A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59521/00 prezentate de Philippe DURRECHE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Loucaide Jungwiert Butkevych Thomassen domnii Ugrekhelidze, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, Philippe Durreche, este un resortisant francez, născut în 1944 și rezident la Le Pecq. El este reprezentat în fața Curții de către M. P. Poux-Jalaguier, avocat în Baroul Parisului. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director de afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele de la speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Societatea S. a deschis, în 1989, două conturi curente la banca C. Prin actul sub seing privat din 12 octombrie 1990, reclamantul, președintele consiliului de administrație al societății S., a depus personal o garanție solidară în valoare de 600 000 (FRF) (91) 469,41 EUR) de a majora dobânda, cheltuielile și accesoriile cu orice sumă pe care societatea S. ar putea fi obligată să o plătească băncii. Prin diferite scrisori împărțite între 19 august 1991 și 10 februarie 1992, banca C. a pus în întârziere societatea S. să acopere deficitul conturilor sale și a solicitat cauțiunea reclamantului. La 26 noiembrie 1992, banca C. a atribuit societății S. și reclamantului - în calitate de garanție solidară - în fața Tribunalului de Comerț din Nanterra, în vederea obținerii plății sumelor și dobânzilor datorate. Prin hotărârea din 29 aprilie 1994, Tribunalul de Comerț din Nanterre a condamnat societatea S. să plătească băncii C suma de 323 941,60 FRF (49 384,49 EUR) și de 682 913,59 FRF (104) 109,42 EUR), pentru a crește dobânda la rata legală până la plata perfectă. El a precizat că societatea ar putea să se elibereze în 18 rate egale, toate devenind exigibile în caz de neplată a unei singure termene. În cele din urmă, a declarat nul pentru eroare de cauză cauțiunea dată de solicitant la 12 octombrie 1990. Banca C. a apelat la această hotărâre și a incitat inițial societatea S. și reclamantul și apoi s-a retras ulterior de la apelul său la societatea S., solicitând exclusiv Curții de Apel să-l condamne pe solicitant să-i plătească suma de 600 000 FRF (91) 469,41 EUR) cu dobânda la rata legală începând cu 10 februarie 1992 în calitate de garanție solidară. Societatea S. a fost supusă unei proceduri de lichidare judiciară prin hotărâre pronunțată la 12 ianuarie 1995. Banca C. și-a declarat creanțele la mandatarul lichidator: a declarat sumele de 323 941,60 FRF (49 384,49 EUR) și de 682 913,59 FRF (104) 109,42 EUR), cu dobânda la rata legală. Prin Hotărârea din 28 martie 1996, Tribunalul de Comerț din Versailles a informat banca C. cu privire la retragerea sa din apelul formulat împotriva societății S., a declarat că hotărârea pronunțată la 29 aprilie 1994 de către Tribunalul de Comerț din Nanterre și-ar fi primit efectul deplin în dispozițiile sale de condamnare a societății S., a infirmat dispozițiile hotărârii cu privire la solicitant și, hotărând din nou de acest șef, l-a condamnat să plătească băncii C. suma de 600 000 FRF (91 469,41 EUR). ) cu dobânda la rata legală de la data punerii în întârziere primită la 12 februarie 1992 și de a plăti cheltuielile de judecată de primă instanță și de recurs. La 19 iunie 1996, reclamantul, reprezentat de un avocat la consilii, s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii judecătorești de la Versailles. Prin cererea din 6 decembrie 1996, banca C. susținând că hotărârea (în regulă) nu a fost executată, a solicitat primului președinte al Cu r ț ii de Casație ca recursul să fie retras din rol, în conformitate cu art. 1009-1 din noul Cod de procedură civilă. Se pare că reclamantul nu a depus nici un memoriu în apărare. Printr-o ordonanță din 2 aprilie 1997, după audierea din 5 martie 1997, primul președinte al Curții de Casație a reieșit că, prin Hotărârea din 28 aprilie 1996, domnul Philippe DURRECHE a fost condamnat de instanța de apel a Versaillesului să plătească diverse sume societății CREDIT LYNOUS. Așteptând ca, deși nu a soluționat cauzele acestei condamnări, domnul Philippe DURRECHE dorește să se opună aplicării dispozițiilor articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă. În cazul în care un debitor condamnat nu este obligat să facă obiectul unei căsuțe, acesta nu constituie nici o sancțiune pentru neîndeplinirea obligației de diligență, nici o neîndeplinire a oricărei obligații. Cu privire la aceasta este măsura administrativă și de reglementare menită să reamintească caracterul extraordinar al căii de atac și să asigure beneficiarului unei hotărâri executorii deplina eficacitate a prerogativelor care i-au fost recunoscute de judecătorii din fond, în conformitate cu normele fundamentale ale organizării judiciare. Prevăzând că această măsură, pur și simplu provizorie în efectele sale și custode de toate drepturile, căile și mijloacele, poate fi solicitată de îndată ce declarația de recurs, prin care se sesizează Curtea de Casație, a fost depusă în modulul instanței și fără a mai fi necesar să se aștepte expirarea termenului de depunere a memoriilor în cerere sau în apărare. În acest caz, dl Philippe DURCHE nu justifică nici o diligență care să facă să se ajungă la concluzia că intenția sa de a deferi deciziei judecătorilor de fond și nu invocă nicio situație de fapt personală