PARCHANSKI c. REPUBLIQUE TCHEQUE

PARCHANSKI c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2004)

A DOUA DECIZIE PARTICULARĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7356/02 prezentate de Vítězslav PARCHANSKI împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 1 februarie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Vítězslav Parchanski, este un resortisant ceh, născut în 1969 și rezident la Havířov-Podlesí. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 11 noiembrie 1992, poliția locală a deschis o anchetă penală (zahájení trestního stíhání) în legătură cu mai multe licitații care au avut loc în perioada mai-octombrie 1992. Aceasta se va referi la art. 160-1 din Codul de procedură penală [1] , potrivit căruia, printre altele, în cazul în care faptele descoperite sugerează că s-a comis o infracțiune, un investigator sau un organism de cercetare dispune imediat, prin adoptarea unei decizii formale, o urmărire penală (zahájení trestního stíhání tzv. věci) la 22 iulie și 18 august 1993, R. L., unul dintre cei trei viitori co-inculpați, a fost intervievat de poliție. La 24 august 1993, poliția l-a interogat pe V.K. ca martor. La 1 octombrie 1993, reclamantul a fost acuzat (obviněný) de escrocherie (podvod) , informat cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa și pus în detenție (vazba) . Acuzarea sa s-a bazat pe art. 163 din Codul de procedură penală care prevedea că, în cazul în care faptele dezvăluite justifică suficient concluzia că o infracțiune a fost comisă de o anumită persoană, un investigator decide să o dea în judecată pe aceasta din urmă ca fiind acuzată. La 22-27 martie, 9-10 și 12 mai 1995, Tribunalul Regional Ostrava (krajský soud) La 16 mai 1995, tribunalul, pe baza declarațiilor unui număr mare de martori și de co-inculpați făcute în timpul anchetei și/sau în cadrul audierii publice, precum și pe baza diferitelor documente, rapoarte contabile și de licitație, inclusiv fotografii, l-a recunoscut pe acesta din urmă vinovat de fraudă cu complicitate. (podvod ve spolupachatelství) și l-a condamnat la opt ani de închisoare fermă, la o pedeapsă pecuniară (peněžitý trest) de 50.000 CZK (1,587 EUR) și la interdicția de a desfășura o activitate comercială timp de zece ani (zákaz výkonu obchodní činnosti) în ceea ce privește vinovația co-inculpatului R.L., Tribunalul Regional se referă, de asemenea, la raportul experților în psihiatrie și psihologie. La 19 februarie 1996, Curtea Supremă de la Praga (Vrchní soud) A anulat hotărârea atacată și a trimis cauza în primă instanță, pe motiv că instanța regională nu clarificase în mod corespunzător faptele și nu soluționase toate circumstanțele importante pentru luarea deciziilor și că procedura era afectată de vicii substanțiale care violau dreptul la apărare. În același timp, Curtea a respins cererea reclamantului de a-l elibera. La 31 martie 1997, reclamantul a fost eliberat din custodia provizorie. La 2 mai 2000, tribunalul regional, în conformitate cu instrucțiunile Curții Supreme, în special în ceea ce privește verificarea apărării reclamantului și administrarea de noi dovezi, a stabilit din nou vinovăția acestuia și i-a aplicat aceeași condamnare ca și cea din 16 mai 1995. La 8 august 2001, Curtea Supremă a lui Olomouc, hotărând cu privire la apelul formulat de solicitant, a anulat decizia atacată și l-a recunoscut pe acesta din urmă vinovat de înșelăciune și l-a condamnat la opt ani de închisoare fermă și la pedeapsa pecuniară de 50.000 CZK (1,587 EUR). Cu toate acestea, Curtea nu a pronunțat interdicția de a exercita orice activitate comercială timp de zece ani, întrucât reclamantul nu a comis faptele incriminate în legătură cu orice activitate care necesită eliberarea documentelor de antreprenor. Potrivit acestei instanțe, procedura penală desfășurată în fața instanței regionale nu suferea de niciun viciu de procedură important, deoarece principalele dispoziții ale Codului de procedură penală au fost respectate, în special cele care garantează dreptul la apărare al inculpaților și a constatat că toți inculpații au fost reprezentați legal de la începutul procedurii penale. Cu privire la argumentul reclamantului că Tribunalul de Primă Instanță a acceptat în mod ilegal dovezile, și anume declarația colegului său R.L., precum și declarațiile anumitor martori efectuate înainte de 1 octombrie 1993, data la care fusese acuzat oficial, Curtea Superioară a reieșit că urmărirea penală fusese