FARANGE S.A. V. FRANCE

FARANGE S.A. V. FRANCE (CtEDO, 2004)

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 77575/01 prezentate de FARANGE S.A. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii Loucaide President J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen, Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 1 octombrie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, După ce a luat hotărârea în acest sens, face următoarea decizie ÎN FAVOARE Societatea reclamantă Farange S.A. este o societate de drept francez cu sediul social în Ajaccio, Corsica. Este reprezentată în fața Curții de către domnul P. Valiant, avocat în baroul Marsilia. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Prin actul notarial din 14 decembrie 1988, Regiunea Corsei a preluat o clădire, Marele Hotel Da'Ajaccio, în care se instalau hotelul de regiune și anexele sale. În aceeași zi, Adunarea din Corsica încheie cu consorțiile R., foștii proprietari ai Marelui Hotel Dajaccio, o promisiune de vânzare cu privire la parcelele de teren cadastrate la n 264 și 266, de-a lungul grădinii de laîmprejurul Regiunii; tranzacția, din motive nespecificate, nu a fost încheiată. Prin acte notariale din 18 februarie și 27 martie 1991, societatea reclamantă încheie cu consorții R. și P. o promisiune de vânzare, cu condiția de a obține un permis de construcție, care se referă la parcelele cadastrate la n 264-262. La 17 iulie 1991, societatea reclamantă, după efectuarea studiilor necesare pentru lansarea unui proiect imobiliar pe parcelele respective, a depus o cerere de permis de construcție. Prin diverse scrisori trimise celor interesați, adunarea din Corsica și-a manifestat ostilitatea față de acest proiect, precum și intenția sa de a se opune prin inițierea, eventual, a unei proceduri de expropriere din motive de interes public. La o dată nespecificată, societatea reclamantă și-a retras cererea de permis de construcție. În ședința sa din 11 octombrie 1991, Adunarea din Corsica l-a autorizat pe președinte să solicite ca achiziționarea parcelelor 264 și 266 de către colectivitatea teritorială din Corsica (denumită anterior regiunea Corsica) să fie declarată de interes public. ; Această extindere a patrimoniului imobiliar al colectivității a avut ca scop realizarea de locuri de parcare, amenajarea unui acces sigur la Hotelul Regional și la anexele acestuia, precum și protecția mediului împădurit din sectorul înconjurătoare. La 27 decembrie 1991, această cerere a fost prezentată Prefectului Corsei de Sud. La 4 martie 1992, societatea reclamantă a prezentat comunei Dajaccio o nouă cerere de permis de construcție, care i-a fost acordată la 17 noiembrie 1992; în cadrul acestei cereri, arhitectul clădirilor Franței a făcut un aviz nefavorabil. Între timp, la 17 iulie 1992, Prefectul a luat un ordin de deschidere a anchetei publice înainte de declarația de utilitate publică. La 24 februarie 1993, acesta din urmă a luat un decret privind declarația de interes public a proiectului de achiziție a parcelelor menționate anterior. Printr-un decret din 19 martie următor, municipalitatea d Printr-o ordonanță din 28 aprilie 1993, rectificată și modificată ulterior prin două ordonanțe din 11 mai 1993 și 7 septembrie 1993, judecătorul de la 1 ianuarie 1996 și devenit definitiv tribunalul administrativ din Bastia a încheiat la 24 februarie 1993, prin care a denegat la operațiunea planificată un caracter de interes public. Curtea de Casație, prin urmare, a anulat, la rândul său, printr-o hotărâre din 2 februarie 1999, ordonanțele instanței de expropriere din 28 aprilie, 11 mai și 7 septembrie 1993. Între timp, societatea reclamantă a căutat să obțină despăgubiri de la comunitatea teritorială din Corsica pentru prejudiciul suferit (angajamente pe profit și pe piață, pierderi de profit preconizate și cheltuieli financiare diverse), ca urmare a faptului că aceasta din urmă și-a combătut proiectul imobiliar. La 9 aprilie 1993, Comisia sesizează Tribunalul Administrativ din Bastia cu privire la o cerere de anulare a deciziei implicite de respingere a cererii sale de despăgubire din 14 octombrie 1992 și de condamnare a colectivității Corsicane la plata a aproximativ 5 411 000 FRF (823 592 EUR). Prin două ordonanțe de rejudecare din 20 mai 1996 și din 14 martie 1997, instanța menționată a alocat societății reclamante diverse sume de bani. Prin hotărârea din 11 iulie 1997, Tribunalul Administrativ a declarat colectivitatea Corsica responsabilă pentru trei pătrimi din consecințele dăunătoare ale prejudiciului suferit și a condamnat-o la plata unei sume de 2 200 000 FRF (334 Într-adevăr, Tribunalul