HAIOUN c. FRANCE

HAIOUN c. FRANCE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 70749/01 prezentate de Charles HAIOUN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni, judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 noiembrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Charles Haioun, este un resortisant francez, născut în 1924 și are reședința la [45] (Franța). Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Agent vamal din 1948, reclamantul a fost supus unei proceduri disciplinare în 1966 pentru importul a două posturi de radio de mărci străine, fără a le declara sau a se asigura că a achitat taxele și taxele datorate. La martie 1966, directorul general al vămilor i-a notat o decizie a Comisiei Administrative Paritare care se află în consiliul de disciplină la data de 4 martie 1966 și care i-a aplicat pedeapsa de revocare cu suspendarea drepturilor sale de pensie pe motiv că actele sale au avut un caracter deosebit de grav, din cauza calității de agent vamal al La 22 aprilie 1988, ca răspuns la o scrisoare din partea reclamantului adresată ministrului Finanțelor și Economiei din 20 martie 1988 pentru a obține afilierea sa retroactivă la regimul general al securității sociale pentru serviciile prestate în calitate de agent brevetat între □ și 1966, șeful departamentului de pensii al Direcției Generale Vamală a Uniunii Europene a declarat: Vă atrag atenția asupra faptului că sancțiunea de revocare cu suspendare a drepturilor de pensie are, în principiu, un caracter definitiv. Totuși, această pedeapsă disciplinară poate fi ștearsă printr-o măsură individuală acordată de către șeful de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 15 decembrie 1994, reclamantul a adresat ministrului Funcției Publice o cerere de suspendare a drepturilor sale la pensie începând cu 16 septembrie 1979. Întrucât nu a primit niciun răspuns, Tribunalul Administrativ din Montpellier sesizează la 20 iunie 1995 o cerere de anulare a deciziei implicite de respingere care rezultă din tăcerea păstrată timp de mai mult de patru luni de către ministrul Funcției Publice la cererea adresată la 15 decembrie 1994. De asemenea, a cerut instanței să condamne statul să-l reinstaureze în drepturile sale la pensie începând cu 16 septembrie 1979, data celei de-a 50-a aniversări a sale. Între timp, reclamantul a trimis la 9 iunie 1995 o scrisoare directorului general al vămilor, prin care solicita revizuirea situației sale administrative în ceea ce privește drepturile sale la pensie. La 6 iulie 1995, a primit un răspuns cu următoarele cuvinte: Vă pot confirma doar caracterul definitiv al sancțiunii de revocare cu suspendarea drepturilor de pensie, pronunțată împotriva dvs. în 1966. Vă reamintesc în acest sens că ați reușit să obțineți beneficiul unei amnistii prezidențiale. De aceea, nici un rezultat nu poate fi dat cererii dvs. 27 noiembrie 1996, Tribunalul administrativ l-a exonerat pe solicitant de cererile sale pe următoarele motive, pe de o parte, decât să presupună chiar că decizia de revocare din 24 martie 1966, care nu face obiectul niciunei căi de atac administrative care ar putea prelungi termenele de acțiune nu a fost notificată reclamantului anterior datei de 11 octombrie 1994 menționată anterior, termenele menționate anterior au expirat în orice caz la 20 iunie 1995, data de înregistrare a memoriului în scris al prezentei instanțe. În orice caz, dl Haioun nu poate fi, prin urmare, admisibil nici să solicite anularea acestei decizii individuale, nici să excize, dacă este necesar, din cauza nelegalității sale. Considerând, pe de altă parte, că, în ceea ce privește importul de materiale fără plata taxelor și taxelor aferente, faptele care au condus la sancțiunea disciplinară trebuie să fie considerate, având în vedere funcțiile pe care le exercită la momentul respectiv, ca făcând parte dintr-o încălcare a libertății sau a onoarei în sensul legilor succesive privind amnistia, în special art. 14 din legea menționată anterior din 3 august 1995, oricare ar fi valoarea drepturilor alese Prin urmare, aceste fapte se numără printre cele cu excepția celor care beneficiază de dreptul de a beneficia de o astfel de măsură, cu excepția cazului în care măsura individuală acordată prin decretul președintelui Republicii; întrucât reclamantul a cărui hotărâre este constantă nu este, în fapt, beneficiar al unei astfel de măsuri, nu poate, prin urmare, să solicite o reintegrare în drepturile sale de pensie pe motiv că are dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita competența Având în vedere, în cele din urmă, că la art. 58 din Codul pensiilor civile și militare de pensionare: mai întâi dreptul la pensie sau la pensie este suspendat: prin revocarea cu suspendare a drepturilor de pensie ...; numai în cazul în care articolul L. 59 ultimul paragraf din același cod prevede că un decret interministerial poate ridica interesul de suspendare, această dispoziție se referă numai la agenții menționați la art. 59 care au fost revocați sau pensionați din oficiu pentru că au fost găsiți vinovați de deturnarea de fonduri publice sau de malversare și în