inițiată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 292/1993, care a modificat Codul de procedură penală, și anume la 1 ianuarie 1994. În momentul deschiderii urmăririi penale, Codul de procedură exista în versiunea sa din 1 ianuarie 1992. În conformitate cu dispozițiile articolului 160-1, o urmărire penală ar fi putut fi inițiată dacă faptele descoperite ar fi arătat că o infracțiune ar fi fost comisă (...) Apoi, dacă faptele revelate ar justifica suficient concluzia că o infracțiune a fost comisă de o persoană particulară, un investigator ar fi decis să o dea în judecată pe aceasta din urmă ca fiind acuzată (art. 163-1). În acest caz, (...) urmărirea penală a fost inițiată (...) prin decizia investigatorului (...) la 11 noiembrie 1992. Din descrierea infracțiunii, pentru care s-a inițiat urmărirea penală, reiese că aceasta este actul care a fost ulterior inclus în acuzație și apoi în dispozitivul de judecată atacat ca un act descris la punctul n. 4 din această hotărâre care, fără îndoială, face parte dintr-o infracțiune, în acest caz frauda în conformitate cu articolele 250-1 și 250-4 din Codul Penal (...). Potrivit opiniei Curții de Apel, nu există nicio îndoială că, în cazul de față, [reclamantul] a fost acuzat la 1 octombrie 1993 în cadrul urmăririi penale după inițierea unei acțiuni (...). Având în vedere faptul că decizia de condamnare [a reclamantului] a fost adoptată în conformitate cu art. 163-1 din Codul de procedură penală în versiunea sa [anterior], Curtea constată că urmărirea penală împotriva sa a fost inițiată la 11 noiembrie 1992. Dovezile care au fost administrate între 11 noiembrie și (...) 1 octombrie 1993 trebuie să fie considerate (...) procedurale relevante. În special, declarația condamnatului [R.L.] și declarațiile martorilor trebuie considerate relevante. Curtea a respins, de asemenea, ca nefondată obiecția reclamantului că declarația colegului său acuzat R.L. din 22 iulie 1993 nu putea fi utilizată din motive formale. În ceea ce privește argumentul reclamantului că avocatul său nu a fost informat cu privire la datele interogării a șase martori, Curtea Supremă a răspuns că dosarul penal al reclamantului conținea o scrisoare din partea avocatului său care atestă că fusese informat cu privire la anumite interogări prin telefon. Pe de altă parte, nici reclamantul, nici avocatul său nu au obiectat în acest sens în momentul în care au analizat rezultatele anchetei. Curtea admite că reclamantul nu a fost notificat cu privire la decizia prin care a fost numit expertul în psihiatrie și psihologie. Cu toate acestea, această decizie nu se referea decât la co-inculpatul R.L. a cărui stare mentală a trebuit examinată. Prin urmare, raportul de expertiză fusese utilizat în mod legal de către instanța de primă instanță. Curtea Superioră a respins apoi argumentul reclamantului potrivit căruia nu ar fi putut face comentarii cu privire la declarațiile martorilor audiați în primă instanță și a constatat că din niciun proces-verbal de audiere al instanței regionale nu reiese că reclamantul ar fi formulat o obiecție în această privință. În cele din urmă, Curtea a considerat că obiecția reclamantului cu privire la procedura de recunoaștere a investigatorului a fost nefondată într-un mod presupus incorect. Curtea Superioră concluzionează că, în cursul procedurii penale desfășurate, în ceea ce privește forma sa, în mod perfect, Tribunalul de Primă Instanță a administrat toate dovezile accesibile necesare pentru a stabili circumstanțele cauzei și le-a apreciat în principiu corect și le-a tras concluzii corecte. La 25 octombrie 2001, reclamantul a introdus o acțiune constituțională (ústavní stížnost), prin solicitarea încălcării dreptului său la protecție judiciară prevăzut la art. 36 alineatul (1) (dreptul la protecție judiciară) și la art. 40 alineatul (3) (dreptul la apărare) din Carta drepturilor și libertăților fundamentale a Republicii Cehe (Listina základních práv a svobod) , în special în partea pregătitoare a procedurii penale, între 11 noiembrie 1992 și 1 octombrie 1993, când audierile martorilor și interogatoriile unui arestat au avut loc fără a avea un apărător. GRIEFS 1. Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamantul contestă afirmațiile Curții Superioare a Olomouc pe care probele pe care le-au administrat în perioada 11 noiembrie 1992 - 1 octombrie 1993 au fost relevante, în ciuda faptului că nu avea un apărător în acea perioadă și se plângea și de faptul că a fost reținut provizoriu la 1 octombrie 1993 pentru a rămâne acolo până la 31 iulie 1997, deși a solicitat cu regularitate eliberarea sa. (2) Pe teritoriul art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a), (c) și (d) și 17 din Convenție, reclamantul contestă procedurile utilizate în faza pregătitoare a urmăririi penale, deoarece nu a avut nici un apărător la deschiderea anchetelor de către poliția locală. În opinia sa, dovezile colectate între 11 noiembrie 1992 și 1 octombrie 1993 va fi convocat într-un mod inacceptabil, având în vedere că a fost acuzat oficial la 1 octombrie 1993 și se plânge, în sfârșit, de durata excesivă a procedurii penale. octombrie 1993 au fost relevante, în ciuda faptului că nu a avut un apărător în acea perioadă. El se plânge, de asemenea, de arestarea sa provizorie care a fost ordonată împotriva sa la 1 octombrie 1993 pentru ca aceasta să nu se fi încheiat până la 31 iulie 1997. În acest sens, el invocă art. 5 alineatul (3) din Convenție conform căruia Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (1) litera (c) din prezentul articol, trebuie să fie adusă imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură prezentarea persoanei în cauză la ședință. Curtea consideră oportun să examineze prima parte a acestui motiv din perspectiva articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 din convenție. În ceea ce privește cea de-a doua, Comisia reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. octombrie 1993 s-a încheiat la 31 martie 1997, când reclamantul a fost eliberat, cu mult mai mult de șase luni înainte de data depunerii cererii, la 1 februarie 2002. În consecință, acest motiv este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. (2) Invocând art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a), (c) și (d) și 17 din Convenție, reclamantul contestă procedurile utilizate în faza pregătitoare a urmăririi penale, deoarece nu a avut un apărător la deschiderea anchetelor de către poliție. În opinia sa, dovezile colectate între 11 noiembrie 1992 și 1 octombrie 1993 vor fi adunate într-un mod inacceptabil, dat fiind că a fost acuzat oficial numai la 1 octombrie 1993. Părțile relevante ale art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul în special la să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva lui (...) să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un avocat, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției îl impun (...) să interogheze sau să pună la îndoială martorii aflați în întreținere și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii Sarcina (...) art. 17 din Convenție prevede Nici una dintre dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând un stat, un grup sau un individ, orice drept de a se angaja într-o activitate sau de a realiza un act de distrugere a drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) convenție sau limitări mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în Convenție. Curtea constată că nu intră în atribuțiile sale de a înlocui propria sa apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, sarcina sa fiind de a se asigura că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să garanteze un proces echitabil (Mantovanelli c. Franța, Hotărârea din 18 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 436-437, punctul 34). Comisia reamintește că administrarea probelor intră în primul rând în domeniul de aplicare al normelor de drept intern și că, în principiu, instanțele naționale trebuie să evalueze elementele colectate de acestea și relevanța celor ale căror acuzați doresc să le producă. În special, art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție le lasă, în principiu, sarcina de a judeca utilitatea unei oferte de probă. Această dispoziție nu impune convocarea și interogarea oricărui martor cu descărcare de gestiune: după cum se indică în aceleași condiții, are ca scop esențial o deplină egalitate de arme. Prin urmare, nu este de competența Curții să își exprime opinia cu privire la oferta de probă respinsă, nici mai general cu privire la vinovăția sau nevinovăția reclamantului (Vidal c. Belgia, Hotărârea din 22 aprilie 1992, seria A n 235-B, p. 33, § 34). Pe de altă parte, Curtea trebuie să verifice dacă pârâtul a avut o ocazie adecvată și suficientă pentru a contesta suspiciunile care îl împovărau și dacă dovezile au fost prezentate în fața pârâtului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii (S.N.c. Suedia, Hotărârea din 2 iulie 