a considerat că retragerea, de către comuna Dajaccio, a permisului de construcție din 17 noiembrie 1992 nu a fost motivată, contrar acestui motiv, de lipsa fezabilității juridice a proiectului, ci de intervenția declarației de utilitate publică. Prin urmare, s-a considerat că această declarație de interes public ilegală trebuie privită ca o acțiune greșită a colectivității care a avut ca unic obiect d Prin hotărârea din 20 iunie 1998, Curtea Administrativă din Marsilia a anulat hotărârea pronunțată, precum și ordonanțele de încuviințare și a respins toate cererile societății reclamante. Astfel, Curtea a demisionat colectivitatea oricărei responsabilităi, susținând, în acțiunea principală, că faptul că declaraia de interes public fusese declarată ilegală din cauza lipsei de interes public nu era suficient pentru a-și asuma răspunderea, pe de o parte, că devierea de putere imputată de societatea reclamantă nu era stabilită și că, pe de altă parte, autoritatea nu era autorul declaraiei de interes public în litigiu. Societatea reclamantă se asigură că societatea reclamantă este casată. În cadrul recursului său, aceasta a dezvoltat patru mijloace de rupere referitoare la denaturarea de către instanța de judecată a înscrisurilor privind comportamentul colectivității, la deturnarea de putere a procedurii de expropriere, la angajamentul de răspundere al colectivității ca urmare a declarației de interes public și, în cele din urmă, la o lipsă de motivare. În fața Consiliului de Stat din 27 octombrie 2000, dezbaterile au fost închise în momentul în care comisarul guvernului a luat cuvântul, în conformitate cu practicile în vigoare. Acesta din urmă a propus Consiliului de la Tribunalul de Primă Instanță în forma în care nu se motivează, apoi, pe fond, să respingă cererea de despăgubire, menționând, printre altele, că prejudiciul susținut nu prezenta un anumit caracter mai mult decât o condiție necesară pentru a-l înfășura pe acesta din urmă, ținând cont de dificultatea profundă pe care ar fi avut-o societatea reclamantă de a obține un permis de construire pe terenurile în cauză. În această privință, s-a constatat că proiectul imobiliar al societății reclamante s-a confruntat, pe de o parte, cu cerințele planului de ocupare a terenurilor ( La 15 aprilie 1992, Consiliul societății reclamante, prezent în instanță, nu a putut să răspundă oral concluziilor comisarului guvernului. La 6 noiembrie 2000, el a pus la dispoziția Secretariatului Juriului o notă în deliberare, la 6 noiembrie 2000, În temeiul căreia a elaborat, pe de o parte, un raport al președintelui Consiliului executiv al colectivității teritoriale din Corsica referitor la posibila dobândire a terenurilor de la un hotel de regiune în scopul de a achiziționa terenurile menționate anterior pentru a realiza construcții imobiliare importante acolo. Prin hotărârea pronunțată la 20 noiembrie 2000, notificată la 30 august 2001, Consiliul a notificat la 30 august 2001, Consiliul a luat hotărârea din 20 iunie 1998 pentru lipsă de motivare și, în conformitate cu dreptul intern, a decis să soluționeze cauza în fond. El a statuat în acești termeni (...) Având în vedere că articolul UB 6 din planul de ocupare a terenului al comunei Dajaccio dispunea, în redactarea sa în vigoare la momentul respectiv, că construcțiile cu mai mult de un etaj trebuie să fie situate, în zona în care se află, la o distanță maximă de 15 metri de drumul public ; ce este constant că proiectul companiei Farange, care a fost constituit din clădiri de mai multe etaje, nu a respectat această cerință ; că, în cazul în care societatea Farange ar fi propus comunei să clasifice pe drumurile publice o parte din terenul de teren al proiectului, pentru a face acest dosar în conformitate cu dispozițiile articolului UB 6, această clasificare, care nu a fost efectuată, ar fi trebuit să intervină într-o zonă împădurită clasificată în conformitate cu articolul L. 130- 1 din Codul de lnaurbanism, care interzice în zonele astfel clasificate orice schimbare de împădurire a solului de natură să compromită conservarea, protecția sau crearea de împăduriri ; că nu se stabilește că proiectul societății Farange's putea fi realizat în conformitate cu dispozițiile art. UB 6 din planul de ocupare a terenurilor Având în vedere că, în plus, rezultă din faptul că terenul de construcție proiectat este situat în câmpul de vizibilitate al fostului Grand Hotel d ajaccio, înscris la inventarul suplimentar al monumentelor istorice ; prin urmare, în conformitate cu articolul R. 421-38-4 din Codul de l'anturbanism, aceste construcții nu puteau fi construite decât cu