legătură cu care, după ce au fost pronunțate una sau alta dintre aceste sancțiuni în cadrul procedurii disciplinare, sancțiunea secundară de suspendare a drepturilor la pensie a fost pronunțată în temeiul aceluiași articol 59. ; care face obiectul măsurii disciplinare de revocare cu suspendare a drepturilor de pensie în temeiul articolului 30 din Ordonanța din 4 februarie 1959 privind statutul general al funcționarilor în vigoare atunci, domnul Haioun, care și-a văzut ulterior dreptul la pensie suspendat de drept numai în temeiul articolului L. 58, nu poate fi întemeiat pe susținerea faptului că dispozițiile supra-rechemate din art. L. 59 ultimul paragraf au fost aplicabile în cazul în care se face referire mai sus decât, în timp ce dispozițiile art. L. 58 sus-menționat și L. 60 fostul Cod al pensiilor civile și militare nu au nici ca obiect, nici ca efect împiedicarea reintegrării în drepturile sale a unui agent ale cărui drepturi de pensie au fost suspendate, cererea de ridicare din care face parte a constituit, de fapt, o cerere prezentată cu titlu pur gratuit ;că refuzul împotriva acestei cereri de către autoritatea ministerială nu poate, în consecință, să conducă la o acțiune contencioasă;ca cererea de anulare să fie ulterior declarată inadmisibilă, principalele concluzii ale cererii nu pot fi, prin urmare, acceptate (...) Prin Hotărârea din 23 noiembrie 1999, Curtea Administrativă din Marsilia a anulat hotărârea pentru nerespectarea contradictoriei, judecătorii de gradul I care au pronunțat din oficiu motivul de ordine publică întemeiat pe la La 21 mai 2003, Consiliul de Stat a respins recursul reclamantului în acești termeni: că din dispozițiile (...) din Codul pensiilor reiese că procedura specială de suspendare a drepturilor de pensie prevăzută la art. 59 nu se aplică decât cazurilor de suspendare reglementate de articolul menționat anterior și că nici o procedură de punere în aplicare nu este în schimb prevăzută în cazurile menționate în art.; că numai o măsură pur grațioasă poate decide cu privire la o astfel de situație pentru aceste din urmă cazuri: că rezultă din cele menționate anterior că M. Haioun, care, printr-o decizie din 24 martie 1966, a devenit definitivă, a fost revocat cu suspendare a drepturilor sale de pensie și nu a beneficiat de o amnistie, nu este întemeiat să susțină că instanța administrativă din Marsilia a comis o eroare de drept considerând că cererea sa de recuperare a drepturilor sale de pensie, primită de către administrație la 20 martie 1966 În decembrie 1994, a avut tendința de a obține o măsură pur grațioasă și de a nu putea contesta refuzul implicit care i s-a opus, considerând că, în cazul în care dl Haioun susține că absența unei proceduri de suspendare a drepturilor de pensie în cazurile reglementate de art. L. 58 din Codul pensiilor, ar încălca prevederile art. 6-1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acest motiv, pe care îl ridică pentru prima dată în casarea na este, în orice caz, inadmisibil (...) Dreptul și practica internă relevantă Codul pensiilor civile și militare de pensionare Articolul L. Dreptul la pensie sau la pensie și la rentă viageră de invaliditate se suspendă: Prin revocarea cu suspendare a drepturilor de pensie; prin condamnarea la destituire pronunțată prin aplicarea Codului de justiție militară sau maritimă; prin condamnarea la o sentință de achitare sau infamantă pe durata pedepsei Prin circumstanțele care duc la pierderea calității de francez în timpul privării de această calitate ; prin decăderea totală sau parțială a autorității părintești pentru văduvele și femeile divorțate. Dacă, ulterior, este necesar să se lichideze sau să se refacă pensia sau pensia de invaliditate, nu se datorează nici o rechemare pentru perioadele de aplicare a suspendării. Articolul L. Dreptul la pensie sau la rentă viageră de invaliditate se suspendă, de asemenea, în ceea ce privește orice beneficiar al prezentului cod care a fost revocat sau retras din oficiu: Pentru că a fost găsit vinovat de delapidare fie de bani de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Sau pentru a fi demisionat din funcțiile sale la preț de argint sau în condiții echivalente unei remunerații în bani sau pentru a deveni complice la o astfel de demisie, chiar în cazul în care pensia sau rentă viageră ar fi fost acordate. Aceeași dispoziție se aplică pentru fapte care ar fi putut duce la revocarea sau retragerea din oficiu, în cazul în care faptele sunt dezvăluite sau calificate după încetarea activității. În orice caz, organismul disciplinar competent este chemat să își dea avizul cu privire la existența și calificarea faptelor. Un decret comun al ministrului competent, al ministrului de finanțe și, pentru funcționarii civili, al ministrului însărcinat cu funcționarea publică poate lua în considerare suspendarea în cauză. Legea nr. 95-84 din 3 august 1995 privind amnistia (capitolul III - Amnistia sancțiunilor disciplinare sau profesionale) art. 14 Faptele comise înainte de 18 mai 1995 ca atare constituie păcate pasibile de sancțiuni disciplinare sau profesionale; cu toate acestea, dacă aceleași fapte