AFFAIRE CAPOCCIA c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 30227/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și depusă la Curs de trei cetățeni ai acestui stat, D-nii Gianni Capoccia, Filomeno Capoccia și Giuseppe Capoccia («reclamanții»), la 11 septembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamanții sunt reprezentați de Aș. R. Baldassini, G. Eramo și B. Forte, avocate la Sora. Guvernul italian («Guvernul») este reprezentat de agentul său, D-nul I. M. Braguglia, și de coagentul seu, D-nul F. Crisafulli.

La 4 martie 2005, Curtea (a treia secțiune) a hotărât să comunice cererea Guvernului. Plecând de la art. 29 § 3 al Convenției, ea a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan.

Reclamanții au fost născuți respectiv în 1959, 1927 și 1925 și locuiesc respectiv la Cassino și São Paulo (Brazilia).

Reclamanții sunt coproprietari pentru trei cincimi dintr-un teren constructibil situat la Cassino și înregistrat în cadastru, foaie 36, parcele 2 și 7. Ei moșteniseră acest teren de la două persoane diferite.

Printr-un decret al 7 noiembrie 1977, consiliul municipal (Giunta municipale) de Cassino a aprobat un proiect de construire a unor locuințe cu chirie moderată pe teren.

Printr-un decret din 3 aprilie 1978, consiliul municipal de Cassino a autorizat Institutul Autonom de Gestionare a Locuințelor cu Chirie Moderată («IACP») să ocupe în urgență o parte a terenului, și anume 5.954 de metri pătrați, pentru o perioadă maximă de cinci ani de la ocuparea materială, în vederea exproprierii acestuia pentru a proceda la construirea locuințelor cu chirie moderată.

La 27 iunie 1978, IACP a procedat la ocuparea materială a acestei părți a terenului.

Printr-un decret din 2 aprilie 1980, municipalitatea a autorizat IACP să ocupe în urgență o alta parte a terenului, și anume 32.244 de metri pătrați, pentru o perioadă maximă de cinci ani de la ocuparea materială, în vederea exproprierii acestuia pentru a proceda la construirea locuințelor cu chirie moderată.

La 16 iunie 1980, IACP a procedat la ocuparea materială a acestei părți a terenului.

Printr-un act de citație notificat la 13 martie 1990, reclamanții, care între timp moșteniseră, au introdus în fața tribunalului de Cassino o acțiune de daunelor-interese împotriva municipalității de Cassino și IACP. Ei susțineau că ocuparea celor două părți ale terenului era ilegală, ținând seama că s-a prelungit dincolo de perioada autorizată, fără ca să fie procedată la expropriere formală și la plata unei indemnizații. Ei cereau o despăgubire corespunzând celor trei cincimi din valoarea de piață a celor două părți ale terenului care fuseseră ocupate, plus dobândă și revaluare.

În cursul procesului, o expertiză a fost depusă la cancelarie. Potrivit expertului, părțile terenului ocupate aveau o extensiune globală de 38.700 de metri pătrați. Valoarea lor de piață globală la momentul expirării termenelor de ocupare autorizate, și anume respectiv 27 iunie 1983 și 16 iunie 1986, era de 619.200.000 ITL, adică 16.000 ITL metrul pătrat. De altfel, expertul a evaluat la 154.800.000 ITL indemnitatea de ocupare.

Printr-o sentință depusă la cancelarie la 30 august 1999, tribunalul de Cassino a hotărât că proprietatea părților terenului ocupate a fost transferată administrației din cauza transformării lor ireversibile, în virtutea principiului exproprierii indirecte.

Cât privește prima parte a terenului, ocupată la 27 iunie 1978, tribunalul a declarat că dreptul reclamanților la despăgubire era prescris.