acordul arhitecților clădirilor Franței; Õ este cert că acest acord a fost refuzat printr-o decizie din 15 aprilie 1992 Cu privire la faptul că rezultă din toate cele de mai sus că societatea Farange nu justifică faptul că aceasta ar fi putut, după toate probabilitățile, să obțină în mod legal autorizația de construire a clădirilor proiectate; că prejudiciul de care se ocupă nu poate fi privit ca fiind cert; că acest prejudiciu nu este, în consecință, despăgubitor (...). În conformitate cu art. 1589 din Codul civil, societatea reclamantă a sesizat între timp instanța administrativă din Bastia cu privire la o cale de atac împotriva statului, în scopul de a obține plata aceleiași sume de bani pe care o deținea colectivității teritoriale din Corsica. Promisiunea de vânzare este în valoare de vânzare, atunci când există consimțământul reciproc al celor două părți asupra lucrurilor și asupra prețului. În cazul în care această promisiune se aplică terenului deja lotis sau care urmează să fie stabilit, acceptarea sa și convenția care va rezulta din aceasta vor stabili prin plata unui avans asupra prețului, indiferent de numele dat acestui avans, și prin preluarea terenului. Data convenției, chiar și regularizată ulterior, va fi cea a plății primului avans. GRIEFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, societatea reclamantă denunțând procedura în fața Consiliului de Stat. Aceasta susține încălcarea acestei dispoziții prin faptul că garantează dreptul la un proces echitabil, respectând principiul egalității de arme și al contradictoriei, din cauza lipsei de comunicare a concluziilor comisarului guvernului înainte de audiere, de răspuns și de prezența acestuia în timpul deliberărilor. De asemenea, Comisia se plângea de faptul că nota sa formulată în mod deliberat a fost nici examinată, nici luată în considerare de către Consiliul de Stat. 2. Pe același temei, societatea reclamantă, citând Hotărârea Dulaurans c. Franța 34553/97) din 21 Martie 2000, ea consideră că recursul său a fost respins pe baza unei constatări vădit inexacte, și anume caracterul nestructurabil al terenului în cauză. (3) Tot pe același temei, societatea reclamantă se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative care au dus la pronunțarea hotărârii Consiliului la data de 20 noiembrie 2000. În cele din urmă, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, societatea reclamantă denunță circumstanțele în care a fost obligată să renunțe la proiectul său imobiliar. În primul rând, Comisia consideră că, având în vedere că deținea o dublă promisiune de vânzare din 18 februarie și 27 martie 1991, deținea drepturile de proprietate pe terenul în cauză sau, cel puțin, o speranță legitimă de a se bucura de aceste drepturi în scopul realizării proiectului său imobiliar și susține că eșecul acestui proiect rezultă din acțiunile necorespunzătoare ale colectivității teritoriale din Corsica. În acest sens, Comisia subliniază că procedura de expropriere inițiată de colectivitate a fost declarată ilegală. Aceasta susține încălcarea acestei dispoziții prin faptul că garantează dreptul la un proces echitabil, respectând principiul egalității de arme și al contradictoriei, din cauza lipsei de comunicare a concluziilor comisarului guvernului înainte de audiere, de răspuns și de prezența acestuia în timpul deliberărilor. De asemenea, Comisia se plângea că nota sa în mod deliberat a fost nici examinată, nici luată în considerare de către Consiliul de Stat. Aceasta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea consideră că, în stadiul actual al dosarului, aceasta nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui termen și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 2. Pe același temei, societatea reclamantă, citând Hotărârea Dulaurans c. France 34553/97) din 21 Martie 2000, ea consideră că recursul său a fost respins pe baza unei constatări vădit incorecte, și anume caracterul nestructurabil al terenului. Curtea amintește că, în temeiul articolului 19 din convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante. Prin urmare, aceasta nu este competentă să cunoască erori de fapt sau de drept săvârșite în temeiul unei instanțe interne (a se vedea Hotărârea Garcia Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Sarcina sa se limitează la a verifica dacă deciziile în litigiu au fost dobândite în conformitate cu garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție. Or, potrivit Curii, acest lucru înseamnă să pună în discuție interpretarea și aplicarea dreptului intern Pe de altă parte, în cazul în care, la art. 6 din convenție, se garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează nici eligibilitatea probelor, nici aprecierea acestora, materie care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare principal al dreptului intern și al instanțelor naționale (a se vedea, de exemplu, Hotărârea García Ruiz citată anterior). Prin urmare, prezenta cauză se distinge în această privință de cauza Dulaurans c. Franța menționat anterior, în care Curtea a ajuns la concluzia unei încălcări a art. 6 alin. (1), care rezultă din ceea ce Curtea de Casație declarase la data la care declarase la mijlocul de casare a reclamantei inadmisibile pe baza unei constatări inexacte din punct de vedere material, și anume că: că: a acționat într-un nou motiv. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 3. Tot pe același temei, societatea reclamantă se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative care au dus la pronunțarea hotărârii Consiliului de Stat la 20 noiembrie 2000. Curtea, în stadiul actual al dosarului, consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În cele din urmă, societatea reclamantă denunță circumstanțele în care a fost obligată să renunțe la proiectul său imobiliar. În primul rând, Comisia consideră că, având în vedere că deținea o dublă promisiune de vânzare din 18 februarie și 27 martie 1991, deținea drepturile de proprietate pe terenul în cauză sau, cel puțin, o speranță legitimă de a se bucura de aceste drepturi în scopul realizării proiectului său imobiliar și susține că eșecul acestui proiect rezultă din acțiunile necorespunzătoare ale colectivității teritoriale din Corsica. În această privință, Comisia subliniază că procedura de expropriere inițiată de colectivitate a fost declarată ilegală. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în esență, dreptul de proprietate (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Inze c. Austria din 28 octombrie 1987, seria A n 126, § 38). Acesta se limitează la a acorda dreptul fiecăruia la respectarea mai multor bunuri și, prin urmare, nu este valabil decât pentru bunuri în prezent (ibidem; a se vedea, printre altele, Hotărârea Markx c. Belgia din 13 iunie 1979, seria A n 31, § 50), adică bunuri ale căror drepturi legate de acestea au intrat în patrimoniul . În prezenta cauză, nu se poate considera că societatea reclamantă deținea un drept de proprietate pe terenurile în cauză în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, în cazul în care art. 1589 din Codul civil prevede că promisiunea de vânzare este în valoare de vânzare de îndată ce există un acord cu privire la lucru și la preț, acesta precizează că, atunci când această promisiune poartă Având în vedere că aceste ultime două condiții nu au fost îndeplinite în mod clar în speță, este necesar să se constate că proprietatea asupra terenurilor nu a fost transferată societății reclamante. Astfel, presupunând că chiar și societatea reclamantă avea o speranță legitimă de a-și putea realiza proiectul privind amenajarea terenurilor în litigiu (a se vedea, mutatis mutandis, Tribunalul Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr 222, § 51), aceasta nu poate sprijini, în lipsa unui drept de proprietate asupra acestora, faptul că, în fapt, imputabil autorităților, realizarea acestui proiect ridică o întrebare sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. Pe de altă parte, în ipoteza în care societatea reclamantă dorește să susțină că, prin atitudinea lor, autoritățile au împiedicat realizarea promisiunilor de vânzare din 18 februarie și 27 martie 1991 și au, în acest fel, necunoscător art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea amintește că această dispoziție nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Markx c. Belgia din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, § 50; acesta a fost, de asemenea, punctul de vedere al Comisiei Europene pentru Drepturile Omului (A se vedea raportul său în cauza British-American Tobacco Company Ltd. c. Țările de Jos, seria A nr 331, p. 37, § 71), cu excepția cazului în care se demonstrează că societatea reclamantă nu face în speță , citată anterior, § 38, și Mazurek c. Franța , n 34406/97, 1 februarie 2000, CEDO 2000-II, § 24. Prin urmare, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile convenției, în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor societății reclamante întemeiate pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) și relative, pe de o parte, la lipsa de echitate a procedurii în fața Consiliului din mai . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle . Loucales Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