au dus la o condamnare penală, amnistia sancțiunilor disciplinare sau profesionale este supusă amnistiei condamnării penale. Cu excepția cazului în care există o măsură individuală acordată prin decretul președintelui Republicii, sunt excluse de la beneficiul amnistiei prevăzute în prezentul articol faptele care constituie încălcări ale probității, ale bunelor moravuri sau ale onoarei. Cererea de amnistie poate fi prezentată de orice persoană interesată în termen de un an de la publicarea prezentei legi sau de la condamnarea definitivă. (2) Într-o scrisoare adresată grefei la 8 ianuarie 2003 și redactată ca răspuns la observațiile guvernului cu privire la prima cauză, acesta se referă la art. 7 alin. 1 din Convenție și se plânge că va fi condamnat pentru o pedeapsă mai mare decât cea prevăzută de lege. El arată că suspendarea drepturilor sale de pensie a durat între 1966 și astăzi, adică 36 de ani, și că ministrul funcției publice a primit, prin urmare . Â sancțiunea de suspendare prin eliminarea drepturilor sale de pensie. El subliniază că art. 58 din Codul pensiilor civile și militare, pe baza căruia a fost condamnat la sancționarea suspendării drepturilor sale de pensie, nu prevede în nici un caz pierderea sau decăderea drepturilor de pensie. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține în principal că cererea este inadmisibilă pentru incompatibilitate materială cu dispozițiile art. 61 din Convenție. Pellegrin c. Franța ([GC], n 28541/95, CEDH 1999-VIII) și consideră că dreptul revendicat în speță nu are un caracter civil în sensul articolului 6 menționat anterior, agenții vamali precum dl Haioun fiind în mod evident susceptibil de a exercita funcții care implică o participare la exercitarea autorității publice. În plus, acesta adaugă că nu se știe că litigiile în materie de pensii se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) deoarece legătura specială care unește reclamantul și administrația este, în acest caz, ruptă (S.M. c. Franța, nr. 41453/98, 18 iulie 2000), dar susține că această soluție nu poate fi transpusă în prezenta cauză. Acesta arată că măsura de suspendare a drepturilor de pensie, care face obiectul procedurii în fața instanțelor interne, nu este decât o consecință a revocării pronunțate împotriva reclamantului. Or, revocarea este o măsură cu caracter disciplinar care afectează legătura specială cu administrația pe care o evocă Curtea în hotărârea sa S.M.c. Franța . Guvernul deduce din aceasta că cererea reclamantului, care se referea la o măsură luată în momentul revocării sale, este exclusă din domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Guvernul ridică, cu titlu subsidiar, hotărârea din cauza neîndeplinirii căilor de atac interne în sensul articolului 35 Õ 1 din Convenție. El susține că reclamantul dispunea de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a denunța durata procedurii și pentru a obține despăgubiri. Acesta explică faptul că aceasta rezultă din jurisprudența Consiliului din (Darmont) ( , Adunarea, 29 decembrie 1978, Rec., p. 542): că o abatere gravă comisă de o instanță administrativă în exercitarea funcției judiciare este susceptibilă de a-și asuma răspunderea. Se referă la două hotărâri pronunțate în 1999 de către Tribunalul Administrativ din Paris (Magiera, 24 iunie 1999); Levy, 30 septembrie 1999) care ar indica faptul că durata unei proceduri este susceptibilă de a pune în joc această răspundere; precizează că, în cauza Magiera, Curtea Administrativă de Primă Instanță de la Paris, prin hotărârea din 11 iulie 2001, a acordat pentru prima dată dreptul la concluzii de despăgubire pentru prejudiciile suferite ca urmare a necunoașterii dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenție în ceea ce privește termenul rezonabil, fără a solicita demonstrarea existenței unei abateri grave, și că instanța de apel a acordat în consecință reclamantului o indemnizație de 30 000 de franci (FRF), adică aproximativ 4 573 de euro (EUR), pentru o procedură care a durat șapte ani și șase luni. Guvernul adaugă că această jurisprudență a fost confirmată printr-o hotărâre a Consiliului din 28 iunie 2002. Comitetul consideră că, în timp ce Curtea a considerat anterior că acțiunea internă în răspundere pentru lanurile naionale nu era efectivă (Lutz c. Franța, n 48215/99, 26 martie 2002), acest efect este stabilit în prezent. Guvernul se află, de asemenea, sub incidența Deciziei Brusco c. Italia 69789/01, CEDO 2001-IX), în care Curtea a statuat că regula conform căreia epuizarea căilor de atac interne este apreciată în ziua în care a fost introdusă cererea cuprindea excepții justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei specii. În cele din urmă, acesta subliniază că, în lipsa unei prescripții, reclamantul are întotdeauna posibilitatea de a introduce o cale de atac în răspundere cu privire la durata procedurii în fața instanțelor administrative interne. Reclamantul consideră că a fost întemeiat să solicite suspendarea drepturilor sale la pensie în temeiul ultimului paragraf al articolului L. 59 din Codul pensiilor civile și militare. El precizează că obiectul procedurii