Privind cea de-a doua parte a terenului, ocupată la 16 iunie 1980, tribunalul a hotărât că reclamanții au drept la o despăgubire, calculată din cauza celor trei cincimi din despăgubirul referitor la această parte a terenului luat în ansamblu. Tribunalul a calculat această despăgubire pe sensul legii bugetare nr. 662 din 1996, care între timp intrase în vigoare, și a condamnat deci municipalitatea și IACP să verseze reclamanților sumele de 172.898.880 ITL, la titlu de despăgubire pentru pierderea acestei părți a terenului, și 92.880.000 ITL, la titlu de indemnitate de ocupare.

Printr-un act notificat la 10 noiembrie 1999, reclamanții au declarat apel asupra acestei sentințe în fața curții de apel de Roma, susținând în special că au drept la o despăgubire egală cu cele trei cincimi din valoarea de piață a celor două părți ale terenului care fuseseră ocupate.

IACP s-a constituit în procedura, atacând sentința tribunalului, în special în partea în care acestea recunoscuse dreptul reclamanților la o indemnitate de ocupare, pe motivul că aceștia nu ceruser tribunalului o asemenea indemnitate.

Printr-o hotărâre depusă la cancelarie la 11 februarie 2002, curtea de apel de Roma a respins apelul reclamanților și a hotărât că aceștia nu au drept la nici o indemnitate de ocupare, ținând seama că nu o ceruser în fața tribunalului. De aceea, curtea de apel a condamnat municipalitatea și IACP să verseze reclamanților doar despăgubirul rezultând din pierderea celei de-a doua părți a terenului ocupate, pe care a estimat-o la 172.898.640 ITL, adică 89.294,70 EUR.

Potrivit reclamanților, această hotărâre a curții de apel a dobândit forța de lucru judecat la 29 martie 2003.

Dreptul intern pertinent se găsește descris în hotărârea Serrao c. Italia (nr. 67198/01, 13 octombrie 2005).

Reclamanții susțin că au fost lipsiți de terenul lor în circumstanțe incompatibile cu art. 1 al Protocolului nr. 1, formulat în felul următor:

Guvernul nu ridică excepții privind admisibilitatea acestui griof.

Curtea constată că plângerea nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de altfel că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă.

Guvernul observă că, în cazul din specie, este vorba despre o ocupare de teren în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de utilitate publică. El admite că procedura de expropriere nu a fost pusă în aplicare în termenii prevăzuți de lege, în măsura în care niciun decret de expropriere nu a fost adoptat.

Pe prima parte, ar exista utilitate publică, ceea ce nu a fost contestat de jurisdicțiile naționale.

Pe a doua parte, privarea bunului ca rezultând din expropriere indirectă ar fi «prevăzută de legea». Principiul exproprierii indirecte ar trebui să fie considerat ca fac parte din dreptul pozitiv de la cel mai târziu hotărârea Curții de Casare nr. 1464 din 1983. Jurisprudența ulterioară ar fi confirmat acest principiu și precizat anumite aspecte ale aplicării sale și, de altfel, acest principiu ar fi fost recunoscut de legea nr. 458 din 27 octombrie 1988 și de legea bugetară nr. 662 din 1996.

Guvernul ajunge la concluzia că, de la 1983, regulile exproprierii indirecte erau perfect prevăzibile, clare și accesibile tuturor proprietarilor de terenuri.

La acest moment, Guvernul amintește că jurisprudența Curții a recunoscut că ideea de lege cuprinde principiile generale enunțate sau implicate de ea (Winterwerp c. Țările de Jos, hotărâre din 24 octombrie 1979, seria A nr. 33 § 45) precum și dreptul necodificat (a se vedea hotărârea Sunday Times c. Regatul Unit (nr. 1) din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, § 47).

Deci jurisprudența consolidată a Curții de Casare nu ar putea fi exclusă din noțiunea de lege în sensul Convenției.

Guvernul amintește că într-o cauză germană (Forrer-Niedenthal c. Germania, hotărâre din 20 februarie 2003) Curtea a considerat o lege germană din 1997 ca suficientă, în ciuda imprevizibilității sale manifeste, pentru a furniza o bază legală deciziilor care au privat reclamanta de orice protecție împotriva atingerii proprietății sale. Guvernul cere Curții să aplice aceleași criteriu de judecată la prezenta cauză.

