ADAM c. FRANCE

ADAM c. FRANCE (CtEDO, 2004)

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56928/00 prezentate de Christophe ADAM împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Loucaide Biersan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători Dolle grefiere de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 24 ianuarie 2000, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie în fața reclamantului, Christophe Adam, este un cetățean francez, născut în 1968 și rezident în Bordeaux. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Boulinger, avocat în Bordeaux. Guvernul pârât este reprezentat de dl. Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de agent. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Acțiunea în anulare a unei decizii a ministrului Apărării de respingere a ofertei de demisie a reclamantului La 17 noiembrie 1985, reclamantul, la vârsta de 17 ani, a intrat ca elev ofițer la Școala de Sănătate Navală Bordeaux. El a semnat un angajament prin care a fost obligat să servească armata franceză timp de zece ani. ani după absolvirea sa de medic, cu excepția rambursării cheltuielilor de formare în caz de plecare anticipată. De asemenea, s-a angajat să nu prezinte concursurile internaționale la sfârșitul celui de-al doilea ciclu de studii validate, ci să efectueze un al treilea ciclu de studii și să susțină, la sfârșitul acestuia, teza pentru obținerea diplomei de stat. La 20 octombrie 1994, el a obținut diploma de medic militar cu specializare în psihiatrie. El a fost repartizat la postul de medic-adjunct la departamentul medical de psihiatrie al celui de-al 57-lea regiment din jurul garnizoană Bordeaux. La 25 februarie 1998, reclamantul a prezentat o ofertă de demisie directorului central al Serviciului de Sănătate al Armatei, susținând că, atunci când a fost angajat să servească serviciile de sănătate ale armatei timp de zece ani la ani după absolvire, el nu a avut reprezentarea, din cauza tinereții sale, a consecințelor pe termen lung ale unui astfel de angajament. În prezent, în vârstă de 30 de ani, căsătorit și tată a patru copii, și-a dat seama, după o reflecție matură la sfârșitul a patru ani. ani de practică în medicina militară ca psihiatru, pe care nu l-a găsit în cadrul serviciului său terenul potrivit pentru realizarea proiectelor sale profesionale, familiale și umane. Fiind conștient de faptul că, părăsind serviciile de sănătate ale armatei, el avea să piardă un statut foarte favorabil, implicând venituri ridicate, siguranța locurilor de muncă și o anumită calitate a vieții, el a subliniat totuși că decizia sa nu se baza pe considerente de ordin material, ci că aceasta corespundea căutării unui echilibru între idealurile sale și viața de zi cu zi. El a explicat astfel că, întrucât nu a reușit să proiecteze în activitatea sa medico-militară ideile pe care le avea de la îngrijitor, el dorea acum să își desfășoare activitatea în liberalism, în calitate de medic generalist, pentru a putea să se implice în probleme importante ale societății, cum ar fi dependența de droguri. În cele din urmă, el s - a declarat pregătit să suporte consecințele financiare pe care plecarea sa anticipată le avea, și anume rambursarea taxelor de școlarizare. Prin decizia din 30 iunie 1998, ministrul apărării și-a respins cererea de demisie, pe motiv că durata pentru care reclamantul și-a asumat angajamentul de a-și exercita profesia în cadrul armatei nu a expirat și că motivele invocate pentru a-și justifica cererea de demisie nu aveau un caracter excepțional. 72662 din 13 iulie 1972 privind statutul general al militarilor și Decretul nr. 74-515 din 17 mai 1974 privind statutul special al corpului militar al medicilor, al farmaciștilor chimiștilor și al medicilor veterinari ai forțelor armate, care impun în special ca mai ales oferta de demisie a unui militar de carieră care a beneficiat de o formare specializată și care nu a atins termenul limită pentru care era angajat să rămână în activitate, să fie justificată din motive excepționale. La o dată nespecificată, reclamantul a făcut o acțiune grațioasă împotriva acestei decizii, care a fost respinsă în octombrie 1998. La 12 noiembrie 1998, reclamantul a introdus la Consiliu o acțiune în anulare a deciziei ministrului din 30 iunie 1998 și a susținut că o astfel de decizie nu se justifica, deoarece era dispus să ramburseze taxele de școlarizare și că nu era motivată. Prin Hotărârea din 29 iunie 1999, Consiliul de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Considerând că decizia prin care ministrul apărării refuză o cerere de demisie nu se numără printre cele care trebuie să fie motivate în temeiul legii (...); întrucât [reclamantul] nu poate invoca în mod util, pentru a contesta legalitatea refuzului care i-a fost opus în temeiul dispozițiilor legii din 13 iulie 1972, dispozițiile art. 32 din Decretul din 17 mai 1974, potrivit căruia ofițerii a căror demisie a fost acceptată trebuie să ramburseze cheltuielile suportate de statul membru; întrucât rezultă din cele de mai sus că [reclamantul] nu are temei să solicite anularea deciziei ministrului Apărării la 30 iunie 1998 (...) (2) Acțiunea în anulare a ordinului de transfer al reclamantului din ordinul din 19 martie 1998, reclamantul a fost transferat la legiunea de jandarmerie din Poitiers. Această decizie a fost raportată de ministrul Apărării care, printr-o nouă ordine din 27 august 1998, l-a mutat la 31 decembrie 1998. Regimentul de Inginerie din Casselsarrasin. Această măsură, retrasă în timpul examinării recursului administrativ formulat de solicitant, a fost confirmată prin