2002, CEDO Prin urmare, sarcina Curții pe care i-o atribuie art. 6 din convenție constă în a verifica dacă procedura în litigiu examinată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a probelor, are caracterul echitabil prevăzut la alineatul (1) (Magee c. Regatul Unit, n 28135/95, §§ 44-45, CEDO 2000-VI). În cazul de față, Curtea constată că Tribunalul Regional, care, de două ori, a ajuns în primă instanță la vina reclamantului pentru fraudă cu complicitate, s-a bazat pe decizia sa privind depozițiile unui număr mare de martori și ale co-inculpaților efectuate în cursul anchetei și/sau ședința publică, precum și pe diversele documente, rapoarte de contabilitate și de licitație, inclusiv fotografiile. Curtea constată, de asemenea, că, în urma cererii adresate de solicitant, Curtea Superioră a Olomouc a examinat toate obiecțiile pe care le prezintă în prezent în fața acesteia. Potrivit acestei instanțe, procedura penală desfășurată în fața instanței regionale nu suferea de niciun viciu de procedură, deoarece dispozițiile Codului de procedură penală au fost respectate. Tribunalul regional administrase toate dovezile accesibile, necesare pentru stabilirea situației faptelor și le apreciase în principiu în mod corespunzător. Potrivit Curții Superioare, toți inculpații au fost reprezentați legal încă de la începutul procedurii penale, iar Curtea nu vede niciun element care să-l facă să creadă că încheierea Curții Supreme a fost afectată de un arbitrar. În plus, Comisia constată că Curtea Supremă s-a pronunțat în apel printr-o hotărâre suficient de motivată cu privire la probele examinate în primă instanță. Aceasta nu este competentă să depășească această constatare, nici să revizuiască dovezile, nici să revizuiască sau să înlocuiască instanțele judiciare interne în interpretarea elementelor de probă pe care s-a bazat condamnarea. În cele din urmă, aceasta nu pune sub semnul întrebării principiile prezumției de nevinovăție sau ale egalității armelor imputate instanțelor interne, care au beneficiat de o procedură contradictorie; faptul că a fost condamnat la încheierea acestei proceduri nu poate ajunge la concluzia unei încălcări a dispozițiilor invocate ale convenției. Presupunând chiar că reclamantul nu a fost reprezentat legal de la 11 noiembrie 1992 până la 1 octombrie 1993, când poliția a interogat pe colegul său R.L. precum și un martor, Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia utilizarea unui element de probă obținut ilegal nu este suficientă pentru a face inechitabil procesul penal, în măsura în care, pe de o parte, drepturile la apărare au fost respectate, implicând în acest sens posibilitatea de a contesta autenticitatea acestei dovezi și utilizarea acesteia în cursul procesului și, pe de altă parte, condamnarea se bazează pe alte elemente de probă ( Schenk c. Elveția, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A, n 140, § 47-48, și Turquin c. Franța (dec.), 24 ianuarie 2002. Comisia a constatat deja că sarcina sa constă în a verifica dacă procedura prevăzută în ansamblul ei a avut un caracter echitabil ( Khan Regatul Unit, n 35394/97, § 34, CEDO 2000-V. În cazul de față, Comisia consideră că s-a remediat orice presupusă neregulă privind colectarea probelor în cursul fazei de cercetare în fața instanței regionale care a desfășurat mai multe ședințe publice la care reclamantul și avocatul său au participat (Imbrioscia c. Elveția, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A n 275, § 38 și 43). Având în vedere principiile prevăzute de jurisprudența organelor convenției, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări de către instanțele cehe a drepturilor invocate de solicitant din perspectiva articolului 6 din convenție. Pe de altă parte, cauza nu dezvăluie niciun aspect de abuz de drept contrar articolului 17 din convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. (3) Reclamantul se plânge, în sfârșit, de durata excesivă a procedurii penale. Curtea constată că aceasta a început la 1 octombrie 1993 prin actul de punere sub acuzare a reclamantului și prin arestarea sa provizorie. După ce a încetat cu decizia Curții Constituționale din 17 februarie 2001, aceasta a durat șapte ani, patru luni și șaisprezece zile. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea plângerii reclamantului întemeiat pe lungimea procedurii penale Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P.Costa Președinte [1] Versiunea în vigoare până la 31 decembrie 1993