administrative pe care a angajat-o a fost întotdeauna de a revendica aplicarea articolului L. 59 menționat anterior la cererea sa de a revendica o oarecare amnistie. Problema amnistiei a fost utilizată de contradictorii săi. În cazul în care Curtea nu este de acord cu acest lucru, aceasta nu poate fi considerată drept o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din tratat. consideră, de asemenea, că drepturile sale au fost încălcate de mai multe ori în cursul procedurii disciplinare din 1966, în special prin faptul că nu a fost informat cu privire la acțiunile disponibile împotriva sancțiunii luate împotriva sa. Curtea nu consideră că este necesar să se ia poziție asupra excepțiilor de la obligația de a se pronunța de către guvern și care decurg din aplicarea jurisprudenței Pellegrin c. Franța (hotărârea menționată anterior) și neobosirea căilor de atac interne, în măsura în care cererea trebuie oricum respinsă din următoarele motive. Curtea amintește că, pentru a se asigura că art. 6 alineatul (1) sub forma sa de " mai multe" civil "este necesar să se aplice, trebuie să existe o "de exemplu" pe un "drept" pe care l-am putea susține, cel puțin în mod apărător, recunoscut în dreptul intern, fie că este sau nu protejat în plus prin convenție (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 327-A, p. 19-20, § 48-52). În speță, Curtea constată că, pentru a declara cererile reclamantului inadmisibile, instanțele administrative interne au constatat, pe de o parte, că nu au recurs la dispoziția reclamantului pentru a solicita suspendarea drepturilor sale la pensie și că, pe de altă parte, nu putea să beneficieze de pe urma sancțiunii disciplinare. Instanțele naționale au constatat, într-adevăr, că sancțiunea disciplinară aplicată reclamantului la data la care a fost aplicat articolul L. 58 din Codul pensiilor civile și militare care, spre deosebire de articolul L. 59 din același cod nu prevedea nicio procedură de aplicare a unei astfel de sancțiuni, iar cererea de a intra sub incidența drepturilor sale la pensie depusă de solicitant la Ministerul Funcției Publice prezenta în consecință o natură pur grațioasă. Acestea au arătat, de asemenea, că reclamantul și-a asumat responsabilitatea pentru o încălcare a probității, astfel cum reiese din procesul-verbal al consiliului de disciplină, și că a exclus dreptul de a beneficia de o lege de amnistie, cu excepția cazului în care a fost acordată prin decretul președintelui Republicii în temeiul articolului 14 din Legea din 3 august 1995 (a se vedea. dreptul intern relevant, punctul 2, măsura care, în speță, nu a fost luată în considerare în beneficiul reclamantului. În consecință, Curtea constată că reclamantul nu putea obține dreptul la pensie pe care îl putea obține în temeiul unei decizii pur grațioase, fie din partea ministrului Funcției Publice, fie din partea președintelui Republicii și că instanțele interne s-au limitat să constate că o decizie implicită de respingere luată în speță de ministrul Funcției Publice în cadrul acestei competențe discreționare nu era în esență susceptibilă de a fi pronunțată unui judecător. Prin urmare, Comisia consideră că procedura de care se plânge reclamantul nu se referă la o contestație referitoare la un "drept" pe care l-ar putea declara cel puțin în mod pârât, recunoscut în dreptul intern. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție, să se declare că această cauză este incompatibilă cu dreptul intern. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și să o respingă în conformitate cu art. 4 din Convenție. Într-o scrisoare adresată grefei la 8 ianuarie 2003 și redactată ca răspuns la observațiile guvernului privind primul 1 din Convenție, care se citește astfel Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Curtea ia notă de faptul că această cauză a fost invocată în mod explicit de către reclamant la 8 ianuarie 2003, dar că este posibil să se considere că Curtea amintește că numai o procedură referitoare la o condamnare în temeiul legii penale sau în condițiile în care această condamnare a fost pronunțată intră în domeniul de aplicare al articolului 7 din convenție (a se vedea mutatis mutandis Montcornet de Caumont c Franța (dec.), 59290/00, CEDH 2003), și că baza oricărei aprecieri a existenței unei pedepse constă în a stabili dacă măsura în cauză este impusă ca urmare a unei condamnări pentru o În cazul de față, este vorba despre revocarea, cu suspendarea drepturilor de pensie impuse reclamantului în cadrul unei proceduri disciplinare care a luat sfârșit printr-o decizie definitivă la 24 martie 1966. Or, procedura de care se plânge reclamantul în fața Curții este cea care a început cu cererea sa de suspendare a drepturilor sale la pensie prezentată ministrului Funcției Publice și care se încheie în fața Consiliului de la . În sensul articolului 7 menționat anterior în cadrul acestei din urmă proceduri, nici a fortiori că această pedeapsă ar fi mai grea decât cea prevăzută de lege. Prin urmare, rezultă că acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle L. L Oucheurs Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