ordinul de mutare din 27 octombrie 1998. Reclamantul a refuzat să dea ordinul de transfer și să se alăture postului său. El a fost declarat dezertor începând cu 28 noiembrie 1998 (a se vedea punctul 3 de mai jos). La 23 noiembrie 1998, el sesiza Consiliul cu privire la o acțiune în anulare a ordinului de transfer din 27 octombrie 1998, însoțită de o cerere de suspendare a executării. El susținea că numele său nu figura pe planul anual de mutații ale Serviciului de Sănătate al Armatei și că administrația nu a justificat motivele acestei mutații. Prin hotărârea din 24 septembrie 1999, Consiliul de Stat a dispus producerea de către Ministrul Apărării a motivelor de serviciu care au motivat mutația reclamantului, precum și a planului anual al mutațiilor medicilor armate pentru 1998. Prin Hotărârea din 7 februarie 2001, Consiliul de Stat a dat dreptul la cererea reclamantului și a anulat ordinul de mutație din 27 octombrie 1998. El a considerat că deturnarea de putere comisă de ministrul apărării prin adoptarea ordinului de transfer a fost stabilită, iar ministrul care nu a prezentat nicio justificare precisă care să demonstreze existența unor motive întemeiate pe interesul de serviciu care ar fi putut servi drept fundament pentru mutarea reclamantului în Casselsarrasin. La 22 martie 2001, reclamantul s-a alăturat corpului său din Bordeaux. La 13 iulie 2001, Ministerul Apărării și-a acceptat cererea de demisie. 3. Urmăriri penale împotriva reclamantului șefului de dezertare Reclamantul nu s-a alăturat, în urma mutației sale, la 31 martie 2001 Regimentul Geniului din Castellarasin a fost citat, la 11 martie 1999, în fața tribunalului corecțional din Toulouse al șefului de dezertare în timp de pace. Prin sentința din 6 octombrie 1999, Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse l-a găsit vinovat. Subliniind însă contextul foarte special al cauzei, în special cererile reclamantului de demisie și de anulare a ordinului de transfer pe care l-a sesizat Consiliul de Stat, Tribunalul a amânat pronunțarea sentinței împotriva acestuia la 7 iunie, apoi la 4 octombrie 2000, pentru a avea cunoștință de deciziile instanței administrative și pentru a pronunța o Tribunalul, prin hotărârea din 4 octombrie 2000, l-a condamnat pe reclamant la o sentință de opt luni de închisoare cu suspendare. La 6 septembrie 2001, recurentul a făcut apel la sentința de fixare a pedepsei. În timpul înfățișării în fața instanței de apel din Toulouse, la 6 septembrie 2001, el a solicitat să fie exonerat de pedeapsă și ca condamnarea sa să nu fie înscrisă în cazierul său judiciar. Prin hotărârea din 20 septembrie 2001, instanța de apel a dat dreptul la cererea reclamantului și l-a exonerat de pedeapsă, în conformitate cu art. 132-59 din Codul de procedură penală, cu următoarea motivare premiată (...) că Consiliul de Miniștri a anulat prin Hotărârea din 7 februarie 2001 ordinul de transfer din 27 octombrie 1998 Faptul că Christophe Adam și-a prezentat corpul defunct (...) la 22 martie 2001 și a făcut obiectul unui aviz de încetare a căutării că Ministerul Apărării a aprobat cererea de demisie a lui Christophe Adam începând cu 13 iulie 2001 Prin urmare, s-a așteptat ca din aceste decizii și din elementele de apreciere prezentate Curții să înceteze tulburarea care rezultă din încălcarea dreptului comunitar, că prejudiciul cauzat este remediat mai târziu decât cel al inculpatului înscris în ordinea medicilor Girondei fiind achiziționat pe motiv că este necesar, prin urmare, să se scutească de pedeapsă pe Christophe Adam (...) În plus, Curtea a statuat că nu a avut loc nici o declarație de neincludere a menționării scutirii de la plata pedepsei în cazierul judiciar al reclamantului, deoarece, în temeiul articolului 775 din Codul de procedură penală, declarațiile de vinovăție însoțite de o exonerare de pedeapsă nu figurează în buletinul nr. 2 al cazierului judiciar. B. Dreptul intern relevant 1. Legea nr. 72-662 din 13 iulie 1972 privind statutul general al militarilor art. 80 □ Demisia nu poate fi acceptată decât din motive excepționale atunci când militarul de carieră: 1. nu a ajuns la sfârșitul angajamentului cerut pentru intrarea în școlile militare; 2. După ce a primit o formare specializată, nu a ajuns la termenul limită în care el este angajat să rămână în activitate. □ Tinerii admiși la Școlile de Sănătate a Armatei (...) contractă un angajament de durată egală cu timpul care trebuie să se scurgă până la ieșirea din școală, plus zece ani (...) În cazul în care se constată că persoana vinovată este câștigată, că prejudiciul cauzat este reparat și că tulburarea care rezultă din încălcarea dreptului comunitar a încetat. Instanța care pronunță o scutire de la plata pedepsei poate decide că decizia sa nu va fi menționată în cazierul judiciar. Scutirea de pedeapsă nu se extinde la plata cheltuielilor procesului. În cazul în care o persoană este acuzată de o infracțiune sau de o amânare a pronunțării unei astfel de hotărâri, aceasta trebuie să fie informată cu privire la motivele care au stat la baza unei astfel de hotărâri. Invocând art. 4 din Convenție, reclamantul consideră că a fost obligat să efectueze o muncă obligatorie din cauza refuzului superiorilor săi superiori, timp de mai bine de trei ani, să accepte demisia sa din funcția de medic ofițer militar și din funcția de medic ofițer militar, în calitate de medic generalist. În această privință, el susține că înscrierea sa în închisoare a medicilor din Gironde a fost condiționată de radierea sa din cadrele active ale armatei. El subliniază, de asemenea, că a fost lipsit de venituri din momentul în care a fost considerat dezertor. (2) Într-o scrisoare din 30 ianuarie 2003, acesta se plânge de durata excesivă a procedurii între 25 februarie 1998, data demisiei sale și 20 septembrie 2001, data la care își încetează judecata, citând art. 6 alineatul (1) din Convenție. (1) Reclamantul consideră că a fost obligat să efectueze o muncă obligatorie din cauza refuzului superiorilor săi superiori, timp de mai bine de trei ani, să accepte demisia sa din funcția sa de medic ofițer militar. În sensul prezentului articol: (...) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul în care persoana care obiectează de conștiență este recunoscut ca fiind legitim în țările în care persoana în cauză este recunoscută ca fiind legitimă, la un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu (...) □ Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului Guvernul susține în principal că reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, a încălcării pe care o declară. În primul rând, de la la . În continuare, acesta susține că, având în vedere decizia din 13 iulie 2001 de aprobare a cererii sale de demisie, autoritățile militare și-au reglementat situația prin plata retroactivă a acesteia, pentru perioada 28 noiembrie 1998, data la care a fost declarat dezertor, la 21 martie. 2001, data la care a aderat la corpul său de origine, soldul său brut plus indemnizațiile (cu excepția salariului pentru cheltuieli militare și a primelor legate de executarea funcțiilor) i-au plătit integral soldul și indemnizațiile pentru perioada 22 martie - 13 iulie 2001, data acceptării demisiei sale. Guvernul este de părere că situația reclamantului se deosebește de cea a dnei Chevrol (a se vedea Hotărârea Chevrol c. Franța, 49636/99, CEDH 2003-III), în măsura în care riscul unei încălcări a articolului 4 a dispărut complet și că a primit ulterior soldul său pentru perioada în care nu își avea serviciul. În ceea ce privește sancțiunea penală a reclamantului, guvernul subliniază că instanța de apel, în fața căreia nu contesta decât pedeapsa, și nu declarația de vinovăție, a fost exonerată de pedeapsă. În plus, acceptarea ofertei sale de demisie a înlăturat caracterul infam al condamnării, fapt care constituie o recunoaștere a temeiniciei cererii sale. Guvernul concluzionează că încălcarea articolului 4, la presupusa constituire, a fost recunoscută și reparată. Reclamantul nu a răspuns în această privință. Cu toate acestea, într-o scrisoare din 30 ianuarie 2003 care răspundea unei cereri de grefă, consiliul său a afirmat că acesta se putea preface încă victimă. El a arătat că condamnarea sa penală, chiar și cu o scutire de pedeapsă, constituia pentru el un prejudiciu moral cert. De asemenea, el a subliniat că caracterul nejustificat al mutației sale, așa cum a fost recunoscut prin hotărârea Consiliului de Õ , nu a făcut obiectul niciunei reparații specifice. În cele din urmă, el reproșa instanței corecționale că a amânat pronunțarea pedepsei în așteptarea hotărârii judecătorului administrativ, în loc să utilizeze întinderea jurisdicției pe care i-o recunoaște dreptul francez. El a considerat că procedura fusese prelungită cu atât mai mult. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia: o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de victimă a unei victime decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea în special Hotărârea Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999-VI În acest caz, Curtea arată că, la 13 iulie 2001, Ministerul Apărării a acceptat demisia reclamantului, permițându-i astfel să se autodesemneze la mai multe medici. În plus, ordinul de mutație din Casselsarrasin a fost anulat de către Consiliul de Stat, pe motiv că deturnarea de putere pretinsă de reclamant a fost stabilită. Curtea observă în această privință că reclamantul a introdus o acțiune în anulare, dar că Õ ar fi putut sesiza Consiliul cu privire la o cale de atac în deplină instanță, solicitând, în plus față de anularea ordinii de transfer, daune-interese. În plus, din punct de vedere penal, instanța de judecată, în fața căreia a contestat nu declarația de vinovăție, ci pedeapsa aplicată, a fost achitată de această pedeapsă. Nici declarația de vinovăție, nici scutirea de pedeapsă nu sunt prezentate în buletinul de vot nr. 2 din cazierul său judiciar. În cele din urmă, Curtea arată că reclamantul și-a încasat retroactiv soldul pentru perioada în care a fost considerat dezertor. În aceste condiții, Curtea consideră că autoritățile franceze au recunoscut și remediat presupusa încălcare de către recurent și că acesta din urmă, care a obținut dreptul de a fi remediat pentru toate consecințele dezavantajoase pentru acesta, nu se mai poate pretinde victimă, în sensul articolului 34 din convenție (a se vedea a étro Chevrol menționat anterior, §§ 37 și s., Asociația Ekin France (dec.), 39288/98, 18 ianuarie 2000). În consecință, acest litigiu este incompatibil rațional personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respins în conformitate cu art. 35. Acesta citează art. 6 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt astfel redactate Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Curtea constată că instanța de apel și-a pronunțat hotărârea la 20 septembrie 2001 în timp ce acest litigiu a fost invocat pentru prima dată într-o scrisoare din 30 ianuarie 2003, adică în afara termenului de șase luni prevăzut la art. 35 1 din Convenție. Prin urmare, se presupune că chiar art. 6 1 aplicabil (a se vedea pellegrin c. Franța [GC], nr. 28541/95, CEDH 1999-VIII), acest motiv este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