Privind calitatea legii, Guvernul recunoaște că faptul că un decret de expropriere nu a fost pronunțat este în sine o încălcare a regulilor care conduc procedura administrativă.

Cu toate acestea, ținând seama că terenul a fost transformat în mod ireversibil din cauza construirii unei lucrări de utilitate publică, restituirea acestuia nu mai este posibilă.

Guvernul definește expropriere indirectă ca rezultatul unei interpretări sistematice de către judecători a unor principii existente, tindând la a garanta că interesul general prevalează asupra interesului particulilor, când lucrarea publică a fost realizată (transformarea terenului) și răspunde utilitații publice.

Cât privește exigența de a garanta un echilibru just între sacrificiul impus particulilor și compensația acordată acestora, Guvernul recunoaște că administrația este obligată să indemnizeze particulul.

Cu toate acestea, această indemnizare poate fi mai mică decât prejudiciul suferit de interesatul, ținând seama că expropriere indirectă răspunde unui interes colectiv și că ilegalitatea comisă de administrație privește doar forma, și anume o încălcare a regulilor care conduc procedura administrativă.

Guvernul admite că reclamanții nu au putut fi în întregime indemnizați și că prin efectul legii nr. 662 din 1996, indemnitatea acordată este mai mică decât valoarea terenului.

Cu toate acestea, ținând seama că expropriere indirectă răspunde unui interes colectiv, Guvernul susține că suma indemnității pe care reclamanții au putut s-o obțină se încadrează în marja de apreciere lăsată Statelor pentru a fixa o indemnizare care să fie rezonabil în raport cu valoarea bunului. El amintește de altfel că indemnitatea așa cum a fost plafonate de legea în cauză va fi în orice caz mai mare decât cea care ar fi fost acordată dacă expropriere ar fi fost regulară.

La lumina acestor considerații și referindu-se la cazurile Forrer-Niedenthal c. Germania (precitate) și OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X și Blanche de Castille și alții c. Franța (nr. 42219/98 și 54563/00, 27 mai 2004), Guvernul ajunge la concluzia că echilibrul just a fost respectat.

Reclamanții se opun tezei Guvernului.

Ei observă că expropriere indirectă este un mecanism care permite autorității publice să cucerească un bun în mod cu totul ilegal.

Reclamanții denunță o lipsă de claritate, previzibilitate și precizie ale principiilor și dispozițiilor aplicate cazului lor pe motivul că un principiu jurisprudențial, cum ar fi cel al exproprierii indirecte, nu este suficient pentru a satisface principiul legalității.

Curtea amintește că, pentru a determina dacă a existat o «privare de bunuri», trebuie nu doar să se examineze dacă a existat o despoesiere sau o expropriere formală, ci și să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației litigioase. Ținând seama că Convenția vizează protejarea unor drepturi «concrete și efective», este important să se cerceteze dacă situația menționată echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pp. 24-25, § 63).

Curtea observă că, în aplicarea principiului exproprierii indirecte, jurisdicțiile interne au considerat reclamanții ca fiind lipsiți de bunul lor din cauza transformării acestuia ireversibile. În lipsa unui act formal de expropriere, constatarea ilegalității din partea judecătorului este elementul care consacră transferul la patrimoniul public al bunului ocupat. În aceste circumstanțe, Curtea ajunge la concluzia că hotărârea curții de apel de Roma a avut efectul de a priva reclamanții de bunul lor în sensul celei de-a doua propoziții din art. 1 al Protocolului nr. 1 (Carbonara și Ventura c. Italia, nr. 24638/94, § 61, CEDO 2000-VI, și Brumărescu c. România [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 77, CEDO 1999-VII).

