CtEDO 07.09.2004 Auto

YAGIZ et AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
07.09.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
YAGIZ et AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 57344/00 prezentate de Nihat Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 20 aprilie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie: În cadrul unei operațiuni împotriva PKK, reclamanții au fost arestați și reținuți ulterior de către agenți ai direcției securității d'Izmir: Nihat Ya În iulie 1994, Abdurrahman Kocer la 6 iulie 1994, Acar, 14 iulie 1994, și Osman Atabay la 20 iulie 1995. La date care nu au fost indicate, ei au fost mai întâi ascultați de procurorul republicii lângă curtea de securitate a statului d Printr-un act de punere sub acuzare din 29 iulie 1994, reproșându-i pe reclamanții Ya 3713 privind lupta împotriva terorismului. Reproșându-le, printre altele, că au participat la acte criminale de separatism și de desfacere a integrității la nivel național, el a solicitat condamnarea lor în temeiul articolului 125 din Codul penal care reproșează, printre altele, actele de înaltă trădare împotriva integrității statului. Printr-un act de acuzare din 18 august 1995, Osman Atabay a fost acuzat de aceleași acuzații, iar dosarul său a fost anexat cu dosarul celorlalți reclamanți. Printre faptele reproșate reclamanților și celorlalți douăzeci și unu de colegi acuzați se numără mai multe atacuri cu explozivi îndreptate împotriva secțiilor de poliție sau a instituțiilor publice, jafuri armate, jafuri asupra familiilor de origine kurdă pentru susținerea organizației, asistență logistică, incendii criminale, asasinate pentru soluționarea conturilor interne ale organizației, acte de vandalism asupra bunurilor aparținând unor terțe părți, amenințări și utilizări ale forței asupra civililor. În cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a Statelor Unite, reclamanții au pledat nevinovați și, în această privință, au susținut că, în timpul arestării lor, declarațiile lor fuseseră luate sub presiunea polițiștilor. Printr-o hotărâre din 13 martie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei magistrați de carieră, printre care unul care se ocupă de magistratura militară, i-a recunoscut pe reclamanții vinovați de infracțiunile pentru care au fost acuzați. Ea i-a condamnat pe Nihat Ya. Și Mehmet Emin. Asta la pedeapsa capitală, Cemal Tanhan, Ismet Acar și Osman Atabay, la pedeapsa capitală transferată la condamnare pe viață, Filiz Kaplan la o pedeapsă cu închisoarea de 18 ani și Abdurrahman Kocer la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani. Pentru a stabili vinovația reclamanților, Curtea ține seama de declarațiile lor colectate în diferite etape ale procedurii, de declarațiile martorilor, de procesele-decembrie și de percheziție, de procesele-verbale de refacere la fața locului, de documentele și armele confiscate, de rapoartele autopsiei și de mărturiile similare ale altor colegi acuzati. La 18 iunie 1998, Curtea de Casație a pronunțat sentința pentru vice-procedură și a trimis cazul în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene. La 24 noiembrie 1998, după revizuirea dosarului, Curtea de Securitate a Uniunii Europene va reiniția aceleași pedepse pronunțate împotriva reclamanților. La 21 octombrie 1999, Curtea de Casație a confirmat sentințele reclamanților. La 9 august 2002, legea nr. 4771 privind, printre altele, abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace a fost adoptată și, în aplicarea acesteia, pedeapsa capitală aplicată reclamanților Nihat Ya Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial. În această privință, ei expun că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Izmir. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii penale. Invocând art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție, reclamanții declară necunoașterea dreptului lor la un proces echitabil în măsura în care ar fi fost condamnați numai pe baza declarațiilor lor obținute sub constrângere în timpul custodiei lor. În plus, ei se plâng că nu au beneficiat de asistență juridică în timpul detenției, că nu au putut participa la procesul preliminar condus de Parchet și de judecătorul șef lângă curtea de securitate a statului. Invocând art. 14 din Convenție coroborat cu art. 6, reclamanții se plâng de tratamentul special al drepturilor la apărare și al regimului de execuție a pedepselor mai puțin favorabile decât cea a dreptului comun, la care au fost supuși în cursul procedurii în fața Curții de Securitate a statului. Invocând art. 34 din Convenție, reclamanții susțin că lipsa de notificare a hotărârilor Curții de Casație împiedică, în practică, dreptul lor individual de a acționa în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial. Invocând și art. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 6, reclamanții se plâng că au fost judecați de o instanță de securitate de la Ö Õ ï din cauza opiniilor lor politice și că sunt supuși, în această privință, unui tratament special, în special în ceea ce privește drepturile la apărare și regimul de execuție a pedepselor mai puțin favorabile decât cea a dreptului comun, cărora le-au fost supuse în cursul procedurii în fața instanței de securitate a statului. Curtea constată că faptul de a se angaja în activități armate cu caracter separatist în vederea trecerii unei părți a teritoriului național sub suveranitatea unui alt stat a fost considerat de legiuitorul turc drept o infracțiune deosebit de gravă, calificată drept act de 2845 privind structura și procedura cursurilor de securitate de la Õ stat prevedea că orice persoană acuzată de o încălcare a dreptului terorist este supusă unui tratament mai puțin favorabil decât cel al dreptului comun, în special în ceea ce privește regimul de executare a pedepselor, custodia și limitările care decurg din aceasta. Distincția în litigiu nu a fost făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care o recunoștea legiuitorul; prin urmare, nu există niciun element de natură să se ajungă la concluzia că, în speță, în speță, a existat o discriminare mai mică decât cea a Convenției (a se vedea, mutatis mutandis Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 69, 8 iulie 1999, și Kömürcü c. Turcia (dec), nr. 77432/01, 22 noiembrie 2002). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Invocând art. 34 din Convenție, reclamanții susțin că lipsa notificării hotărârilor Curții de Casație împiedică în practică dreptul lor individual de a acționa. În speță, reclamanții au luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație în timp util pentru a-și putea introduce cererea în fața Curții în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamanții și-au putut exercita în mod liber dreptul la acțiune individuală, astfel cum se prevede la art. 34. Prin urmare, cauza trebuie să fie respinsă pentru neajunsuri vădite de fond în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților cu privire la lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului membru în cauză, precum și la durata și lipsa de echitate a procedurii în fața acesteia Declare Francoise Elens-passos Nicolas Bratza Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2005-11-22
0,96
AFFAIRE YAGIZ ET AUTRES c. TURQUIE
agent aux fins de la procédure devant la Cour. 3. Le 7 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Conven
CtEDO 2000-11-28
0,95
TAYDAS et ÖZER contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 48805/99 présentée par Işıl TAYDAŞ et Esat ÖZER contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 28 novembre 2000 en une cham
CtEDO 2006-04-04
0,95
YALIM c. TURQUIE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 40533/98 présentée par Mecit YALIM contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 avril 2006 en une chambre composée de :
CtEDO 2003-02-04
0,95
TEMEL ET AUTRES contre la TURQUIE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 36203/97 présentée par Sabri TEMEL et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 février 2003 en une chambre c
CtEDO 2004-06-10
0,95
HATUN et AUTRES contre la TURQUIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 57343/00 présentée par Doğan HATUN et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 juin 2004 en une chambre
Sursă