77575/01

présentée par

FARANGE S.A.

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 septembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

J.-P.

Costa

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 1

er

octobre 2001,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La société requérante Farange S.A., est une société de droit français ayant son siège social à Ajaccio, en Corse. Elle est représentée devant la Cour par M

e

P. Vaillant, avocat au barreau de Marseille.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la société requérante, peuvent se résumer comme suit.

Par acte notarié du 14 décembre 1988, la Région de Corse acquit un immeuble, le «

Grand Hôtel d’Ajaccio

», dans lequel étaient installés l’Hôtel de région et ses annexes. Le même jour, l’assemblée de Corse conclut avec les consorts R., anciens propriétaires du Grand Hôtel d’Ajaccio, une promesse de vente portant sur les parcelles de terrain cadastrées aux n

os

264 et 266, longeant le jardin de l’Hôtel de Région

; la transaction, pour des raisons non précisées, n’a point abouti.

Par actes notariés des 18 février et 27 mars 1991, la société requérante conclut avec les consorts R. et P. une promesse de vente, sous la condition d’obtenir un permis de construire, portant sur les parcelles cadastrées aux n

os

264 à 267.

Le 17 juillet 1991, la société requérante, après avoir entrepris les études nécessaires au lancement d’un projet immobilier sur lesdites parcelles, déposa une demande de permis de construire. Par divers courriers envoyés aux intéressés, l’assemblée de Corse manifesta son hostilité à ce projet ainsi que son intention de s’y opposer en engageant, éventuellement, une procédure d’expropriation pour cause d’utilité publique. A une date non précisée, la société requérante retira sa demande de permis de construire.

Dans sa séance du 11 octobre 1991, l’assemblée de Corse autorisa son président à demander que l’acquisition, par la collectivité territoriale de Corse (anciennement dénommée Région de Corse), des parcelles 264 et 266 soit déclarée d’utilité publique

; cette extension du patrimoine immobilier de la collectivité avait pour but la réalisation d’emplacement de parking, l’aménagement d’un accès sécurisé à l’Hôtel de Région et ses annexes ainsi que la protection de l’environnement boisé du secteur environnant. Le 27

décembre 1991, cette demande fut présentée au Préfet de la Corse du sud.

Le 4 mars 1992, la société requérante présenta à la commune d’Ajaccio une nouvelle demande de permis de construire, qui lui fut accordé le 17

novembre 1992

; dans le cadre de cette demande, l’architecte des bâtiments de France rendit un avis défavorable. Entre-temps, le 17

juillet

1992, le Préfet prit un arrêté d’ouverture de l’enquête publique préalable à la déclaration d’utilité publique.

Le 24 février 1993, ce dernier prit un arrêté portant déclaration d’utilité publique du projet d’acquisition des parcelles susmentionnées. Par un arrêté du 19 mars suivant, la commune d’Ajaccio, au visa, notamment, de l’arrêté préfectoral, annula le permis de construire du 17 novembre 1992. Par une ordonnance du 28 avril 1993, rectifiée puis modifiée par deux ordonnances du 11 mai 1993 et du 7 septembre 1993, le juge de l’expropriation du tribunal de grande instance d’Ajaccio prononça l’expropriation des parcelles susvisées appartenant aux consorts R. au profit de la collectivité territoriale de Corse. Par un jugement du 22 octobre 1993 – confirmé en appel le 30

janvier 1996 et devenu définitif – le tribunal administratif de Bastia annula l’arrêté préfectoral du 24 février 1993, déniant à l’opération projetée un caractère d’utilité publique. La Cour de cassation, par voie de conséquence, annula à son tour, par un arrêt du 2 février 1999, les ordonnances du juge de l’expropriation des 28 avril, 11 mai et 7

septembre

1993.

