SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 57344/00 prezentate de Nihat Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 20 aprilie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie: În cadrul unei operațiuni împotriva PKK, reclamanții au fost arestați și reținuți ulterior de către agenți ai direcției securității d'Izmir: Nihat Ya În iulie 1994, Abdurrahman Kocer la 6 iulie 1994, Acar, 14 iulie 1994, și Osman Atabay la 20 iulie 1995. La date care nu au fost indicate, ei au fost mai întâi ascultați de procurorul republicii lângă curtea de securitate a statului d Printr-un act de punere sub acuzare din 29 iulie 1994, reproșându-i pe reclamanții Ya 3713 privind lupta împotriva terorismului.
Reproșându-le, printre altele, că au participat la acte criminale de separatism și de desfacere a integrității la nivel național, el a solicitat condamnarea lor în temeiul articolului 125 din Codul penal care reproșează, printre altele, actele de înaltă trădare împotriva integrității statului. Printr-un act de acuzare din 18 august 1995, Osman Atabay a fost acuzat de aceleași acuzații, iar dosarul său a fost anexat cu dosarul celorlalți reclamanți. Printre faptele reproșate reclamanților și celorlalți douăzeci și unu de colegi acuzați se numără mai multe atacuri cu explozivi îndreptate împotriva secțiilor de poliție sau a instituțiilor publice, jafuri armate, jafuri asupra familiilor de origine kurdă pentru susținerea organizației, asistență logistică, incendii criminale, asasinate pentru soluționarea conturilor interne ale organizației, acte de vandalism asupra bunurilor aparținând unor terțe părți, amenințări și utilizări ale forței asupra civililor.
În cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a Statelor Unite, reclamanții au pledat nevinovați și, în această privință, au susținut că, în timpul arestării lor, declarațiile lor fuseseră luate sub presiunea polițiștilor. Printr-o hotărâre din 13 martie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei magistrați de carieră, printre care unul care se ocupă de magistratura militară, i-a recunoscut pe reclamanții vinovați de infracțiunile pentru care au fost acuzați. Ea i-a condamnat pe Nihat Ya. Și Mehmet Emin. Asta la pedeapsa capitală, Cemal Tanhan, Ismet Acar și Osman Atabay, la pedeapsa capitală transferată la condamnare pe viață, Filiz Kaplan la o pedeapsă cu închisoarea de 18 ani și Abdurrahman Kocer la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani.
Pentru a stabili vinovația reclamanților, Curtea ține seama de declarațiile lor colectate în diferite etape ale procedurii, de declarațiile martorilor, de procesele-decembrie și de percheziție, de procesele-verbale de refacere la fața locului, de documentele și armele confiscate, de rapoartele autopsiei și de mărturiile similare ale altor colegi acuzati. La 18 iunie 1998, Curtea de Casație a pronunțat sentința pentru vice-procedură și a trimis cazul în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene. La 24 noiembrie 1998, după revizuirea dosarului, Curtea de Securitate a Uniunii Europene va reiniția aceleași pedepse pronunțate împotriva reclamanților. La 21 octombrie 1999, Curtea de Casație a confirmat sentințele reclamanților.
La 9 august 2002, legea nr. 4771 privind, printre altele, abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace a fost adoptată și, în aplicarea acesteia, pedeapsa capitală aplicată reclamanților Nihat Ya Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial. În această privință, ei expun că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Izmir. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii penale. Invocând art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție, reclamanții declară necunoașterea dreptului lor la un proces echitabil în măsura în care ar fi fost condamnați numai pe baza declarațiilor lor obținute sub constrângere în timpul custodiei lor.
În plus, ei se plâng că nu au beneficiat de asistență juridică în timpul detenției, că nu au putut participa la procesul preliminar condus de Parchet și de judecătorul șef lângă curtea de securitate a statului. Invocând art. 14 din Convenție coroborat cu art. 6, reclamanții se plâng de tratamentul special al drepturilor la apărare și al regimului de execuție a pedepselor mai puțin favorabile decât cea a dreptului comun, la care au fost supuși în cursul procedurii în fața Curții de Securitate a statului. Invocând art. 34 din Convenție, reclamanții susțin că lipsa de notificare a hotărârilor Curții de Casație împiedică, în practică, dreptul lor individual de a acționa în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial. Invocând și art. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 6, reclamanții se plâng că au fost judecați de o instanță de securitate de la Ö Õ ï din cauza opiniilor lor politice și că sunt supuși, în această privință, unui tratament special, în special în ceea ce privește drepturile la apărare și regimul de execuție a pedepselor mai puțin favorabile decât cea a dreptului comun, cărora le-au fost supuse în cursul procedurii în fața instanței de securitate a statului.