care să facă să se teamă sau să presupună consecințe vădit excesive în caz de executare În acest stat, el nu poate urma pe t e n a t e n a în c o n d i ț i e deschisă prin declara ia sa de recurs (...) Astfel, în aplicarea d i s p o zi ț ii lor din art. 1009-1 din noul Cod de procedură civilă, el a decis să retragă din rolul Cu r ț ii de Casa ț i e la . El a precizat că această instanță ar înceta, începând cu această zi, să fie inclusă pe lista cauzelor pendinte în fața Curții de Casație și că aceasta nu ar putea fi repusă acolo decât în lumina unei ordonanțe de autorizare . El a adăugat că termenele stabilite pentru judecarea cauzei ar putea să-și reia, eventual, cursul de la data ordonanței de recuperare. Prin cererea din 19 august 1999, banca C. l-a solicitat pe primul președinte al Curții de Casație să constate expirarea termenului de expirare a termenului de executare, în conformitate cu art. 386 din noul Cod de procedură civilă. Se pare că reclamantul nu a prezentat niciun memoriu în apărare. Cu toate acestea, reclamantul susține că a executat parțial hotărârea Curții a Versaillesului. prin efectuarea mai multor plăți în valoare de 153 069,99 FRF (23 335,22 EUR) la banca C. În sprijinul afirmațiilor sale, acesta prezintă o scrisoare din 12 noiembrie 1999 adresată avocatului său, la care anexează un tabel rezumativ al sumelor pretinse plătite băncii C., defalcate pentru lunile ianuarie și octombrie 1997, februarie, aprilie, octombrie 1998 și februarie, aprilie, mai și septembrie 1999. Din scrisoare reiese, de asemenea, că reclamantul a comunicat avocatului său un proces-verbal de indisponibilizare prin care acorda băncii drept garanție un cont curent de care dispunea într-o societate, SCI-ul de la Thou, în valoare de 4 638 723 FRF (706 046 EUR). Printr-o ordonanță din 19 ianuarie 2000, după audierea din 5 ianuarie 2000, primul președinte al Curții de Casație a constatat expirarea instanței cu privire la declarația de recurs formulată de reclamant, după ce a menționat următoarele: Prevăzut că nici un act întreruptiv al termenului de expirare nu a fost realizat în timpul perioadei de doi ani de la data la care a fost emis ordinul; că, pe lângă termenul de expirare care a început să curgă de la data la care ordinul de retragere a rolului este dobândit că, în aceste condiții, trebuie să se constate expirarea landului (...) dreptul intern relevant Dispozițiile relevante ale noului cod de procedură civilă sunt următoarele: art. 386 L În afara domeniilor în care recursul împiedică executarea deciziei atacate, primul președinte sau delegatul acestuia decide, la cererea pârâtului și după ce a primit avizul procurorului general și observațiile părților, retragerea rolului unei cauze în cazul în care reclamantul nu justifică executarea hotărârii care face obiectul recursului, cu excepția cazului în care se constată că executarea ar fi de natură să ducă la consecințe vădit excesive. Cererea pârâtului trebuie să fie prezentată, fără întârziere, în scris, înainte de expirarea termenului prevăzut la articolele 982 și 991. Decizia de retragere a rolului n mai mult decât suspendarea termenelor acordate reclamantului pentru recurs prin articolele 978 și 989. art. 1009-2 Termenul de expirare începe să curgă de la data notificării deciziei prin care se dispune retragerea rolului. Acesta este întrerupt printr-un act care demonstrează fără echivoc voința de a executa. art. 1009-3 Primul președinte sau delegatul acestuia autorizează, cu excepția cazului în care constată expirarea, reînscrierea cauzei la rolul instanței în cazul în care se justifică executarea deciziei atacate. Termenul acordat pârâtului în temeiul articolelor 982 și 991 începe de la data notificării reincluderii cauzei în rol. GRIEF Invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut acces efectiv la Curtea de Casație, în măsura în care primul președinte al Curții de Casație, care pune în aplicare art. 1009-1 din noul Cod de procedură civilă, a retras din rolul Curții de Casație la data de 28 martie 1996. Recurentul susține că a fost într-o situație de fapt și de drept financiară de executare a hotărârii în cauza în cauza în cauză. El susține că veniturile sale nu i-au permis să își acopere exercitarea care îi revine din activitatea sa comercială și că a fost scutit de impozitul pe venit al persoanelor fizice pentru anii 1996, 1997 și 1998 În acest sens, acesta produce avize de neimpozitare corespunzătoare și prezintă, de asemenea, un aviz de impozitare pentru anul 2000 care indică un venit net impozitat de 189 609 FRF (28 859.8 EUR). Acesta se plânge că primul președinte al Curții de Casație și-a retras recursul de la rolul său și a constatat că expiră în instanță, chiar dacă ar fi achitat mai mult de un sfert din valoarea condamnării pecuniare pronunțate împotriva sa. El susține că problemele sale de trezorerie au fost atât de mult încât a fost în imposibilitatea de a se asigura că a achitat integral soldul rămas înainte de expirarea contractului. Â Reclamantul se plânge că nu a avut un acces efectiv la Curtea de Casație și Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul contestă poziția reclamantului. Cu titlu preliminar, acesta explică conținutul articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă prin caracterul extraordinar al acțiunii în casare care, în materie civilă, este