Esen împotriva Turciei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49048/99 prezentate de Hüseyin ESEN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 9 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele Caflisch Türmen Zupančič Hedigan H.S. Greve Traja, judecători și judecători ai dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 mai 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAPTA recurentului, Hüseyin Esen, este un resortisant turc, născut în 1967. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Salih chaselik, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează.

Detenția, detenția provizorie și judecata reclamantului la 9 septembrie 1996, reclamantul a fost reținut de polițiști atașați secției de luptă împotriva terorismului aproape de conducerea securității da . El a fost reținut de o organizație armată ilegală, și anume Partidul Comunist Marxist - Lenist (MLKP). În timpul reținerii sale, reclamantul ar fi fost supus, de către polițiști, unor tratamente abuzive pentru a-i extorca mărturisirea, semnând o depoziție sub constrângere conținând mărturisiri cu privire la apartenența sa la organizația ilegală și la participarea sa la activități în numele acesteia. La sfârșitul acestor interogatorii care s-au desfășurat până la 18 September 1996, reclamantul ar fi fost examinat de un medic din cadrul Institutului de Medicină Legală din Ecuador care a constatat urme de rele tratamente.

La 18 septembrie 1996, a fost audiat de procuror aproape de curtea de securitate a statului t … În fața magistraților, reclamantul a contestat toate acuzațiile aduse împotriva sa și a susținut că a semnat declarațiile sub presiune. La 13 martie 1997, procurorul Republicii a solicitat condamnarea reclamantului și a șaisprezece co-acuzați în temeiul articolelor 31, 33, 40 și 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, pentru apartenența la organizația ilegală incriminată și pentru participarea la acțiuni armate menite să distrugă ordinea constituțională existentă și să o înlocuiască cu un stat bazat pe principiile marxismului-leninism.

În timpul audierilor, reclamantul a depus mai multe cereri de eliberare provizorie. Toate cererile sale au fost respinse de Curtea de Securitate a statului care, pe baza înscrisurilor din dosar, elementele de probă prezentate și natura de încălcare a dreptului comunitar, a considerat că a trebuit să fie ținut în detenție. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2003, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de acuzațiile care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și 6 luni. La 31 ianuarie 2003, reclamantul a formulat un recurs în casație. Procedura este pendinte în fața instanței supreme. La o dată nespecificată, reclamantul și cei șaisprezece co-inculpați ai acestuia au depus o plângere împotriva a șapte ofițeri responsabili de interogatoriu în timpul arestării lor în incinta secțiunii anti-teroriste a Direcției de securitate d'îll.

Ei i-au acuzat că le-au aplicat abuzuri pentru a-i extorca de la mărturisirea despre apartenența lor la organizația ilegală în cauză. Procurorul Republicii Istanbul a inițiat, împotriva polițiștilor, o acțiune penală pentru acte de tortură în fața instanței de asediu, în temeiul articolului 243 din Codul penal. Prin hotărârea din 25 aprilie 2002, tribunalul a condamnat polițiștii la sentințe de închisoare de la zece la unsprezece luni și douăzeci și șapte de zile. În plus, aceasta a suspendat funcțiile acestora de la două luni douăzeci și trei de zile la trei luni. Recurentul se asigură că se pronunță împotriva acestei hotărâri. Procedura este în continuare pendinte în fața Curții de Casație.

GRIEFS Invocă art. 3, reclamantul se plânge de relele tratamente pe care le-a suferit în timpul custodiei sale. Invocând art. 5 §§ 2, 3 și 4 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la motivele pentru care a fost reținut și cu privire la durata acesteia și se plânge de durata detenției sale provizorii și de refuzul autorităților de a-l elibera în timpul procedurilor penale. Invocând art. 6 din Convenție, el se plânge că instanța de securitate a statului de executare care l-a judecat și condamnat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul acestei dispoziții, întrucât unul dintre cei trei magistrați ai acesteia era un ofițer al armatei.

Încă pe terenul de la art. 6, reclamantul se plânge de acest lucru, din cauza condamnării sale de către o instanță de securitate de la Õ , aplicarea pedepsei este supusă unor condiții speciale de executare. Recurentul, invocând art. 3 din Convenție, se plânge că a suferit abuzuri în timpul custodiei sale. De asemenea, se plânge că procedura împotriva polițiștilor este încă în curs de desfășurare. Reclamantul se plânge, în plus, de durata procedurii penale și de faptul că instanța de securitate a statului de executare nu constituia o instanță de judecată. 6 alin. (1) din Convenție. El se plânge, de asemenea, de dreptul la procedură penală. În ultimă instanță, invocând art. 5 alin. (3) și (4), se plânge de durata detenției provizorii, de proba care justifică deținerea sa și de refuzul autorităților de a acorda eliberarea sa provizorie.