Dans l’intervalle, la société requérante chercha à obtenir réparation, auprès de la collectivité territoriale de Corse, du préjudice qu’elle estimait avoir subi (engagements de frais d’architecte et de commercialisation, perte de bénéfices escomptés et frais financiers divers), du fait des agissements de cette dernière ayant contrecarré son projet immobilier. Le 9 avril 1993, elle saisit le tribunal administratif de Bastia d’une demande visant à annuler la décision implicite de rejet de sa demande en indemnisation en date du 14

octobre 1992, et à condamner la collectivité Corse au paiement de 5

411

000 FRF (823 592 euros environ).

Par deux ordonnances de référé du 20 mai 1996 et du 14 mars 1997, ledit tribunal alloua à la société requérante diverses sommes d’argent.

Par un jugement du 11 juillet 1997, le tribunal administratif déclara la collectivité Corse responsable des trois quart des conséquences dommageables du préjudice subi, et la condamna au paiement d’une somme de 2

200

000 FRF (334

855 euros environ). Le tribunal considéra en effet que le retrait, par la commune d’Ajaccio, du permis de construire du 17

novembre 1992, n’avait pas été motivé, contrairement à ce qu’elle soutenait, par l’absence de faisabilité juridique du projet mais par l’intervention de la déclaration d’utilité publique

; partant, il estima que cette déclaration d’utilité publique illégale devait être regardée comme un agissement fautif de la collectivité ayant eu pour unique objet d’empêcher la société requérante de mener à terme son projet. Le tribunal releva enfin que l’arrêté portant déclaration d’utilité publique avait été édicté par le Préfet, ce qui l’exonérait d’une partie de sa responsabilité.

Par un arrêt du 20 juin 1998, la cour administrative d’appel de Marseille annula le jugement déféré ainsi que les ordonnances de référé, et rejeta l’ensemble des demandes de la société requérante. La cour dégagea ainsi la collectivité de toute responsabilité, en relevant, au principal, que le fait que la déclaration d’utilité publique avait été déclarée illégale pour défaut d’intérêt public ne suffisait pas à engager sa responsabilité dès lors, d’une part, que le détournement de pouvoir alléguée par la société requérante n’était pas établi et que, d’autre part, la collectivité n’était pas l’auteur de la déclaration d’utilité publique litigieuse.

La société requérante se pourvut en cassation. Dans le cadre de son pourvoi, elle développait quatre moyens de cassation relatifs à la dénaturation des pièces du dossier par la cour d’appel quant au comportement de la collectivité, au détournement de pouvoir de la procédure d’expropriation, à l’engagement de la responsabilité de la collectivité du fait de l’illégalité de la déclaration d’utilité publique, et enfin à un défaut de motivation. A l’audience devant le Conseil d’Etat, tenue le 27

octobre 2000, les débats furent clôturés à l’instant où le commissaire du gouvernement prit la parole, conformément aux usages en vigueur. Celui-ci proposa au Conseil d’Etat d’annuler l’arrêt en la forme pour défaut de motivation, puis, sur le fond, de rejeter la demande d’indemnisation en relevant, notamment, que le préjudice allégué ne présentait pas un caractère certain – condition nécessaire à l’indemnisation – compte tenu de l’extrême difficulté qu’aurait eu la société requérante à obtenir un permis de construire sur les terrains considérés. Sur ce point, il releva que le projet immobilier de la société requérante se heurtait, d’une part, aux prescriptions du plan d’occupation des sols («

POS

») et d’autre part, à l’avis défavorable rendu par l’architecte des bâtiments de France le 15 avril 1992, empêchant l’édification des constructions projetées. Le conseil de la société requérante, présent à l’audience, ne put répliquer oralement aux conclusions du commissaire du gouvernement. Le 6 novembre 2000, il déposa auprès du secrétariat du contentieux du Conseil d’Etat une «

note en délibéré

», à l’appui de laquelle il produisait, d’une part, un rapport du président du conseil exécutif de la collectivité territoriale de Corse relatif à l’acquisition éventuelle des terrains adjacents à l’Hôtel de région – terrains dont il était indiqué qu’ils étaient constructibles – et d’autre part, une délibération de l’assemblée de Corse du 28 septembre 2000 autorisant une transaction avec les consorts R. aux fins d’acquérir lesdits terrains pour y réaliser d’importantes constructions immobilières.