îndoielnic, în principiu, de efect suspensiv. Astfel, guvernul expune că art. 1009-1, introdus în 1989 în noul Cod de procedură civilă, a instituit o procedură de retragere a rolului de favorizare a executării spontane a hotărârii de condamnare : Această dispoziție are drept scop, într-adevăr, pe de o parte, consolidarea autorității și respectarea deciziilor judecătorilor din fond și, pe de altă parte, să descurajeze debitorii să introducă acțiuni dilemnoase în fața Curții de Casație. Guvernul reamintește apoi că aplicarea mecanismului instituit prin art. 1009-1 nu are caracter automat : Primul președinte al Curții de Casație își pronunță decizia la termen a unei proceduri contradictorii și nu pronunță retragerea recursului decât dacă nu i se pare că executarea hotărârii restante riscă să ducă la consecințe extrem de excesive De altfel, retragerea rolului nu a dus la eliminarea definitivă a recursului, ci numai la suspendarea actului până când debitorul a justificat executarea deciziei atacate. Retragerea devine definitivă, iar termenul de expirare, stabilit la doi ani, poate fi întrerupt prin justificarea unor plăți substanțiale sau regulate, în raport cu ordinul de retragere a rolului. Guvernul a explicat, de asemenea, că aplicarea jurisprudențială a articolului 1009-1 beneficiază de o mare flexibilitate în aprecierea riscului de consecințe vădit excesive, ilustrând numărul tot mai mare de decizii care resping cererile de retragere a rolului. Cu titlu principal, guvernul ridică, în temeiul articolului 35 din Convenție, o excepție de la data la care cererea a fost depusă. Potrivit acestuia, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în măsura în care nu a formulat nicio cerere, în temeiul articolului 1009-3 din Codul menționat anterior (a se vedea supra ), de a reinclude cauza în rolul Curii de Casație, în timp ce a declarat că a plătit, între ianuarie 1997 și septembrie 1999, suma de 153 069, 99 FRF (23 335,22 EUR) în executarea hotărârii de apel quorelé. Cu atât mai puțin de înțeles cu cât are la dispoziție un termen de doi ani, începând cu ordinul de retragere a rolului, ar fi, de altfel, mai puțin ușor de înțeles de către solicitant, pentru a face să se constate încetarea termenului de expirare prin prezentarea unei dovezi a unui act care își manifestă fără echivoc voința de a executa decizia de executare. În această privință, guvernul consideră că acest lucru ar fi putut fi cazul valorii cumulate a plăților pretinse. În cele din urmă, Tribunalul constată că nu există documente justificative cu privire la plata acestei sume în dosarul procedurii, ceea ce se confirmă prin ordonanța din 19 ianuarie 2000 prin care primul președinte al Curții de Casație a constatat că nu a fost încheiat niciun act interruptiv al termenului de expirare pe parcursul perioadei de doi ani. În ceea ce privește fondul, guvernul amintește în primul rând că Curtea, în Hotărârea Annoni di Gussola și alții c. France 31819/96 și 33333/96, CEDH 2000 XII), a considerat că obiectivele urmărite de această obligație de executare a unei decizii (...) (§ 50). în prezenta cauză, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența Curții în această privință, guvernul ia notă în primul rând de faptul că reclamantul nu a invocat în niciun fel, în momentul retragerii rolului din 5 martie 1997, existența unei situații de fapt personal care să facă să se teamă sau să presupună consecințe vădit excesive în cazul executării deciziei în litigiu. De asemenea, el observă că a fost imposibil pentru primul președinte al Curții de Casație să aprecieze existența unui astfel de risc, din cauza faptului că reclamantul nu a produs niciun risc. Justificativ cu privire la situația sa financiară, în special cu privire la patrimoniul său imobiliar; în această privință, acesta adaugă că avizele de neimpozitare furnizate de solicitant Curții nu erau incluse în dosarul procedurii în fața Curții de Casație. În ceea ce privește executarea termenilor din hotărârea din cauza hotărârii din cauza hotărârii din cauza hotărârii din cauza hotărârii din cauza căreia a fost pronunțată hotărârea și realitatea situației sale financiare, Tribunalul constată că reclamantul, prin includerea în cererea sa a unui tabel recapitulativ, susține că a efectuat diferite plăți în limita a 153 de milioane EUR, 99 de FRF (23) 335,22 EUR) dar subliniază că acest tabel nu permite Ö să se evalueze Õ în ce cadru și în ce scop au fost plătite sumele în cauză ï; de altfel, astfel de plăți, presupunându-le reale, ar sugera anumite capacități financiare din partea reclamantului. În acest sens, susținând că reclamantul își răsplătește avocatul, guvernul amintește că Curtea a luat în considerare acest element în decizia sa de a lua o decizie în temeiul căreia Arvanitakis c. Franța din 5 decembrie 2000 (n 46275/99, CEDO 2000-XII).