70749/01

présentée par Charles HAIOUN

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 7 septembre 2004 en une chambre composée de

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

J.-P.

Costa

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 29 novembre 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Charles Haioun, est un ressortissant français, né en 1924 et résidant à Nîmes (France).

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Agent des douanes depuis 1948, le requérant fit l’objet d’une procédure disciplinaire en 1966 pour avoir importé deux postes de radio de marques étrangères sans les déclarer ni s’acquitter des droits et taxes exigibles. Le

24

mars 1966, le directeur général des douanes lui notifia une décision de la commission administrative paritaire siégeant en conseil de discipline le 4

mars 1966 et lui infligeant la peine de la révocation avec suspension de ses droits à pension aux motifs que ses agissements revêtaient «

un caractère d’une particulière gravité en raison de la qualité d’agent des douanes de l’intéressé

» et que ses fautes dénotaient «

un manque de probité et une méconnaissance totale des obligations

» lui incombant.

Le 22 avril 1988, en réponse à un courrier du requérant adressé au ministre des Finances et de l’Economie le 20 mars 1988 en vue d’obtenir son affiliation rétroactive au régime général de la sécurité sociale pour les services rendus en qualité d’agent breveté de 1948 à 1966, le chef du service des retraites de la direction générale des douanes s’exprima en ces termes

: «

je vous signale (...) que la sanction de la révocation avec suspension des droits à pension revêt en principe un caractère définitif. Cependant, cette peine disciplinaire peut être effacée par une mesure individuelle accordée par le chef de l’Etat dans le cadre d’une loi d’amnistie

».

Le 15 décembre 1994, le requérant adressa au ministre de la Fonction publique une demande de relève de la suspension de ses droits à pension avec effet au 16

septembre

1979.

N’ayant pas obtenu de réponse, il saisit le 20 juin 1995 le tribunal administratif de Montpellier d’une demande d’annulation de la décision implicite de rejet résultant du silence gardé pendant plus de quatre mois par le ministre de la Fonction publique sur la demande adressée le 15

décembre

Entre temps, le requérant adressa le 9 juin 1995 une lettre au directeur général des douanes, par laquelle il sollicitait le réexamen de sa situation administrative au regard de ses droits à pension. Le 6 juillet 1995, il reçut une réponse en ces termes

: «

(...) je ne puis que vous confirmer le caractère définitif de la sanction de révocation avec suspension des droits à pension, prononcée à votre encontre en 1966. Je vous rappelle à ce titre que vous n’avez pu obtenir le bénéfice d’une amnistie présidentielle. Dès lors, aucune suite n’est susceptible d’être donnée à votre requête

».

Le 27

novembre 1996, le tribunal administratif débouta le requérant de ses demandes aux motifs suivants

:

«

Considérant, d’une part, qu’à supposer même que la décision de révocation du 24

mars

1966, qui n’a fait l’objet d’aucun recours administratif susceptible de proroger les délais de recours contentieux n’ait pas été notifiée au requérant antérieurement à la date du 11 octobre 1994 dont il fait état, lesdits délais étaient en tout état de cause expirés au 20 juin 1995, date d’enregistrement du mémoire introductif de la présente instance

; qu’en toute hypothèse, M. Haioun ne saurait dès lors être recevable ni à demander l’annulation de cette décision individuelle ni à exciper en tant que de besoin de son illégalité

;

Considérant, d’autre part, que, relatifs à une importation de matériels sans paiement des droits et taxes y afférents, les faits ayant donné lieu à la sanction disciplinaire doivent, eu égard aux fonctions alors exercées par l’intéressé, être réputés constitutifs d’un manquement à la probité ou à l’honneur au sens des lois successives portant amnistie, et notamment de l’article 14 de la loi susvisée du 3 août 1995, quel que soit le montant des droits éludés

; que ces faits sont dès lors au nombre de ceux exceptés du bénéfice de l’amnistie sauf mesure individuelle accordée par décret du président de la République

; que le requérant dont il est constant qu’il n’est pas, en l’état, bénéficiaire d’une telle mesure, ne saurait dès lors prétendre à une réintégration dans ses droits à pension à raison d’une cessation de plein droit de l’incapacité

;

Considérant, enfin, qu’aux termes de l’article

L.

58 du code des pensions civiles et militaires de retraite

: «

le droit à l’obtention ou à la jouissance de la pension... est suspendu

: Par la révocation avec suspension des droits à pension...

»

; que si l’article L.

59 dernier alinéa du même code prévoit qu’un arrêté interministériel peut relever les intéressés d’une suspension, cette disposition ne concerne que les agents visés audit article 59 qui ont été révoqués ou mis à la retraite d’office pour avoir été reconnus coupables de détournement de fonds publics ou de malversation et à l’encontre desquels, après que l’une ou l’autre de ces sanctions aient été prononcées dans le cadre de la procédure disciplinaire, la sanction accessoire de suspension des droits à pension a été prononcée en outre sur le fondement du même article 59

; qu’ayant fait l’objet quant à lui de la mesure disciplinaire de révocation avec suspension des droits à pension sur le fondement de l’article 30 de l’ordonnance du 4

février

1959 relative au statut général des fonctionnaires alors en vigueur, M.

Haioun qui a vu consécutivement son droit à pension suspendu de plein droit en vertu des seules dispositions précitées de l’article L.

58, ne saurait être fondé à soutenir que les dispositions sus-rappelées de l’article L.