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

7356/02

présentée par Vítězslav PARCHANSKI

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 14 septembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 1er février 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Vítězslav Parchanski, est un ressortissant tchèque, né en 1969 et résidant à Havířov-Podlesí.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 11 novembre 1992, la police criminelle locale ouvrit une information de poursuite pénale

(zahájení trestního stíhání)

en connexion avec plusieurs ventes aux enchères qui avaient eu lieu entre mai et octobre 1992. Elle se référa à l'article 160-1 du code de procédure pénale

[1]

, selon lequel, entre autres, si les faits découverts font penser qu'une infraction était commise, un investigateur ou organe de recherche ordonne immédiatement, en adoptant une décision formelle, une poursuite pénale

(zahájení trestního stíhání tzv. ve věci)

.

Les 22 juillet et 18 août 1993, R. L., un des trois futurs co-accusés, fut interrogé par la police.

Le 24 août 1993, la police interrogea V.K. en tant que témoin.

Le 1

er

octobre 1993, le requérant fut inculpé

(obviněný)

du chef d'escroquerie

(podvod)

, informé de la nature et de la cause de l'inculpation portée contre lui et mis en détention

(vazba)

. Son inculpation fut basée sur l'article 163 du code de procédure pénale qui stipulait que si les faits révélés justifient suffisamment la conclusion qu'une infraction pénale était commise par une personne particulière, un investigateur décide de poursuivre cette dernière en tant qu'un inculpé.

Les 22-27 mars, 9-10 et 12 mai 1995, le tribunal régional d'Ostrava

(krajský soud)

, tint trois audiences publiques.

Le 16 mai 1995, le tribunal, se basant sur les dépositions d'un grand nombre de témoins et de co-accusés faites pendant l'instruction et/ou à

l'audience publique, ainsi que sur les différents documents, rapports de comptabilité et de vente aux enchères, y compris les photographies, reconnut ce dernier coupable d'escroquerie avec complicité

(podvod ve spolupachatelství)

et le condamna à huit ans de prison ferme, à une peine pécuniaire

(peněžitý trest)

de 50,000 CZK (1,587 EUR) ainsi qu'à

l'interdiction d'exercer une activité commerciale pendant dix ans

(zákaz výkonu obchodní činnosti)

.

En ce qui concerne la culpabilité du co-accusé R.L., le tribunal régional se référa également au rapport des experts en psychiatrie et psychologie.

Le requérant interjeta appel en alléguant que ce jugement attachait une grande importance aux dépositions faites par L.R. bien avant son inculpation, mais ne contenait nullement les dépositions du procès, durant lequel ledit complice avoua avoir commis tout seul les faits incriminés.

Le 19 février 1996, la cour supérieure de Prague

(Vrchní soud)

annula le jugement attaqué et renvoya l'affaire en première instance, au motif que le tribunal régional n'avait pas dûment clarifié les faits ni réglé toutes les circonstances importantes pour la prise de décision et que la procédure était entachée de vices substantiels violant le droit de défense.

En même temps, la cour rejeta la demande du requérant tendant à sa mise en liberté.

Le 31 mars 1997, le requérant fut libéré de la détention provisoire.

Le 2 mai 2000, le tribunal régional, se conformant aux instructions venues de la cour supérieure notamment par rapport à la vérification de la défense du requérant et à l'administration de nouvelles preuves, établit de nouveau la culpabilité de celui-ci et lui infligea la condamnation identique à

celle du 16 mai 1995.

Le 8 août 2001, la cour supérieure d'Olomouc

,

statuant sur l'appel formé par le requérant, annula la décision attaquée et reconnut ce dernier coupable d'escroquerie et le condamna à huit ans de prison ferme et à la peine pécuniaire de 50,000 CZK (1,587 EUR). Cependant, ladite Cour ne prononça pas l'interdiction d'exercer toute activité commerciale pendant dix ans, vu que le requérant n'avait pas commis les faits incriminés en relation avec une quelconque activité nécessitant la délivrance des documents d'entrepreneur.