În plus, guvernul își sprijină raționamentul pe o scrisoare a reclamantului din 12 noiembrie 1999 adresată avocatului său, în care menționează că dispune de un cont curent în SCI În consecință, guvernul consideră că cauza este neîntemeiată și trebuie declarată inadmisibilă din acest motiv. Reclamantul, în pofida mai multor redresări ale modulului Curții, nu a prezentat niciun răspuns la cele ale guvernului. Cu toate acestea, dorește menținerea cererii sale la rolul Curții. Curtea este de părere că excepția din partea guvernului se confundă cu examinarea pe fond a instanței, întrucât aceasta este tocmai la latitudinea de a solicita reincluderea recursului la rolul Curții de Casație, care constituie esența t ă ț ii invocate de reclamant (a se vedea Annoni di Gussola și al t ă ț i le c., Hotărârea citată anterior, § 39). Pe fond, Curtea amintește în primul rând că a examinat deja problema dacă o măsură de retragere pronunțată în temeiul articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă era susceptibilă să restrângă accesul la o instanță deschisă unei persoane într-un mod sau într-un astfel de punct, încât dreptul se regăsește în aceeași substanță (hotărârea Annoni di Gussola) § 53. După ce a amintit obiectivele urmărite de obligația de executare prevăzută la art. 1009-1 menționat anterior (§ 50), Curtea a apreciat, în lumina consecințelor extrem de excesive ale primului președinte al Curții de Casație, dacă măsurile de retragere sanalizează într-un obstacol proporțional cu dreptul de acces la Înalta Instanță. În această privință, Comisia a reținut situațiile materiale ale reclamanților, valoarea condamnărilor și eficacitatea examinării acestora de către primul președinte în aprecierea sa asupra posibilităților de executare a hotărârii în recurs. Ulterior, Curtea a reținut și alte elemente în aprecierea sa a caracterului proporțional al la .. ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Mortier c. Franța, 42195/95, § 36 și 37, 31 iulie 2001) sau din cauza deficienței reclamantului de a furniza primului președinte elementele care îi permit să aprecieze dacă retragerea recursurilor a avut consecințe vădit excesive (cauza O Curtea a remarcat în mod clar că nici un început de execuție nu era posibil din partea celor interesați; în cazul de față, este de datoria sa să verifice dacă reclamantul se afla într-o situație ca aceasta excludea executarea condamnării financiare puse în sarcina sa. Această examinare nu trebuie să se limiteze la momentul cererii de retragere a recursului, ci să se extindă și la orice instanță. Curtea, împreună cu Guvernul, nu reiese din dosarul procedurii că reclamantul a demonstrat primului președinte al Curții de Casație că retragerea recursului său ar fi condus la consecințe extrem de excesive pentru el Într-adevăr, după cum subliniază guvernul, din ordonanțele din 2 aprilie 1997 și 19 ianuarie 2000 reiese că reclamantul nu a furnizat primului președinte toate elementele de natură să permită o evaluare a situației sale patrimoniale și, prin urmare, nu i-a permis magistratului să procedeze la examinarea proporționalității între resursele sale și suma datorată. În plus, Curtea ia notă de faptul că reclamantul susține că a executat parțial hotărârea în cauza în litigiu cu privire la o sumă totală de 1535/96, 99 FRF (23 335,22 EUR), ceea ce tinde să demonstreze că a deținut anumite capacități contribuitive. Astfel de plăți, la presupunerile dovedite, care nu sunt cazul în speță, au fost înregistrate, de asemenea, până în septembrie 1999, în cursul unei perioade, pentru anii 1997 și 1998, în care reclamantul era neimpozabil. Ulterior, nu s-a mai efectuat executarea, cel puțin parțială, a hotărârii de condamnare, execuție care, în cazul de față, nu era complet irecuperabilă, este, printre altele, plata onorariilor avocatului său (a se vedea Arvanitakis c. Franța (dec.), nr 46275/99, CEDH 2000 XII). Astfel, în opinia Curții, valoarea condamnării aplicate reclamantului nu putea scuti reclamantul de a justifica situația sa financiară pentru a permite să se determine dacă retragerea rolului era vădit excesivă și fără un raport de proporționalitate având în vedere executarea parțială (a se vedea în acest sens Page c. Franța, nr. 50434/99, Hotărârea din 25 septembrie 2003). Având în vedere toate aceste circumstanțe, Curtea consideră că decizia de retragere a recursului reclamantului de a juca un rol al Curții de Casație nu a constituit o măsură disproporționată în raport cu scopul vizat și că nu s-a constatat că accesul efectiv al persoanei în cauză la înalta instanță nu a afectat în niciun fel substanța dreptului său la o instanță. În concluzie, rezultă că cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit greșit întemeiată, prin aplicarea articolului 35 alineatul (3) și a articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. B aka Președinte
de la requête n
o
59521/00
présentée par Philippe DURRECHE
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 7 septembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
MM.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 juillet 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Philippe Durreche, est un ressortissant français, né en 1944 et résidant à Le Pecq. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La société S. ouvrit en 1989 deux comptes courants à la banque C. Par acte sous seing privé en date du 12 octobre 1990, le requérant, président du conseil d’administration de la société S., se porta personnellement caution solidaire à hauteur de 600
469,41 EUR) à majorer des intérêts, frais et accessoires de toute somme que la société S. pourrait devoir à la banque. Par différentes lettres échelonnées entre le 19 août 1991 et le 10 février 1992, la banque C. mit en demeure la société S. de couvrir le déficit de ses comptes, et appela la caution du requérant.