59 dernier alinéa étaient applicables en l’espèce

;

Considérant qu’il résulte de ce qui précède que, alors même que les dispositions des articles L.

58 précité et L. 60 ancien du code des pensions civiles et militaires de retraite n’ont ni pour objet ni pour effet de faire obstacle à l’éventuelle réintégration dans ses droits d’un agent dont les droits à pension ont été suspendus, la demande de relèvement dont s’agit a constitué en réalité une demande présentée à titre purement gracieux

; que le refus opposé à cette demande par l’autorité ministérielle ne peut en conséquence donner lieu à un recours par voie contentieuse

; que la demande d’annulation devant par suite être déclarée irrecevable, les conclusions principales de la requête ne peuvent dès lors être accueillies (...)

»

Par arrêt du 23 novembre 1999, la cour administrative d’appel de Marseille annula le jugement pour non respect du contradictoire, les juges du premier degré ayant relevé d’office le moyen d’ordre public tiré de l’irrecevabilité de la requête compte tenu de la nature gracieuse de la décision attaquée sans inviter préalablement les parties à présenter leurs observations. Elle évoqua le fond et statuant à nouveau, rejeta la demande du requérant aux mêmes motifs que ceux retenus par le tribunal administratif.

Le 21 mai 2003, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi du requérant en ces termes

:

«

Considérant qu’il ressort des dispositions (...) du code des pensions que la procédure particulière de relève de la suspension des droits à pension prévue à l’article

L.

59 ne s’applique qu’aux cas de suspension régis par cet article et qu’aucune procédure de relève n’est en revanche prévue dans les cas mentionnés à l’article

L.

58

; que seule une mesure purement gracieuse peut décider d’une telle relève pour ces derniers cas

;

Considérant qu’il résulte de ce qui précède que M. Haioun, qui, par une décision du 24 mars 1966, devenue définitive, a été révoqué avec suspension de ses droits à pension et n’a pas bénéficié d’une amnistie, n’est pas fondé à soutenir que la cour administrative d’appel de Marseille a commis une erreur de droit en jugeant que sa demande de rétablissement de ses droits à pension, reçue par l’administration le 20

décembre 1994, tendait à l’obtention d’une mesure purement gracieuse et qu’il n’était pas recevable à contester le refus implicite qui lui a été opposé

;

Considérant que, si M. Haioun soutient que l’absence de procédure de relève de la suspension des droits à pension dans les cas régis par l’article L.

58 du code des pensions, méconnaîtrait les stipulations de l’article 6-1 de la convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, ce moyen, qu’il soulève pour la première fois en cassation n’est, en tout état de cause, pas recevable

(...)

»

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Le code des pensions civiles et militaires de retraite

Article L.

58

«

Le droit à l’obtention ou à la jouissance de la pension et de la rente viagère d’invalidité est suspendu :

Par la révocation avec suspension des droits à pension ;

Par la condamnation à la destitution prononcée par application du code de justice militaire ou maritime ;

Par la condamnation à une peine afflictive ou infamante pendant la durée de la peine

;

Par les circonstances qui font perdre la qualité de Français durant la privation de cette qualité ;

Par la déchéance totale ou partielle de l’autorité parentale pour les veuves et les femmes divorcées.

S’il y a lieu, par la suite, à la liquidation ou au rétablissement de la pension ou de la rente d’invalidité, aucun rappel n’est dû pour les périodes d’application de la suspension.

»

Article L.

59

«

Le droit à l’obtention ou à la jouissance de la pension et de la rente viagère d’invalidité est également suspendu à l’égard de tout bénéficiaire du présent code qui aura été révoqué ou mis à la retraite d’office :

Pour avoir été reconnu coupable de détournement soit de deniers de l’Etat, des départements, des communes ou établissements publics, soit de dépôts de fonds particuliers versés à sa caisse ou de matières reçues et dont il doit compte ;

Ou convaincu de malversations relatives à son service ;

Ou pour s’être démis de ses fonctions à prix d’argent ou à des conditions équivalant à une rémunération en argent ou s’être rendu complice d’une telle démission, lors même que la pension ou la rente viagère aurait été concédée.

La même disposition est applicable, pour des faits qui auraient été de nature à entraîner la révocation ou la mise à la retraite d’office, lorsque les faits sont révélés ou qualifiés après la cessation de l’activité.

Dans tous les cas, l’organisme disciplinaire compétent est appelé à donner son avis sur l’existence et la qualification des faits.

Un arrêté conjoint du ministre compétent, du ministre des finances et, pour les fonctionnaires civils, du ministre chargé de la fonction publique peut relever l’intéressé de la suspension encourue.

»

2.

La loi n

o

95-884 du 3 août 1995 portant amnistie (chapitre III

- Amnistie des sanctions disciplinaires ou professionnelles)

Article 14

«

Sont amnistiés les faits commis avant le 18 mai 1995 en tant qu’ils constituent des fautes passibles de sanctions disciplinaires ou professionnelles.