Pentru a fi compatibilă cu art. 1 al Protocolului nr. 1, o asemenea ingerință trebuie să fie efectuată «din motiv de utilitate publică» și «în condițiile prevăzute de legea și de principiile generale de dreptul internațional». Ingerința trebuie să asigure un «echilibru just» între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth, precitate, p. 26, § 69). De altfel, necesitatea de a examina întrebarea echilibrului just «nu se poate simți decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară» (Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-II, și Beyeler c. Italia [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 107, CEDO 2000-I).

Deci, Curtea nu consideră că este oportun să fondeze raționamentul pe constatarea simplă că o reparație integrală în favoarea reclamanților nu a avut loc (Carbonara și Ventura, precitate, § 62).

Curtea se referă la jurisprudența sa privind expropriere indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, CEDO 2000-VI, și Carbonara și Ventura c. Italia, precitate; printre hotărârile mai recente, a se vedea Acciardi și Campagna c. Italia, nr. 41040/98, 19 mai 2005, Pasculli c. Italia, nr. 36818/97, 17 mai 2005, Scordino c. Italia (nr. 3), nr. 43662/98, 17 mai 2005, Serrao c. Italia, nr. 67198/01, 13 octombrie 2005, La Rosa și Alba c. Italia (nr. 1), nr. 58119/00, 11 octombrie 2005, și Chirò c. Italia (nr. 4), nr. 67196/01, 11 octombrie 2005), potrivit căreia expropriere indirectă încalcă principiul legalității pe motivul că nu este apt să asigure un grad suficient de siguranță juridică și că permite în general administrației să treacă peste regulile stabilite în materia exproprierii. Într-adevăr, în toate cazurile, expropriere indirectă vizează să consacreze o situație de fapt rezultând din ilegalități comise de administrație, să regleze consecințele pentru particulul și pentru administrație, în beneficiul acesteia din urmă.

În prezenta cauză, Curtea observă că, în aplicarea principiului exproprierii indirecte, jurisdicțiile italiene au considerat reclamanții ca fiind lipsiți de bunul lor din cauza transformării sale ireversibile, condițiile ilegalității ocupării și interesului public al lucrării construite fiind reunite. Totuși, în lipsa unui act formal de expropriere, Curtea estimează că această situație nu poate fi considerată ca «prevăzibilă», deoarece doar prin decizia judiciară definitivă se poate considera că principiul exproprierii indirecte a fost efectiv aplicat și că achiziționarea terenului la patrimoniul public a fost consacrată. De aceea, reclamanții nu au avut «siguranța juridică» privind privarea terenului decât la 29 martie 2003, data la care hotărârea curții de apel de Roma a devenit definitivă.

Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupare de teren ilegală. Cu alte cuvinte, administrația a putut să se însuțească de teren în dispreț pentru regulile care reglementează expropriere în bună și datorită forma, și, printre altele, fără ca o indemnitate să fie pusă la dispoziția interesaților.

Cât privește indemnitatea, Curtea constată că aplicarea retroactivă a legii nr. 662 din 1996 la cazul din specie a avut efectul de a priva reclamanții de posibilitatea de a obține reparație a prejudiciului suferit.

La lumina acestor considerații, Curtea estimează că ingerința litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalității și că a deci încălcat dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor.

Deci, a existat o violă a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamanții se plâng de adoptarea și aplicarea legii nr. 662 din 23 decembrie 1996. Plângerea a fost comunicată sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției, care, în pasajele sale pertinente, prevede:

Guvernul susține că cererea este întârziată, ținând seama că termenul de șase luni prevăzut de art. 35 al Convenției ar fi început să curgă fie la 1 ianuarie 1997, data intrării în vigoare a legii nr. 662 din 1996, fie la 30 aprilie 1999, data depunerii la cancelarie a hotărârii prin care Curtea Constituțională a judecat această lege compatibilă cu Constituția. În sprijinul al acuzațiilor sale, Guvernul citează cauza Miconi c. Italia (Miconi c. Italia, (decizie), nr. 66432/01, 6 mai 2004).

Curtea amintește că a respins excepții similare în cazurile Serrao c. Italia (nr. 67198/01, 13 octombrie 2005) și Binotti c. Italia (nr. 2) (nr. 71603/01, 13 octombrie 2005). Nu observă niciun motiv pentru a se abate de la concluziile sale anterioare și deci respinge excepția Guvernului.