Le 26 novembre 1992, la banque C. assigna la société S. et le requérant - en qualité de caution solidaire - devant le tribunal de commerce de Nanterre, en vue d’obtenir le paiement des sommes et intérêts dus.
Par jugement du 29 avril 1994, le tribunal de commerce de Nanterre condamna la société S. à payer à la banque C. les sommes de 323
384,49 EUR) et de 682
109,42 EUR), à augmenter des intérêts au taux légal jusqu’à parfait paiement. Il précisa que la société pourrait se libérer en 18 mensualités égales, le tout devenant exigible en cas de non-paiement d’une seule des échéances. Enfin, il déclara nulle pour erreur sur la cause la caution donnée par le requérant le 12
octobre 1990.
La banque C. interjeta appel de ce jugement. Elle intima dans un premier temps la société S. et le requérant, puis elle se désista ultérieurement de son appel à l’encontre de la société S., demandant exclusivement à la cour d’appel de condamner le requérant à lui payer la somme de 600
469,41 EUR) avec les intérêts au taux légal à compter du 10 février 1992 en sa qualité de caution solidaire.
La société S. fit l’objet d’une procédure de liquidation judiciaire par jugement rendu le 12 janvier 1995. La banque C. déclara ses créances auprès du mandataire liquidateur
: il déclara les sommes de 323
384,49 EUR) et de 682
109,42 EUR), avec les intérêts au taux légal. La banque fut admise sur l’état des créances pour la totalité de ces sommes s’élevant à 1
329
Par arrêt du 28 mars 1996, la cour d’appel de Versailles donna acte à la banque C. de son désistement de l’appel formé contre la société S., dit que le jugement rendu le 29 avril 1994 par le tribunal de commerce de
Nanterre recevrait son plein effet en ses dispositions portant condamnation de la société S., infirma les dispositions du jugement concernant le requérant et, statuant à nouveau de ce chef, le condamna à payer à la banque C. la somme de 600
) avec les intérêts au taux légal à compter de la mise en demeure reçue le 12 février 1992, et à payer les dépens de première instance et d’appel.
Le 19 juin 1996, le requérant, représenté par un avocat aux conseils, se pourvut en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel de Versailles.
Par requête du 6 décembre 1996, la banque C.,
faisant valoir que l’arrêt déféré n’avait pas été exécuté, sollicita du premier président de la Cour de cassation que le pourvoi soit retiré du rôle, en application de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile. Le requérant, semble-t-il, ne déposa aucun mémoire en défense.
Par une ordonnance du 2 avril 1997, après audience tenue le 5 mars 1997, le premier président de la Cour de cassation releva ce qui suit
:
«
Attendu que, par arrêt du 28/03/1996, Monsieur Philippe DURRECHE a été condamné par la cour d’appel de Versailles à payer diverses sommes à la Société CREDIT LYONNAIS.
Attendu que, bien que n’ayant pas réglé les causes de cette condamnation, Monsieur Philippe DURRECHE entend s’opposer à ce qu’il lui soit fait application des dispositions de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile.
Attendu que la mesure de «
retrait du rôle
», prescrite par ce texte à l’encontre du débiteur condamné qui se pourvoit en cassation, ne constitue ni la sanction d’un défaut de diligences, ni celle d’une irrecevabilité quelconque
;
Qu’elle est la mesure d’administration et de régulation destinée à rappeler le caractère extraordinaire du recours en cassation et à faire assurer au bénéficiaire d’une décision de justice exécutoire la pleine effectivité des prérogatives qui lui ont été reconnues par les juges du fond, le tout conformément aux règles fondamentales de l’organisation judiciaire.
Attendu que cette mesure, simplement provisoire dans ses effets et conservatoire de tous droits, voies et moyens, peut être sollicitée dès que la déclaration de pourvoi, saisissant la Cour de Cassation, a été déposée au Greffe de la juridiction et sans avoir à attendre l’expiration des délais de production des mémoires en demande ou en défense.
Attendu qu’en l’espèce, Monsieur Philippe DURRECHE ne justifie d’aucunes diligences propres à faire conclure à sa volonté de déférer à la décision des juges du fond et n’invoque aucune situation de fait personnelle propre à faire craindre ou présumer des conséquences manifestement excessives en cas d’exécution
;
Qu’en cet état, il ne saurait suivre sur l’instance en cassation ouverte par sa déclaration de pourvoi
;
(...)