Toutefois, si ces mêmes faits ont donné lieu à une condamnation pénale, l’amnistie des sanctions disciplinaires ou professionnelles est subordonnée à l’amnistie de la condamnation pénale.

Sauf mesure individuelle accordée par décret du Président de la République, sont exceptés du bénéfice de l’amnistie prévue par le présent article les faits constituant des manquements à la probité, aux bonnes mœurs ou à l’honneur. La demande d’amnistie peut être présentée par toute personne intéressée dans un délai d’un an à compter soit de la publication de la présente loi, soit de la condamnation définitive.

»

GRIEFS

1 de la Convention et se plaint de s’être vu infliger une peine plus lourde que celle prévue par la loi. Il expose que la suspension de ses droits à pension a duré de 1966 à aujourd’hui, soit trente-six ans, et que le ministre de la Fonction publique a de ce fait «

transformé

» la sanction de suspension en suppression de ses droits à pension. Il souligne que l’article

L.

58 du code des pensions civiles et militaires de retraite, sur le fondement duquel il a été condamné à la sanction de suspension de ses droits à pension, ne prévoit en aucun cas la perte ou la déchéance des droits à pension.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement soutient à titre principal que la requête est irrecevable pour incompatibilité

ratione materiae

avec les dispositions de l’article 6

§

1 de la Convention. Il se réfère à l’arrêt

Pellegrin c. France

([GC], n

o

28541/95, CEDH 1999-VIII) et estime que le droit revendiqué en l’espèce ne revêt pas un caractère civil au sens de l’article 6 précité, les agents des douanes tels que M. Haioun étant de toute évidence susceptibles d’exercer des fonctions impliquant une participation à l’exercice de la puissance publique. Il ajoute qu’il n’ignore pas que les litiges en matière de pension relèvent du domaine de l’article 6 §

1 puisque le lien particulier unissant le requérant et l’administration est, dans ce cas, rompu (

S.M. c.

France

, n

o

41453/98, 18 juillet 2000), mais soutient que cette solution n’est pas transposable à la présente affaire. Il expose que la mesure de suspension des droits à pension, objet de la procédure devant les juridictions internes, n’est qu’une conséquence de la révocation prononcée à l’égard du requérant. Or, la révocation est une mesure à caractère disciplinaire qui touche au lien particulier avec l’administration qu’évoque la Cour dans son arrêt

S.M. c. France

. Le Gouvernement en déduit que la demande du requérant, qui portait sur la relève d’une mesure prise au moment de sa révocation, est exclu du champ d’application de l’article 6

§

1 de la Convention.

Le Gouvernement soulève à titre subsidiaire l’irrecevabilité de la requête pour défaut d’épuisement des voies de recours internes au sens de l’article

35 §

1 de la Convention. Il soutient que le requérant disposait en droit interne d’un recours efficace permettant de dénoncer la durée de la procédure et obtenir réparation. Il expose qu’il résulte de la jurisprudence du Conseil d’Etat (

Darmont

, Assemblée, 29 décembre 1978, Rec. p. 542) qu’une faute lourde commise par une juridiction administrative dans l’exercice de la fonction juridictionnelle est susceptible d’engager sa responsabilité. Il se réfère à deux jugements prononcés en 1999 par le tribunal administratif de Paris (

Magiera

, 24 juin 1999 ;

Lévy

, 30

septembre

1999) qui indiqueraient que la durée d’une procédure est susceptible de mettre cette responsabilité en jeu

; il précise que, dans l’affaire

Magiera

, la Cour administrative d’appel de Paris a, par un arrêt du 11 juillet 2001, pour la première fois fait droit à des conclusions indemnitaires en réparation de préjudices nés d’une méconnaissance des stipulations de l’article 6 §

1 de la Convention quant au délai raisonnable, sans exiger la démonstration de l’existence d’une faute lourde, et que la cour d’appel a en conséquence alloué au demandeur une indemnité de 30

000 francs (FRF), soit environ 4

573

euros (EUR), pour une procédure ayant duré sept ans et six mois. Le Gouvernement ajoute que cette jurisprudence a été confirmée par un arrêt du Conseil d’Etat du 28

juin

n’était pas effectif (

Lutz c. France

(n

o

1)

, n

o

48215/99, 26 mars 2002), cette effectivité est désormais établie. Le

Gouvernement se prévaut également de la décision

Brusco c. Italie

(n

o

69789/01, CEDH 2001-IX), où la Cour a jugé que la règle selon laquelle l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie au jour de l’introduction de la requête comportait des exceptions justifiées par les circonstances particulières de chaque espèce. Enfin, il souligne que faute de prescription, le requérant a toujours la possibilité d’introduire un recours en responsabilité relatif à la durée de la procédure devant les juridictions administratives internes.

Le requérant estime qu’il était fondé à demander la relève de la suspension de ses droits à pension sur le fondement du dernier alinéa de l’article L.

59 du code des pensions civiles et militaires. Il précise que l’objet de la procédure administrative qu’il a engagée a toujours été de revendiquer l’application de l’article L.