Curtea constată că plângerea nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de altfel că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă.

Guvernul observă că legea litigioasă nu a fost adoptată pentru a influența soluția procedurii intentate de reclamanti. De altfel, aplicarea acestei legi nu ar fi avut repercusiuni negative pentru reclamanti. El ajunge la concluzia că aplicarea dispozițiilor litigioase la cauza reclamanților nu ridică niciun probleme privind Convenția. În sprijin al tezelor sale, Guvernul se referă în special la hotărârile Forrer-Niedenthal c. Germania (precitate), OGIS-Institut Stanislas, OGEC Saint-Pie X și Blanche de Castille și alții c. Franța (precitate) și Bäck c. Finlanda (nr. 37598/97, CEDO 2004-VIII).

Reclamanții contestă teza Guvernului.

Curtea tocmai a constatat, sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1, că situația denunțată de reclamanti nu este conformă cu principiul legalității (paragrafele de 49 la 51 de mai sus). Ținând seama de motivele care au determinat Curtea la această constatare de violă, Curtea estimează că nu este cazul să examineze dacă a existat, în specie, o violă a acestei dispoziții (a se vedea, a contrario, Scordino c. Italia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 36813/97, §§ 103-104 și §§ 132-133, CEDO 2006-).

Conform art. 41 al Convenției,

La titlu de prejudiciu material, reclamanții cer mai întâi versarea unei despăgubiri de 102.579,36 EUR, asortite cu dobândă și revaluare.

De altfel, ei cer o indemnitate de ocupare egală cu dobânzile calculate pe suma de 191.874,06 EUR, corespunzând valorii de piață a terenului.

În sfârșit, ei cer versarea unei indemnități pentru nefolosire a terenului și a unei indemnități corespunzând plus-valorii aduse terenului de lucrarea publică construită acolo, fără totuși a cifra acestea.

Privind prejudiciul moral, reclamanții cer suma de 60.000 EUR.

În sfârșit, ei cer 50.000 EUR pentru cheltuielile procedurii în fața Curții, taxa pe valoarea adăugată (TVA) și contribuții la fondul de asigurări ale avocaților (CPA) în plus.

Cât privește prejudiciul material, Guvernul susține că reclamanții nu și-au susținut cereri și că în orice caz sumele cerute ar fi excessive.

Cu titlu subsididar, el susține că criteriile de calcul ale unei asemenea despăgubiri utilizate de reclamanti ar fi inexacte.

În sfârșit, Guvernul contestă modalitățile de calcul ale daunei materiale utilizate în hotărârile Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 31524/96, 30 octombrie 2003, și Carbonara și Ventura c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 24638/94, 11 decembrie 2003.

Privind daunele morale și cheltuielile procedurii la Strasbourg, Guvernul consideră că sumele cerute de reclamanti sunt excessive și se remite la înțelepciunea Curții.

Curtea estimează că întrebarea aplicării articolului 41 nu se găsește în stare. De aceea, o rezervă și va stabili procedura ulterioară, ținând seama de posibilitatea ca Guvernul și reclamanții să ajungă la un acord.

Declară cererea admisibilă;

Declară că a existat o violă a articolului 1 al Protocolului nr. 1;

Declară că nu este cazul să examineze plângerea bazată pe art. 6 § 1 al Convenției;

Declară că întrebarea aplicării articolului 41 al Convenției nu se găsește în stare;

Par un arrêté du 7 novembre 1977, le conseil municipal (

Par un arrêté du 3 avril 1978, le conseil municipal de Cassino autorisa l'

Le 27 juin 1978, l'IACP procéda à l'occupation matérielle de cette partie du terrain.

Par un arrêté du 2 avril 1980, la municipalité autorisa l'IACP à occuper d'urgence une autre partie du terrain, à savoir 32

Le 16 juin 1980, l'IACP procéda à l'occupation matérielle de cette partie du terrain.