În stadiul actual al dosarului în fața Curții, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni, astfel cum sunt formulate de solicitanți, și consideră că este necesar să se aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 5 §§ 2 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la motivele pentru care a fost reținută și cu privire la lungimea acesteia. În speță, Curtea arată că reclamantul nu dispunea de nici o cale de atac în dreptul turcesc pentru a contesta durata detenției la vedere în litigiu care era conformă cu legislația internă (a se vedea Sak , Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997-VII, § 53. Aceasta se referă la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni se scurge de la actul incriminat în cerere.

Curtea constată că, în speță, custodie a reclamantului a încetat la 18 September 1996, în timp ce cererea a fost introdusă la 26 mai 1999. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului menționat. Această parte a cererii este, prin urmare, tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 2 și 4 din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că, din cauza condamnării sale de către o instanță de securitate din statul membru, aplicarea pedepsei este supusă unor condiții speciale de executare. Curtea constată că cauza recurentului, formulată într-un mod foarte general, nu este invocată.

Presupunând chiar că aceasta privește aplicarea pedepselor pronunțate de tribunalele de securitate, Curtea arată că legea nr. 2845 privind structura și procedura cursurilor de securitate din statul prevedea că orice persoană acuzată de o încălcare a dreptului de proprietate al unui terorist În special în ceea ce privește regimul de aplicare a pedepselor. Curtea a subliniat în repetate rânduri că distincia în litigiu nu era făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care legiuitorul o recunoaștea. Prin urmare, nu există niciun element de natură să se ajungă la concluzia că, în speță, în speță a existat o discriminare (a se vedea Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 69, CEDH 1999). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiate pe relele tratamente și pe lipsa unor căi de atac eficiente (art. 3), pe durata și lacul procedurii penale, pe lipsa de independență și de t i t ă ț ii a Cu r ț ii de securitate a t ă ț ii … Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 49048/99 présentée par Hüseyin ESEN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 9 septembre 2004 en une chambre composée de : MM. I. Cabral Barreto , président , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , J. Hedigan , M me H.S. Greve , M. K. Traja, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 26 mai 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Hüseyin Esen, est un ressortissant turc, né en 1967. Il est représenté devant la Cour par M e Salih Çelik, avocat à Istanbul. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1. La garde à vue, la détention provisoire et le jugement du requérant Le 9 septembre 1996, le requérant fut placé en garde à vue par des policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté d’Istanbul. Il était soupçonné d’appartenir à une organisation armée illégale, à savoir le Parti communiste marxiste - léniniste (MLKP). Durant sa garde à vue, le requérant aurait été soumis, par les policiers, à des mauvais traitements en vue de lui extorquer des aveux. Il signa une déposition sous la contrainte contenant des aveux quant à son appartenance à l’organisation illégale et à sa participation à des activités au nom de celle-ci. Au terme de ces interrogatoires qui se déroulèrent jusqu’au 18 septembre 1996, le requérant aurait été examiné par un médecin de l’Institut de médecine légale d’İstanbul qui constata des traces de mauvais traitements.

Le 18 septembre 1996, il fut entendu par le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul et déféré devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul qui ordonna sa détention provisoire. Devant les magistrats, le requérant contesta toutes les accusations portées à son encontre et soutint avoir signé les déclarations sous la contrainte. Le 13 mars 1997, le procureur de la République requit la condamnation du requérant et de seize co-accusés en vertu des articles 31, 33, 40 et 168 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, pour appartenance à l’organisation illégale incriminée et pour avoir participé à des actions armées tendant à détruire l’ordre constitutionnel en place et à le remplacer par un Etat fondé sur les principes du marxisme-léninisme.

Au cours des audiences le requérant déposa plusieurs demandes de mise en liberté provisoire. Toutes ses demandes furent rejetées par la cour de sûreté de l’Etat qui, se fondant sur les pièces du dossier, les éléments de preuves soumis et la nature de l’infraction, estima qu’il devait être maintenu en détention. Par un arrêt du 31 janvier 2003, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant coupable des chefs d’accusation qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de 12 ans et 6 mois. Le 31 janvier 2003, le requérant formula un pourvoi en cassation. La procédure est pendante devant la haute juridiction. 2. Les poursuites engagées contre les policiers A une date non indiquée, le requérant et ses seize co-accusés déposèrent une plainte auprès du parquet d’Istanbul contre sept policiers chargés de leur interrogatoire lors de leur garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste de la direction de la sûreté d’Istanbul.