Selon cette juridiction, la procédure pénale menée devant le tribunal régional ne souffrait d'aucun vice important de procédure, les principales dispositions du code de procédure pénale ayant été respectées, en particulier celles garantissant le droit de défense des accusés. Elle observa que tous les accusés avaient été légalement représentés dès le début de la procédure pénale.

Sur l'argument du requérant que le tribunal de première instance avait irrégulièrement accepté les preuves, à savoir la déposition de son co-accusé R.L. ainsi que les dépositions de certains témoins effectuées avant le 1

er

octobre 1993, date à laquelle il avait été formellement inculpé, la cour supérieure releva ce qui suit

:

«

La poursuite pénale avait été ouverte avant l'entrée en vigueur de la loi n

o

292/1993 qui avait modifié le code de procédure pénale, à savoir le 1

er

janvier 1994. Au moment de l'ouverture de la poursuite pénale, le code de procédure existait dans sa version du 1

er

janvier 1992. Selon les dispositions de l'article 160-1, une poursuite pénale aurait pu être engagée si les faits découverts faisaient penser qu'une infraction avait été commise (...) Ensuite, si les faits révélés justifiaient suffisamment la conclusion qu'une infraction pénale avait été commise par une personne particulière, un investigateur décidait de poursuivre cette dernière en tant qu'un inculpé (article 163-1). En l'espèce, (...) la poursuite pénale a été engagée (...) par la décision de l'investigateur (...) le 11 novembre 1992. Il ressort de la description de l'infraction, pour laquelle la poursuite pénale a été engagée, qu'il s'agit de l'acte qui a été plus tard inclus dans l'accusation et puis dans le dispositif du jugement attaqué comme un acte décrit sous n

o

le 4 de ce jugement qui fait, sans doute, partie d'une infraction, en l'occurrence la fraude selon les articles 250-1 et 250-4 du code pénal (...). Selon l'avis de la cour d'appel, il n'y a aucun doute que dans le cas d'espèce, [le requérant] a été inculpé le 1

er

octobre 1993 dans le cadre de la poursuite pénale une fois engagée (...). Vu que la décision d'inculpation [du requérant] a été adoptée selon l'article 163-1 du code de procédure pénale en son version [antérieure], la cour constate que la poursuite pénale contre lui a été engagée le 11 novembre 1992. Les preuves qui ont été administrées entre les 11 novembre et (...) 1

er

octobre 1993 doivent être considérées comme (...) procéduralement pertinentes. En particulier, il faut considérer comme pertinent la déposition du condamné [R.L.] ainsi que les dépositions des témoins.

La cour rejeta également comme non-fondée l'objection du requérant que la déposition de son co-accusé R.L. du 22 juillet 1993 ne pouvait pas être utilisée pour des raisons formelles.

Sur l'argument du requérant que son avocat n'avait pas été informé des dates des interrogatoires de six témoins, la cour supérieure a répondu que le dossier pénal du requérant contenait une lettre de son avocat attestant qu'il avait été informé de certains interrogatoires par téléphone. Par ailleurs, ni le requérant ni son avocat n'avaient pas objecté ce fait au moment où ils avaient étudié les résultats de l'investigation.

La cour admit que le requérant n'avait pas été notifié de la décision par laquelle l'expert en psychiatrie et psychologie était nommé. Toutefois, cette décision ne concernait que son co-accusé R.L. dont l'état mental a dû être examiné. Par conséquent, le rapport d'expertise avait été légalement utilisé par le tribunal de première instance.

La cour supérieure rejeta ensuite l'argument du requérant selon lequel il n'avait pas pu faire de commentaire sur les dépositions des témoins entendus en première instance. Elle constata qu'il ne ressortait d'aucun procès-verbal d'audience du tribunal régional que le requérant aurait présenté une objection à cet égard.

Enfin, la cour considéra comme non-étayée l'objection du requérant concernant la procédure de recognition menée par l'investigateur d'une façon prétendument incorrecte.

La cour supérieure conclut que pendant la procédure pénale menée, quant à sa forme, de façon parfaite, le tribunal de première instance avait administré toutes les preuves accessibles nécessaires pour établir les circonstances de la cause, et les avait en principe correctement appréciées et en avait tiré des correctes conclusions de fait.