»
Ainsi, faisant application des dispositions de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile, il décida de retirer du rôle de la Cour de cassation l’instance ouverte sur la déclaration de pourvoi du requérant à l’encontre de l’arrêt de la cour d’appel de Versailles du 28 mars 1996. Il précisa que cette instance cesserait, à compter de ce jour, de figurer sur la liste des affaires pendantes devant la Cour de cassation et qu’elle ne pourrait y être rétablie qu’au vu d’une ordonnance d’autorisation expresse. Il ajouta que les délais impartis pour l’instruction de l’affaire reprendraient éventuellement leur cours à compter de l’ordonnance de rétablissement.
Par requête en date du 19 août 1999, la banque C. demanda au premier président de la Cour de cassation de constater la péremption de l’instance, en application de l’article 386 du nouveau code de procédure civile. Le requérant, semble-t-il, ne déposa aucun mémoire en défense.
Le requérant affirme néanmoins qu’il a exécuté partiellement l’arrêt de la cour d’appel de Versailles
en effectuant divers versements à hauteur de 153
335,22 EUR) à la banque C. A l’appui de ses dires, il produit une lettre du 12 novembre 1999 adressée à son avocat, à laquelle il joint un tableau récapitulatif des sommes prétendument payées à la banque C., sommes ventilées pour les mois de janvier et octobre 1997, février, avril, octobre 1998 et février, avril, mai et septembre 1999. Il ressort également de cette lettre que le requérant communiqua à son avocat un procès-verbal de saisie attribution donnant en garantie à la banque un compte courant dont il disposait dans une société, la SCI «
Domaine du Thou
», pour un montant de 4
638
Par une ordonnance du 19 janvier 2000, après audience tenue le 5 janvier 2000, le premier président de la Cour de cassation constata la péremption de l’instance ouverte sur la déclaration de pourvoi formulée par le requérant, après avoir relevé ce qui suit
:
«
Attendu que l’ordonnance de retrait du rôle a été rendue le 2/04/1997
;
Que cette décision n’a pas empêché le délai de péremption de courir
;
Attendu qu’aucun acte interruptif du délai de péremption n’a été accompli pendant le délai de deux ans à compter de l’ordonnance
; qu’ainsi le délai de péremption qui a commencé de courir à compter de l’ordonnance de retrait de rôle est acquis
;
Que, dans ces conditions, il y a lieu de constater la péremption de l’instance
;
(...)
»
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du nouveau code de procédure civile sont les suivantes
:
Article 386
«
L’instance est périmée lorsque aucune des parties n’accomplit de diligences pendant deux ans
».
Article 1009-1
tel que modifié par le décret du 26
février
1999, entré en vigueur le 1
er
mars 1999
«
Hors les matières où le pourvoi empêche l’exécution de la décision attaquée, le premier président ou son délégué décide, à la demande du défendeur et après avoir recueilli l’avis du procureur général et les observations des parties, le retrait du rôle d’une affaire lorsque le demandeur ne justifie pas avoir exécuté la décision frappée de pourvoi, à moins qu’il ne lui apparaisse que l’exécution serait de nature à entraîner des conséquences manifestement excessives. La demande du défendeur doit, à peine d’irrecevabilité prononcée d’office, être présentée avant l’expiration des délais prescrits aux articles 982
et 991. La décision de retrait du rôle n’emporte pas suspension des délais impartis au demandeur au pourvoi par les articles
978 et 989.
»
Article 1009-2
«
Le délai de péremption court à compter de la notification de la décision ordonnant le retrait du rôle. Il est interrompu par un acte manifestant sans équivoque la volonté d’exécuter.
»
Article 1009-3
«
Le premier président ou son délégué autorise, sauf s’il constate la péremption, la réinscription de l’affaire au rôle de la cour sur justification de l’exécution de la décision attaquée.
Les délais impartis au défendeur par les articles 982 et 991 courent à compter de la notification de la réinscription de l’affaire au rôle.
»
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas eu d’accès effectif à la Cour de cassation, dans la mesure où le premier président de la Cour de cassation, faisant application de l’article
1009-1 du nouveau code de procédure civile, a retiré du rôle de la Cour de cassation l’instance ouverte sur la déclaration de pourvoi qu’il avait formulée à l’encontre de l’arrêt de la cour d’appel du 28 mars 1996.
Le requérant affirme qu’il était dans l’impossibilité financière d’exécuter l’arrêt d’appel. Il fait valoir que ses revenus ne lui permettaient pas de couvrir l’exercice déficitaire de son activité commerciale, et qu’il était exonéré d’impôt sur le revenu des personnes physiques pour les années 1996, 1997 et 1998
; il produit à cet égard des avis de non imposition y correspondant. Il produit également un avis d’imposition pour l’année 2000 faisant apparaître un revenu net imposable de 189
Il se plaint de ce que le premier président de la Cour de cassation a retiré son pourvoi du rôle puis constaté la péremption de l’instance, alors même qu’il se serait acquitté de plus d’un quart du montant de la condamnation pécuniaire prononcée à son encontre. Il affirme que ses problèmes de trésorerie ont été tels qu’il a été dans l’impossibilité de s’acquitter de la totalité du solde restant dû avant la péremption de l’instance.
Le requérant se plaint de n’avoir pas eu un accès effectif à la Cour de cassation et invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement conteste la position du requérant.