Par un arrêt rendu le 20 novembre 2000, notifié le 30 août 2001, le Conseil d’Etat annula l’arrêt du 20 juin 1998 pour défaut de motivation et, conformément au droit interne, décida de régler l’affaire au fond. Il statua en ces termes

:

«

(...)

;

Considérant que l’article UB 6 du plan d’occupation des sols de la commune d’Ajaccio disposait, dans sa rédaction en vigueur à l’époque des faits, que les constructions de plus d’un étage devaient, dans la zone dont il s’agit, être situées à une distance maximale de quinze mètres de la voie publique

; qu’il est constant que le projet de la société Farange, qui était constitué d’immeubles de plusieurs étages, ne respectait pas cette prescription

; que si la société Farange avait proposé à la commune de classer dans la voie publique une partie des terrains d’assiette du projet, afin de rendre ce dossier conforme aux dispositions de l’article UB 6, ce classement, qui n’a pas été effectué, aurait dû intervenir dans une zone boisée classée en application de l’article L. 130-1 du code de l’urbanisme, lequel interdit dans les zones ainsi classées tout changement d’affectation du sol de nature à compromettre la conservation, la protection ou la création de boisements

; qu’ainsi il n’est pas établi que le projet de la société Farange eût pu être réalisé en conformité avec les dispositions de l’article UB 6 du plan d’occupation des sols

;

Considérant, au surplus, qu’il résulte de l’instruction que le terrain d’assiette des constructions projetées est situé dans le champ de visibilité de l’ancien Grand Hôtel d’Ajaccio, inscrit à l’inventaire supplémentaire des monuments historiques

; que dès lors, en application de l’article R. 421-38-4 du code de l’urbanisme, ces constructions ne pouvaient être édifiées qu’avec l’accord de l’architecte des bâtiments de France

; qu’il est constant que cet accord a été refusé par une décision du 15 avril 1992

;

Considérant qu’il résulte de tout ce qui précède que la société Farange ne justifie pas qu’elle aurait, selon toute vraisemblance, pu légalement obtenir le permis de construire les bâtiments projetés

; que le préjudice dont elle se prévaut ne peut ainsi être regardé comme certain

; que ce préjudice n’est, par suite, pas indemnisable

;

(...).

»

Il résulte des pièces du dossier qu’en 1998 (la date n’est pas précisée) la société requérante avait entre-temps saisi le tribunal administratif de Bastia d’un recours en responsabilité contre l’Etat, aux fins d’obtenir le paiement de la même somme d’argent qu’elle réclamait à la collectivité territoriale de Corse.

B.

Le droit interne pertinent

Aux termes de l’article 1589 du Code civil

:

«

La promesse de vente vaut vente, lorsqu’il y a consentement réciproque des deux parties sur la chose et sur le prix.

Si cette promesse s’applique à des terrains déjà lotis ou à lotir, son acceptation et la convention qui en résultera s’établiront par le paiement d’un acompte sur le prix, quel que soit le nom donné à cet acompte, et par la prise de possession du terrain.

La date de la convention, même régularisée ultérieurement, sera celle du versement du premier acompte.

»

GRIEFS

Dulaurans c. France

(n

o

34553/97) du 21

mars 2000, s’estime victime d’une erreur manifeste d’appréciation de la part du Conseil d’Etat. Elle considère en effet que la Haute juridiction a rejeté son pourvoi en se fondant sur une constatation manifestement inexacte, à savoir le caractère non constructible des terrains en cause.

o

1, la société requérante dénonce les circonstances dans lesquelles elle a été contrainte d’abandonner son projet immobilier. Elle estime tout d’abord qu’étant titulaire d’une double promesse de vente des 18 février et 27 mars 1991, elle possédait les droits de propriété sur les terrains en cause ou, pour le moins, une espérance légitime de jouir de ces droits aux fins de réaliser son projet immobilier. Elle soutient ensuite que l’échec de ce projet résulte d’agissements fautifs de la collectivité territoriale de Corse

; elle souligne à cet égard que la procédure d’expropriation mise en route par la collectivité a été déclarée illégale.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Dulaurans c. France

(n

o

34553/97) du 21

mars 2000, s’estime victime d’une erreur manifeste d’appréciation de la part du Conseil d’Etat. Elle considère en effet que la Haute juridiction a rejeté son pourvoi en se fondant sur une constatation matériellement inexacte, à savoir le caractère non constructible desdits terrains.