Curtea constată că faptul de a se angaja în activități armate cu caracter separatist în vederea trecerii unei părți a teritoriului național sub suveranitatea unui alt stat a fost considerat de legiuitorul turc drept o infracțiune deosebit de gravă, calificată drept act de 2845 privind structura și procedura cursurilor de securitate de la Õ stat prevedea că orice persoană acuzată de o încălcare a dreptului terorist este supusă unui tratament mai puțin favorabil decât cel al dreptului comun, în special în ceea ce privește regimul de executare a pedepselor, custodia și limitările care decurg din aceasta.
Distincția în litigiu nu a fost făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care o recunoștea legiuitorul; prin urmare, nu există niciun element de natură să se ajungă la concluzia că, în speță, în speță, a existat o discriminare mai mică decât cea a Convenției (a se vedea, mutatis mutandis Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 69, 8 iulie 1999, și Kömürcü c. Turcia (dec), nr. 77432/01, 22 noiembrie 2002). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Invocând art. 34 din Convenție, reclamanții susțin că lipsa notificării hotărârilor Curții de Casație împiedică în practică dreptul lor individual de a acționa.
În speță, reclamanții au luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație în timp util pentru a-și putea introduce cererea în fața Curții în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamanții și-au putut exercita în mod liber dreptul la acțiune individuală, astfel cum se prevede la art. 34. Prin urmare, cauza trebuie să fie respinsă pentru neajunsuri vădite de fond în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților cu privire la lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului membru în cauză, precum și la durata și lipsa de echitate a procedurii în fața acesteia Declare Francoise Elens-passos Nicolas Bratza Grefier Adjunct Președinte
de la requête n o 57344/00 présentée par Nihat YAĞIZ et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 7 septembre 2004 en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , M. R. Türmen , M me V. Strážnická , MM. J. Casadevall , R. Maruste , L. Garlicki , M me L. Mijović, juges , et de M me F. Elens-passos, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 20 avril 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Nihat Yağız, Cemal Tanhan, Filiz Kaplan, Osman Atabay, Mehmet Emin Çeci, Abdurrahman Koçer et İsmet Acar sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1972, 1955, 1976, 1969, 1964, 1971 et 1976. Ils sont représentés devant la Cour par M e T. Fırat, avocat à Izmir.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Dans le cadre d’une opération menée contre le PKK, les requérants furent successivement arrêtés et placés en garde à vue par des agents de la direction de la sûreté d’Izmir : Nihat Yağız le 30 juin 1994, Mehmet Emin Çeci, Filiz Kaplan et Cemal Tanhan le 1 er juillet 1994, Abdurrahman Koçer le 6 juillet 1994, İsmet Acar le 14 juillet 1994, et Osman Atabay le 20 juillet 1995. A des dates non indiquées, ils furent d’abord entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir puis traduits devant le juge assesseur de cette juridiction qui ordonna leur mise en détention provisoire.
Par un acte d’accusation du 29 juillet 1994, reprochant aux requérants Yağız, Çeci, Kaplan, Tanhan, Acar, et Koçer d’être membres du PKK et de porter aide et soutien à cette organisation, le procureur intenta une action pénale à leur encontre sur la base des articles 168 §§ 1 et 2, 369, 411, 522 et 616 § 7 du code pénal et de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Leur reprochant notamment d’avoir participé à des actes criminels de séparatisme et d’atteinte à l’intégrité de l’Etat, il requit leur condamnation en vertu de l’article 125 du code pénal réprimant, entre autres, les actes de haute trahison contre l’intégrité de l’Etat. Par un acte d’accusation du 18 août 1995, Osman Atabay se vit reprocher les mêmes chefs d’accusation, et son dossier fut joint à celui des autres requérants.
Parmi les faits reprochés aux requérants et aux autres vingt et un coaccusés figurent plusieurs attentats par explosifs dirigés contre des commissariats de police ou des institutions publiques, vols à main armée, racket auprès de familles d’origine kurde pour soutenir l’organisation, soutien logistique, incendies criminels, assassinats pour règlements de comptes internes de l’organisation, actes de vandalisme sur des biens appartenant à des tiers, menaces et usages de la force sur des civils. Dans la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, les requérants plaidèrent non coupables. A cet égard, ils soutinrent que, durant leur garde à vue, leurs dépositions avaient été prises sous la contrainte exercée par les policiers.