Le 25 octobre 2001, le requérant introduisit un recours constitutionnel

(ústavní stížnost),

en alléguant la violation de son droit à la protection judiciaire prévu aux articles 36 § 1 (droit à la protection judiciaire) et 40 § 3 (droit à la défense) de la Charte des droits et libertés fondamentaux de la République tchèque

(Listina základních práv a svobod)

, surtout dans la partie préparatoire de la procédure pénale, entre le 11 novembre 1992 et le 1

er

octobre 1993, lorsque les auditions des témoins et les interrogatoires d'un coinculpé se sont déroulées sans qu'il ait un défenseur.

Le 17 janvier 2002, la Cour constitutionnelle

(Ứstavní soud)

jugea le recours du requérant manifestement non fondé, vu que les allégations de ce dernier manquaient une dimension constitutionnelle.

GRIEFS

er

octobre 1993 étaient pertinentes, en dépit du fait qu'il n'avait pas de défenseur dans ladite période.

Il se plaint également du fait qu'il a été mis en détention provisoire le 1

er

octobre 1993 pour y rester jusqu'au 31 juillet 1997, bien qu'il ait demandé régulièrement sa libération.

entre 11 novembre 1992 et 1

er

octobre 1993 seraient assemblées d'une façon inadmissible, vu qu'il a été formellement inculpé le 1

er

octobre

1993.

Il se plaint, enfin, de la longueur excessive de la procédure pénale.

EN DROIT

novembre 1992 au 1

er

octobre 1993 étaient pertinentes, en dépit du fait qu'il n'avait pas de défenseur dans ladite période.

Il se plaint également de sa détention provisoire qui a été ordonnée contre lui le 1

er

octobre 1993 pour qu'elle ne se soit terminée que le 31

juillet 1997.

Il invoque, à cet égard, l'article 5 § 3 de la Convention selon lequel

:

«

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1.c du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d'être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l'intéressé à l'audience.

»

La Cour considère approprié d'examiner la première partie de ce grief sous l'angle de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention.

Quant à la seconde, elle rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à compter de la date de la décision interne définitive.

Elle relève ensuite que la détention provisoire du requérant, commencée le 1

er

octobre 1993 s'est terminée le 31 mars 1997, lorsque le requérant fut remis en liberté, soit beaucoup plus de six mois avant la date d'introduction de la requête, le 1

er

février 2002.

Il s'ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l'article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

entre 11 novembre 1992 et 1

er

octobre 1993 seraient assemblées d'une façon inadmissible, vu qu'il n'a été formellement inculpé que le 1

er

octobre 1993.

Les parties pertinentes de l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention se lisent comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

a)

être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu'il comprend et d'une manière détaillée, de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui

;

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent (...)

;

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à

charge

(...)

»

L'article 17 de la Convention dispose

:

«

Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d'accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention.

»

La Cour note qu'il n'entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s'assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (

Mantovanelli c. France

, arrêt du 18

mars 1997,

Recueil

1997-II, pp.

436-437, § 34). Elle rappelle que l'administration des preuves relève au premier chef des règles du droit interne et qu'il revient en principe aux juridictions nationales d'apprécier les éléments recueillis par elles et la pertinence de ceux dont les accusés souhaitent la production. Plus particulièrement, l'article 6 § 3 d) de la Convention leur laisse, toujours en principe, le soin de juger de l'utilité d'une offre de preuve. Cette disposition n'exige pas la convocation et l'interrogation de tout témoin à décharge

: ainsi que l'indiquent les mots «

dans les mêmes conditions

», il a pour but essentiel une complète «

égalité des armes

» en la matière. Dès lors, il n'appartient pas à la Cour d'exprimer une opinion sur l'offre de preuve écartée, ni plus généralement sur la culpabilité ou l'innocence du requérant (

Vidal c. Belgique

, arrêt du 22

avril

1992, série A n

o

235-B, p. 33, §

34).

En revanche, la Cour doit contrôler si l'accusé a eu une occasion adéquate et suffisante pour contester les soupçons qui pesaient sur lui et si les éléments de preuve ont été produits devant l'accusé en audience publique, en vue d'un débat contradictoire (

S.N. c. Suède

, arrêt du 2 juillet 2002,

CEDH

2002-V, § 44). La tâche de la Cour que lui attribue l'article 6 de la Convention consiste donc à rechercher si la procédure litigieuse examinée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des preuves, revêtit le caractère équitable voulu par le paragraphe 1 (

Magee c.