Ils leur reprochaient de leur avoir infligé des mauvais traitements afin de leur extorquer des aveux quant à leur appartenance à l’organisation illégale en question. Le procureur de la République d’Istanbul engagea, à l’égard des policiers, une action pénale pour actes de torture devant la cour d’assises d’Istanbul, sur la base de l’article 243 du code pénal. Par un arrêt du 25 avril 2002, la cour d’assises condamna les policiers à des peines d’emprisonnement allant de dix à onze mois et vingt-sept jours. Elle prononça en outre la suspension de leurs fonctions allant de deux mois vingt jours à trois mois. L’exécution de ces peines fut suspendue. Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt.

La procédure est toujours pendante devant la Cour de cassation. GRIEFS Invoquant l’article 3, le requérant se plaint des mauvais traitements subis lors de sa garde à vue. Invoquant l’article 5 §§ 2, 3 et 4 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été informé des raisons de sa garde à vue et de la durée de celle-ci. Il se plaint également de la durée de sa détention provisoire et du refus des autorités de le libérer pendant la procédure pénale. Invoquant l’article 6 de la Convention, il se plaint de ce que la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul qui l’a jugé et condamné ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de cette disposition, dès lors que l’un des trois magistrats qui y siégeait, était un officier de l’armée.

Il dénonce également l’absence de preuves sérieuses à son encontre. Toujours sur le terrain de l’article 6, le requérant se plaint de ce qu’en raison de sa condamnation par une cour de sûreté de l’Etat, l’application de la peine est soumise à des conditions d’exécution spéciale. EN DROIT 1. Le requérant, invoquant l’article 3 de la Convention, se plaint d’avoir subi des mauvais traitements durant sa garde à vue. Il se plaint également de ce que la procédure engagée contre les policiers est toujours pendante. Le requérant se plaint en outre, de la longueur de la procédure pénale et de ce que la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul ne constituait pas un « tribunal indépendant et impartial » et dénoncent une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Il se plaint également de l’iniquité de la procédure pénale. En dernier lieu, invoquant l’article 5 §§ 3 et 4, il se plaint de la durée de sa détention provisoire, du maque des preuves justifiant sa détention et du refus des autorités d’accorder sa mise en liberté provisoire. En l’état actuel du dossier devant elle, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tel qu’exposés par les requérants, et juge nécessaire de porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Invoquant l’article 5 §§ 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été informé des raisons de sa garde à vue et de la longueur de celle-ci.

En l’espèce, la Cour relève que le requérant ne disposait en droit turc d’aucune voie de recours pour contester la durée de la garde à vue litigieuse qui était conforme à la législation interne (voir Sakık et autres c. Turquie , arrêt du 26 novembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, § 53). Elle se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête. La Cour observe qu’en l’espèce la garde à vue du requérant a pris fin le 18 septembre 1996, alors que la requête a été introduite le 26 mai 1999. En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours dudit délai.

Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 2 et 4 de la Convention. 3. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’en raison de sa condamnation par une cour de sûreté de l’Etat, l’application de la peine est soumise à des conditions d’exécution spéciale. La Cour constate que le grief du requérant, formulé d’une manière très générale, n’est pas étayé. A supposer même que ce grief concerne l’application des peines prononcées par les cours de sûreté, la Cour relève que la loi n o 2845 relative à la structure et à la procédure des cours de sûreté de l’Etat prévoyait que toute personne accusée d’une infraction « terroriste » était soumise à un traitement moins favorable que celui du droit commun, notamment pour ce qui est du régime de l’application des peines.

La Cour a souligné à maintes reprises que la distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaissait le législateur.

Il n’existe dès lors aucun élément de nature à conclure qu’il y ait eu, en l’espèce, une « discrimination » contraire à la Convention (voir Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 69, CEDH 1999). Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de son article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés des mauvais traitements et absence de voies de recours efficace (article 3), de la durée et de l’iniquité de la procédure pénale, du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul (article 6 § 1), de la durée de la détention provisoire et du rejet des demandes de mise en liberté (article 5 §§ 3 et 4) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Greffier Président