A titre préliminaire, il explique la teneur de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile par le caractère extraordinaire du recours en cassation qui, en matière civile, est dénué, en principe, d’effet suspensif. Ainsi, le Gouvernement expose que l’article
1009-1, introduit en 1989 dans le nouveau code de procédure civile, a institué une procédure de retrait du rôle visant à favoriser l’exécution spontanée de la décision de condamnation
: cette disposition a pour but, en effet, d’une part de renforcer l’autorité et le respect des décisions des juges du fond, et d’autre part, de dissuader les débiteurs d’introduire des recours dilatoires devant la Cour de cassation. Le Gouvernement rappelle ensuite que l’application du mécanisme établi par l’article 1009-1 n’a aucun caractère automatique
: le premier président de la Cour de cassation rend sa décision à l’issue d’une procédure contradictoire et ne prononce le retrait du pourvoi que pour autant qu’il ne lui apparaît pas que l’exécution de l’arrêt frappé de pourvoi risquerait d’entraîner des «
conséquences manifestement excessives
». Le retrait du rôle n’a d’ailleurs pas pour conséquence de faire disparaître définitivement le pourvoi mais seulement d’en suspendre l’instruction jusqu’à ce que le débiteur justifie de l’exécution de la décision attaquée. Ce n’est qu’en cas de péremption, due à l’inaction du demandeur, que le retrait devient définitif et le délai de péremption, fixé à deux ans, peut être interrompu par la justification de paiements substantiels ou réguliers, postérieurs à l’ordonnance de retrait du rôle. Le Gouvernement explique également que l’application jurisprudentielle de l’article 1009-1 bénéficie d’une grande souplesse dans l’appréciation du risque de conséquences manifestement excessives, ce qu’illustre le nombre croissant de décisions rejetant les demandes de retrait du rôle.
A titre principal, le Gouvernement soulève, au regard de l’article 35 de la Convention, une exception d’irrecevabilité de la requête. Selon lui, le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes dans la mesure où il n’a formé aucune demande, fondée sur l’article 1009-3 du code précité (voir
supra
), de réinscription de l’affaire au rôle de la Cour de cassation, et ce, alors qu’il allègue avoir versé, entre janvier 1997 et septembre 1999, la somme de 153
335,22 EUR) en exécution de l’arrêt d’appel querellé. L’inaction du requérant serait d’ailleurs d’autant moins compréhensible qu’il disposait d’un délai de deux ans, à compter de l’ordonnance de retrait de rôle, pour faire constater l’interruption du délai de péremption en rapportant la preuve d’un acte manifestant sans équivoque sa volonté d’exécuter la décision d’appel. Sur ce point, le Gouvernement estime que tel aurait pu être le cas du montant cumulé des versements allégués. Il constate enfin qu’aucune pièce justificative relative au paiement de ladite somme ne figure au dossier de la procédure, ce qui est corroboré par l’ordonnance du 19 janvier 2000 par laquelle le premier président de la Cour de cassation a constaté qu’aucun acte interruptif du délai de péremption n’avait été accompli pendant le délai de deux ans.
Quant au fond, le Gouvernement rappelle tout d’abord que la Cour, dans son arrêt
Annoni di Gussola et autres c.
France
(n
os
31819/96 et 33293/96, CEDH
2000
‑
XII), a estimé «
légitimes les buts poursuivis par cette obligation d’exécution d’une décision (...)
» (§
50).
Procédant ensuite à l’examen de
la présente affaire au regard des critères dégagés par la jurisprudence de la Cour en la matière, le Gouvernement note tout d’abord que le requérant n’a aucunement invoqué, lors de l’audience de retrait du rôle du 5 mars 1997, l’existence d’une situation de fait personnelle propre à faire craindre ou présumer des conséquences manifestement excessives en cas d’exécution de la décision litigieuse. Il note également qu’il était impossible, pour le premier président de la Cour de cassation, d’apprécier l’existence d’un tel risque, faute pour le requérant de n’avoir produit aucun
justificatif portant sur sa situation financière, notamment sur son patrimoine immobilier ; sur ce point, il ajoute que les avis de non-imposition fournis par le requérant à la Cour ne figuraient point au dossier de la procédure devant la Cour de cassation.
En ce qui concerne l’exécution des termes de l’arrêt d’appel, le Gouvernement s’interroge sur la volonté du requérant d’exécuter ledit arrêt et sur la réalité de sa situation financière. Il constate que le requérant, en joignant à sa requête un tableau récapitulatif, affirme avoir effectué différents versements à hauteur de 153
335,22 EUR) mais relève que ce tableau ne permet nullement d’apprécier dans quel cadre et à quelles fins les sommes en question ont été payées. Du reste, de tels versements, à les supposer réels, laisseraient présumer certaines facultés financières de la part du requérant. Faisant valoir à cet égard que le requérant rémunère lui-même son avocat, le Gouvernement rappelle à ce propos que la Cour avait pris en considération cet élément dans sa décision d’irrecevabilité
Arvanitakis c. France
du 5 décembre 2000 (n
o
46275/99, CEDH 2000-XII). En outre, le Gouvernement appuie son raisonnement sur une lettre du requérant du 12 novembre 1999 adressée à son avocat, dans laquelle il mentionne disposer d’un compte courant dans la SCI «
Domaine du Thou
» d’un montant de 4
638
046 EUR), donné en garantie à la banque C. en tant que garantie réelle.
En conséquence, le Gouvernement estime que le grief est dénué de fondement et doit être déclaré irrecevable pour ce motif.