La Cour rappelle que, aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Elle n’est donc pas compétente pour connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne (voir l’arrêt

Garcia Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, §

28, CEDH 1999-I). Sa tâche se limite à vérifier que les décisions litigieuses ont été acquises dans le respect des garanties énoncées à l’article 6 de la Convention.

Or,

selon la Cour, ce grief revient à mettre en cause l’interprétation et l’application du droit interne – plus particulièrement du droit de l’urbanisme – par les juridictions nationales. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente ni l’admissibilité des preuves ni leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir, par exemple, l’arrêt

García Ruiz

précité). La présente affaire se distingue donc à cet égard de l’affaire

Dulaurans c. France

précitée dans laquelle la Cour a conclu à une violation de l’article 6 § 1, résultant de ce que la Cour de cassation avait déclaré l’unique moyen de cassation de la requérante irrecevable en se fondant sur une constatation matériellement inexacte, à savoir qu’il s’agissait d’un moyen nouveau.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour, en l’état actuel du dossier, ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

; elle souligne à cet égard que la procédure d’expropriation mise en route par la collectivité a été déclarée illégale. Elle invoque l’article 1 du Protocole n

o

1, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n

o

1 garantit en substance le droit de propriété (voir, par exemple, l’arrêt

Inze c. Autriche

du 28 octobre 1987, série A n

o

126, § 38). Il se borne à consacrer le droit de chacun au respect de «

ses

» biens et ne vaut par conséquent que pour des «

biens actuels

» (

ibidem

; voir aussi, notamment, l’arrêt

Markx c. Belgique

du 13

juin 1979, série A n

o

31, § 50), c’est-à-dire des biens dont les droits y relatifs sont entrés dans le patrimoine de l’intéressé.

En la présente cause, il ne saurait être considéré que la société requérante se trouvait titulaire d’un droit de propriété sur les terrains litigieux au sens de l’article 1 du Protocole n

o

son acceptation et la convention qui en résultera s’établiront par le paiement d’un acompte sur le prix et par la prise de possession du terrain

»

; ces deux dernières conditions n’étant manifestement pas remplies en l’espèce, force est de constater que la propriété des terrains litigieux n’a pas été transférée à la société requérante.

Ainsi, à supposer même qu’il puisse être considéré que la société requérante avait une «

espérance légitime

» de pouvoir réaliser son projet relatif à l’aménagement des terrains litigieux (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt

Pine Valley Developments Ltd et autres c.

Irlande

du 29

novembre 1991, série

A n

o

222, §

51), elle ne saurait soutenir, en l’absence d’un droit de propriété sur ceux-ci, que l’impossibilité, prétendument imputable aux autorités, de réaliser ce projet pose une question sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1.

Par ailleurs, dans l’hypothèse où la société requérante entend soutenir que, par leur attitude, les autorités ont fait obstacle à la réalisation des promesses de vente des 18 février et 27 mars 1991 et ont de la sorte méconnu l’article 1 du Protocole n

o

1, la Cour rappelle que cette disposition ne garantit pas le droit d’acquérir tel ou tel bien (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt

Markx c. Belgique

du 13 juin 1979, série A n

o

31, § 50

; tel était également le point de vue de la Commission européenne des droits de l’Homme

– voir son rapport dans l’affaire

British-American Tobacco Company Ltd c. Pays-Bas

, série A n

o

331, p. 37, § 71), sauf à démontrer – ce que la société requérante ne fait pas en l’espèce – qu’un tel droit est entré dans le patrimoine de l’intéressé (voir les arrêts

Inze

, précité, § 38, et

Mazurek c. France

, n

o

34406/97, 1

er

février 2000, CEDH 2000-II, § 24).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs de la société requérante tirés de la violation alléguée de l’article 6 § 1 et relatifs, d’une part, au défaut d’équité de la procédure devant le Conseil d’Etat résultant de la présence du commissaire du gouvernement lors du délibéré de la formation du jugement et, d’autre part, à la durée de la procédure devant les juridictions administratives

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

L

. Loucaides

Greffière

Président