Par un arrêt du 13 mars 1997, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois magistrats de carrière, dont l’un relevant de la magistrature militaire, reconnut les requérants coupables des infractions pour lesquelles ils étaient poursuivis. Elle condamna Nihat Yağız et Mehmet Emin Çeçi à la peine capitale, Cemal Tanhan, İsmet Acar et Osman Atabay à la peine capitale commuée à la réclusion à perpétuité, Filiz Kaplan à une peine d’emprisonnement de dix-huit ans et Abdurrahman Koçer à une peine d’emprisonnement de douze ans. Afin d’établir la culpabilité des requérants, la cour tint compte de leurs dépositions recueillies aux différents stades de la procédure, des déclarations des témoins, des procès-verbaux d’arrestation et de perquisition, des procès-verbaux de reconstitution sur les lieux, des documents et armes saisis, des rapports d’autopsie et des témoignages concordants des autres coaccusés.
Le 18 juin 1998, la Cour de cassation cassa l’arrêt pour vice de procédure et renvoya le dossier devant la cour de sûreté de l’Etat. Le 24 novembre 1998, après réexamen du dossier, la cour de sûreté de l’Etat réitéra les mêmes peines prononcées à l’encontre des requérants. Le 21 octobre 1999, la Cour de cassation confirma les condamnations des requérants. Le 9 août 2002, la loi n o 4771 relative, entres autres, à l’abolition de la peine de mort en temps de paix fut adoptée et, en application de celle-ci, la peine capitale infligée aux requérants Nihat Yağız et Mehmet Emin Çeçi fut commuée à la réclusion à perpétuité. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que leur cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial.
Ils exposent à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure pénale. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, les requérants allèguent la méconnaissance de leur droit à un procès équitable dans la mesure où ils auraient été condamnés sur la seule base de leurs dépositions obtenues sous la contrainte lors de leur garde à vue. Ils se plaignent en outre de ne pas avoir bénéficié de l’assistance d’un avocat pendant la garde à vue, de ne pas avoir pu participer à l’instruction préliminaire menée par le parquet et le juge assesseur près la cour de la sûreté de l’Etat.
Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6, les requérants se plaignent du traitement particulier concernant les droits de la défense et le régime de l’exécution des peines moins favorables que celle du droit commun, auquel ils furent soumis au cours de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat. Invoquant l’article 34 de la Convention, les requérants allèguent que le défaut de notification des arrêts de la Cour de cassation entrave, en pratique, leur droit de recours individuels devant la Cour européenne des droits de l’Homme. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que leur cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial.
Invoquant également l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée et du défaut d’équité de la procédure pénale ainsi que de l’absence d’un avocat en garde à vue et lors de l’instruction préliminaire. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6, les requérants se plaignent d’avoir été jugés par une cour de sûreté de l’Etat en raison de leurs opinions politiques et d’être soumis, à cet égard, à un traitement particulier, notamment concernant les droits de la défense et le régime de l’exécution des peines moins favorables que celle du droit commun, auquel ils furent soumis au cours de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat.
La Cour constate que le fait de se livrer à des activités armées de caractère séparatiste tendant à faire passer une partie du territoire national sous la souveraineté d’un autre Etat a été considéré par le législateur turc comme une infraction particulièrement grave, qualifiée d’acte de « terrorisme ». Elle relève que la loi n o 2845 relative à la structure et à la procédure des cours de sûreté de l’Etat prévoyait que toute personne accusée d’une infraction « terroriste » était soumise à un traitement moins favorable que celui du droit commun, notamment pour ce qui est du régime de l’exécution des peines, de la garde à vue ainsi que des limitations qui en découlent. La distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaissait le législateur.
Il n’existe dès lors aucun élément de nature à conclure qu’il y ait eu, en l’espèce, une « discrimination » contraire à la Convention (voir, mutatis mutandis , Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 69, 8 juillet 1999, et Kömürcü c. Turquie (déc), n o 77432/01, 22 novembre 2002). Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. 3. Invoquant l’article 34 de la Convention, les requérants allèguent que le défaut de notification des arrêts de la Cour de cassation entrave en pratique leur droit de recours individuel. En l’espèce, les requérants ont eu connaissance de l’arrêt de la Cour de cassation en temps utile pour pouvoir introduire leur requête devant la Cour dans le délai de six mois exigé par l’article 35 § 1 de la Convention.
Dans ces conditions, la Cour considère que les requérants ont pu exercer librement leur droit de recours individuel tel que prévu à l’article 34. Le grief doit, dès lors, être rejeté pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs des requérants concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir ainsi que la durée et le défaut d’équité de la procédure devant celle-ci ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Françoise Elens-passos Nicolas Bratza Greffière adjointe Président