Le requérant, malgré plusieurs relances du Greffe de la Cour, n’a pas soumis d’observations en réponse à celles du Gouvernement. Il souhaite néanmoins le maintien de sa requête au rôle de la Cour.
La Cour est d’avis que l’exception soulevée par le Gouvernement se confond avec l’examen au fond de la requête puisque c’est précisément l’impossibilité de demander la réinscription du pourvoi au rôle de la Cour de cassation qui constitue l’essence du grief soulevé par le requérant (voir
Annoni di Gussola et autres c.
France
, arrêt précité, § 39).
Sur le fond de l’affaire, la Cour rappelle tout d’abord qu’elle a déjà examiné la question de savoir si une mesure de retrait prononcée en application de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile était susceptible de restreindre l’accès à un tribunal ouvert à un individu d’une manière ou à un point tel que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même (arrêt
Annoni di Gussola
précité, § 53). Après avoir rappelé les buts poursuivis par l’obligation d’exécution visée à l’article 1009-1 précité (§
50), la Cour a
apprécié, à la lumière des «
conséquences manifestement excessives
» dégagées par le premier président de la Cour de cassation, si les mesures de retrait s’analysaient en une entrave proportionnée au droit d’accès à la haute juridiction. A cet égard, elle a retenu les situations matérielles respectives des requérants, le montant des condamnations et l’effectivité de leur examen par le premier président dans son appréciation des possibilités d’exécution de l’arrêt frappé de pourvoi. Par la suite, d’autres éléments ont été retenus par la Cour dans son appréciation du caractère proportionné de l’entrave au droit d’accès à la Cour de cassation, qu’il s’agisse du fait que les ordonnances de retrait du pourvoi et de refus de le réinscrire n’étaient pas motivées et ne permettaient pas de s’assurer que le requérant avait bénéficié d’un examen effectif et concret de sa situation (arrêt
Mortier c. France,
n
o
42195/98, §§ 36 et 37, 31 juillet 2001), ou de la carence du requérant à fournir au premier président les éléments lui permettant d’apprécier si le retrait des pourvois avait entraîné des conséquences manifestement excessives (affaire
O’Neill c. France
(déc.), n
o
40869/98, 9 janvier 2001).
Si dans l’arrêt
Annoni di Gussola
précité, la Cour a noté de façon évidente qu’aucun début d’exécution n’était envisageable de la part des intéressés, il lui appartient maintenant, dans le cas d’espèce, de rechercher si le requérant se trouvait dans une situation telle qu’elle excluait l’exécution de la condamnation financière mise à sa charge. Cet examen ne doit pas se limiter au moment de la demande de retrait du pourvoi mais s’étendre également à toute l’instance.
La Cour relève d’emblée, avec le Gouvernement, qu’il ne ressort pas du dossier de la procédure que le requérant ait démontré au premier président de la Cour de cassation que le retrait de son pourvoi aurait entraîné pour lui des «
conséquences manifestement excessives
». En effet, comme le souligne le Gouvernement, il ressort des ordonnances du 2 avril 1997 et 19 janvier 2000 que le requérant n’a pas apporté au premier président tous les éléments de nature à permettre une évaluation de sa situation patrimoniale et n’a, dès lors, pas permis au magistrat de procéder à l’examen de proportionnalité entre ses ressources et la somme due.
En outre, la Cour note que le requérant allègue avoir partiellement exécuté l’arrêt d’appel à concurrence d’une somme totale de 153
335,22 EUR), ce qui tend à démontrer qu’il possédait certaines facultés contributives. Ces versements, à les supposer avérés – ce qui n’est pas le cas en l’espèce – ont été par ailleurs enregistrés jusqu’au mois de septembre 1999, au cours d’une période, pour les années 1997 et 1998, où le requérant était non-imposable. Par la suite, il n’a plus procédé à l’exécution, au moins partielle, de l’arrêt de condamnation, exécution qui, dans le cas d’espèce, n’apparaissait pas totalement irréalisable, preuve en est, notamment, le versement des honoraires de son avocat (voir
Arvanitakis c.
France
(déc.), n
o
‑
XII).
Ainsi, aux yeux de la Cour, le montant de la condamnation infligée au requérant ne pouvait dispenser ce dernier de justifier de sa situation financière afin de permettre de déterminer si le retrait du rôle était manifestement excessif et sans rapport de proportionnalité au vu de l’exécution partielle (voir, en ce sens,
Pages c. France
, n
o
50434/99, arrêt du 25 septembre 2003).
Au vu de l’ensemble de ces circonstances, la Cour considère que la décision de retrait du pourvoi du requérant du rôle de la Cour de cassation n’a pas constitué une mesure disproportionnée au regard du but visé et que l’accès effectif de l’intéressé à la haute juridiction ne s’en est pas trouvé entravé au point qu’il ait porté atteinte à la substance même de son droit à un tribunal.
En conclusion, il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
aka
Greffière
Président