Par un acte d'assignation notifié le 13 mars 1990, les requérants, ayant entre-temps hérité, introduisirent devant le tribunal de Cassino une action en dommages-intérêts à l'encontre de la municipalité de Cassino et de l'IACP. Ils faisaient valoir que l'occupation des deux parties du terrain était illégale, étant donné qu'elle s'était poursuivie au-delà de la période autorisée, sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle et au paiement d'une indemnité. Ils demandaient un dédommagement correspondant aux trois cinquièmes de la valeur vénale des deux parties du terrain qui avaient été occupées, plus intérêts et réévaluation.

Au cours du procès, une expertise fut déposée au greffe. Selon

Par un jugement déposé au greffe le 30 août 1999, le tribunal de Cassino statua que la propriété des parties du terrain occupées avait été transférée à l'administration en raison de la transformation irréversible de celles-ci, en vertu du principe de l'expropriation indirecte.

Quant à la première partie du terrain, occupée le 27 juin 1978, le tribunal déclara que le droit des requérants au dédommagement était prescrit.

S'agissant de la deuxième partie du terrain, occupée le 16 juin 1980, le tribunal statua que les requérants avaient droit à un dédommagement, calculé en raison des trois cinquièmes du dédommagement relatif à cette partie du terrain globalement considérée. Le tribunal calcula ce dédommagement au sens de la loi budgétaire n

Par un acte notifié le 10 novembre 1999, les requérants interjetèrent appel de ce jugement devant la cour d'appel de Rome, faisant notamment valoir qu'ils avaient droit à un dédommagement égal aux trois cinquièmes de la valeur vénale des deux parties du terrain qui avaient été occupées.

L'IACP se constitua dans la procédure, attaquant le jugement du tribunal notamment dans la partie où il avait reconnu le droit des requérants à une indemnité d'occupation, au motif que ces derniers n'avaient pas demandé au tribunal une telle indemnité.

Par un arrêt déposé au greffe le 11 février 2002, la cour d'appel de Rome rejeta l'appel des requérants et statua que ces derniers n'avaient droit à aucune indemnité d'occupation, compte tenu de ce qu'ils ne l'avaient pas demandée devant le tribunal. Par conséquent, la cour d'appel condamna la municipalité et l'IACP à verser aux requérants uniquement le dédommagement conséquent à la perte de la deuxième partie du terrain occupée, qu'elle évalua à 172

D'après les requérants, cet arrêt de la cour d'appel a acquis force de chose jugée le 29 mars 2003.

Le Gouvernement ne soulève pas d'exceptions concernant la recevabilité de ce grief.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

S'agissant de la qualité de la loi, le Gouvernement reconnaît que le fait qu'un décret d'expropriation n'ait pas été prononcé est en soi un manquement aux règles qui président à la procédure administrative.

Le Gouvernement admet que les requérants n'ont pas pu être entièrement indemnisés et que par l'effet de la loi n

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.

Ils font observer que l'expropriation indirecte est un mécanisme qui permet à l'autorité publique d'acquérir un bien en toute illégalité.

Le Gouvernement soutient que la requête est tardive, étant donné que le délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention aurait commencé à courir soit le 1

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté des exceptions semblables dans les affaires

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

Le Gouvernement

Les requérants contestent la thèse du Gouvernement.

En outre, ils demandent une indemnité d'occupation égale aux intérêts calculés sur la somme de 191

Enfin, ils sollicitent le versement d'une indemnité pour non

S'agissant du préjudice moral, les requérants demandent la somme de 60 000 EUR.

Enfin, ils demandent 50 000 EUR pour les frais de procédure devant la Cour, taxe sur la valeur ajoutée (

Quant au préjudice matériel, le Gouvernement

A titre subsidiaire, il fait valoir que les critères de calcul d'un tel dédommagement employés par les requérants seraient inexactes.

Enfin, le Gouvernement

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure, compte tenu de la possibilité que le Gouvernement et les requérants parviennent à un accord.