59 précité à sa demande de relève et non de revendiquer une quelconque amnistie. La question de l’amnistie a été utilisée par ses contradicteurs

– le ministre de la Fonction publique devant les juridictions internes, l’Etat devant la Cour

– pour donner à sa faute initiale une gravité qu’elle n’a pas, puisqu’elle a consisté à éluder le paiement de soixante-dix FRF (soit 10,67 EUR) de droits de douanes. Il

estime par ailleurs que ses droits ont été violés à plusieurs reprises lors de la procédure disciplinaire en 1966, notamment en ce qu’il n’a pas été informé des recours disponibles contre la sanction prise à son égard.

La Cour n’estime pas nécessaire de prendre position sur les exceptions d’irrecevabilité soulevées par le Gouvernement et tirées de l’application de la jurisprudence

Pellegrin c. France

(arrêt précité) et du non-épuisement des voies de recours internes dans la mesure où la requête doit de toute façon être rejetée pour les motifs suivants.

La Cour rappelle que, pour que l’article 6 § 1 sous sa rubrique « civile » trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait « contestation » sur un « droit » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne, qu’il soit ou non protégé de surcroît par la Convention (voir, par exemple,

Masson et Van Zon c. Pays-Bas

, arrêt du 28

septembre

1995, série

A n

o

327-A, p. 19-20,

En l’espèce, la Cour note que pour déclarer les demandes du requérant irrecevables, les juridictions administratives internes ont constaté, d’une part, qu’il n’existait pas de recours contentieux à la disposition du requérant pour demander la relève de la suspension de ses droits à pension et, d’autre part, qu’il ne pouvait prétendre au bénéfice de l’amnistie de sa sanction disciplinaire. Les juridictions nationales ont en effet constaté que la sanction disciplinaire infligée au requérant l’avait été en application de l’article L.

58 du code des pensions civiles et militaires qui, contrairement à l’article L.

59 du même code, ne prévoyait aucune procédure de relève d’une telle sanction et que la demande de relève de ses droits à pension déposée par le requérant auprès du ministre de la Fonction publique présentait en conséquence une nature purement gracieuse. Elles ont également relevé que le requérant s’était rendu coupable d’un manquement à la probité, ce qui ressortait du procès-verbal du conseil de discipline, et l’excluait du bénéfice d’une loi d’amnistie sauf mesure individuelle accordée par décret du président de la République en vertu de l’article 14 de la loi du 3 août 1995 (

cf.

le droit interne pertinent, point 2), mesure qui, en l’espèce, n’était pas intervenue au profit du requérant.

La Cour observe en conséquence que le requérant ne pouvait obtenir la relève de ses droits à pension qu’en vertu d’une décision purement gracieuse, provenant soit du ministre de la Fonction publique, soit du président de la République et que les juridictions internes se sont bornées à constater qu’une décision implicite de rejet prise en l’espèce par le ministre de la Fonction publique dans le cadre de cette compétence discrétionnaire était par essence non susceptible d’être déférée à un juge. Elle estime dès lors que la procédure dont se plaint le requérant ne portait pas sur une contestation relative à un «

droit

» que l’on peut dire, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne.

Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention, de déclarer ce grief incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et de le rejeter en application de l’article

35

§

4 de la Convention.

2.

Dans un courrier adressé au greffe le 8 janvier 2003 et rédigé en réponse aux observations du Gouvernement concernant le premier grief, le requérant se plaint de s’être vu infliger une peine plus lourde que celle prévue par la loi et invoque l’article 7

§

1 de la Convention, qui se lit ainsi

:

«

1.

Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.

»

La Cour note que ce grief a été soulevé explicitement par le requérant le 8 janvier 2003, mais qu’il est possible de considérer qu’il l’évoquait en substance dans sa requête, à la rubrique des faits, où il s’exprimait en ces termes

: «

dans les faits, [la] suspension s’est vue illégalement transformée en une suppression pure et simple de mes droits à pension

».

La Cour rappelle que seule une procédure relative à une condamnation selon la loi pénale ou aux conditions dans lesquelles cette condamnation a été prononcée entre dans le champ d’application l’article 7 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Montcornet de Caumont c

.

France

(déc.), n

o

59290/00, CEDH 2003), et que la base de toute appréciation de l’existence d’une peine consiste à déterminer si la mesure en question est imposée à la suite d’une condamnation pour une «

infraction

» (

Jamil c.

France

, arrêt du 8

juin

1995, série A n

o

317-B, §

31)

.

La Cour observe que la «

peine

» dont il est question en l’espèce est la révocation avec suspension des droits à pension infligée au requérant à l’issue d’une procédure disciplinaire ayant pris fin par une décision définitive en date du 24 mars 1966. Or, la procédure dont se plaint le requérant devant la Cour est celle qui a débuté par sa demande de relève de la suspension de ses droits à pension présentée au ministre de la Fonction publique et qui s’est achevée devant le Conseil d’Etat le 21

mai

requérant ne saurait en conséquence se plaindre de s’être vu infliger une «

peine

» au sens de l’article 7 précité dans le cadre de cette dernière procédure, ni

a fortiori

que cette peine serait plus lourde que celle qui était prévue par la loi.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

L. L

oucaides

Greffière

Président