Royaume-Uni

, n

o

28135/95, §§ 44-45, CEDH 2000-VI).

En l'espèce, la Cour observe que le tribunal régional, concluant, à deux reprises, en première instance à la culpabilité du requérant pour escroquerie avec complicité s'est appuyé dans sa décision sur les dépositions d'un grand nombre de témoins et des co-accusés faites pendant l'instruction et/ou à

l'audience publique, ainsi que sur les différents documents, rapports de comptabilité et de vente aux enchères, y compris les photographies.

La Cour observe également que, suite à l'appel interjeté par le requérant, la cour supérieure d'Olomouc a examiné toutes les objections qu'il fait valoir à présent devant elle. Selon cette juridiction, la procédure pénale menée devant le tribunal régional ne souffrait d'aucun vice de procédure, les dispositions du code de procédure pénale ayant été respectées. Le tribunal régional avait administré toutes les preuves accessibles, nécessaires pour établir l'état des faits, et il les avait en principe correctement appréciées. Selon la cour supérieure, tous les accusés avaient été légalement représentés dès le début de la procédure pénale.

La Cour n'aperçoit aucun élément de nature à lui faire penser que la conclusion de la cour supérieure était entachée d'arbitraire. Elle observe, par ailleurs, que la cour supérieure s'est prononcée en appel par un arrêt suffisamment motivé sur les preuves examinées en première instance. Elle n'est pas compétente pour aller au-delà de cette constatation, ni pour réexaminer les preuves, ni pour réviser ou remplacer les instances judiciaires internes dans l'interprétation des éléments de preuve sur lesquels la condamnation s'est fondée.

Elle ne relève, enfin, aucune méconnaissance des principes de la présomption d'innocence ou de l'égalité des armes imputable aux juridictions internes, le requérant ayant bénéficié d'une procédure contradictoire. Le fait qu'il ait été condamné à l'issue de cette procédure ne saurait suffire à conclure à une violation des dispositions invoquées de la Convention. A supposer même que le requérant n'ait pas été légalement représenté du 11 novembre 1992 au 1

er

octobre 1993, quand la police a

procédé aux interrogatoires de son co-accusé R.L. ainsi qu'un témoin, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l'emploi d'un élément de preuve illégalement obtenu ne suffit pas à rendre inéquitable le procès pénal dans la mesure où, d'une part, les droits de la défense ont été respectés, impliquant en cela la possibilité de contester l'authenticité de cette preuve et son emploi au cours du procès, et, d'autre part, la condamnation est fondée sur d'autres éléments de preuve (

Schenk c. Suisse

, arrêt du 12 juillet 1988, série A, n

o

140, §§

47-48, et

Turquin c. France

(déc.), 24 janvier 2002). Elle a déjà relevé que sa tâche consiste à rechercher si la procédure envisagée dans son ensemble a revêtu un caractère équitable (

Khan

c.

Royaume-Uni

, n

o

35394/97, §

34, CEDH 2000-V). Elle estime, en l'espèce, qu'il a été remédié à toute irrégularité prétendue concernant la collection des preuves pendant la phase d'instruction pendant la procédure devant le tribunal régional qui a tenu plusieurs audiences publiques auxquelles le requérant ainsi que son avocat ont participé (

Imbrioscia c. Suisse

, arrêt du 24

novembre

1993, série A n

o

275, §§ 38 et 43).

A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions tchèques des droits invoqués par le requérant sous l'angle de l'article 6 de la Convention. Par ailleurs, l'affaire ne révèle aucune apparence d'abus de droit contraire à l'article 17 de la Convention.

Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour observe que celle-ci a commencé, le 1

er

octobre 1993 par l'acte d'inculpation du requérant et sa mise en détention provisoire. Ayant pris fin avec la décision de la Cour constitutionnelle du 17 février 2001, elle a duré sept années, quatre mois et seize jours.

En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à

l'article

54

§

2

b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Ajourne

l'examen du grief du requérant tiré de la longueur de la procédure pénale

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.Costa

Greffière

Président

[1]

Version en vigueur jusqu’au 31 décembre 1993