56928/00

présentée par Christophe ADAM

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 septembre 2004 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 24 janvier 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Christophe Adam, est un ressortissant français, né en 1968 et résidant à Bordeaux. Il est représenté devant la Cour par M

e

Boulanger, avocat à Bordeaux. Le gouvernement défendeur est représenté par M.

R.

Abraham, Directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères, en qualité d’Agent.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 17 novembre 1985, le requérant, alors âgé de dix-sept ans, entra comme élève officier à l’Ecole de Santé Navale de Bordeaux. Il signa un engagement par lequel il s’obligeait à servir l’armée française pendant dix

années après l’obtention de son diplôme de médecin, sauf à rembourser les frais de sa formation en cas de départ anticipé. Il s’engageait également à ne pas présenter les concours d’internat au terme du deuxième cycle d’études validé, mais à effectuer un troisième cycle d’études et à soutenir, à son issue, la thèse pour l’obtention du diplôme d’Etat.

Le 20 octobre 1994, il obtint le diplôme de médecin de l’armée avec une spécialisation en psychiatrie. Il fut affecté au poste de médecin-adjoint auprès du service médical de psychiatrie du 57

ème

régiment d’infanterie près la garnison de Bordeaux.

Le 25 février 1998, le requérant présenta une offre de démission auprès du directeur central du service de santé des armées. Il faisait valoir que, lorsqu’il s’était engagé à servir les services de santé de l’armée pendant dix

ans après l’obtention de son diplôme, il n’avait pas la représentation, en raison de son jeune âge, des conséquences à long terme d’un tel engagement. Or, actuellement, âgé de trente ans, marié et père de quatre

enfants, il se rendait compte, après mûre réflexion au terme de quatre

ans de pratique de la médecine militaire en tant que psychiatre, qu’il n’avait pas trouvé au sein de son service le terrain adapté à la réalisation de ses projets professionnels, familiaux et humains.

Se déclarant conscient de ce que, en quittant les services de santé de l’armée, il allait perdre un statut très favorable, impliquant des revenus élevés, la sécurité de l’emploi et une certaine qualité de vie, il soulignait toutefois que sa décision n’était pas fondée sur des considérations d’ordre matériel, mais qu’elle correspondait à la recherche d’un équilibre entre ses idéaux et son quotidien. Il expliquait ainsi que, n’étant pas parvenu à projeter dans son activité médico-militaire les idées qu’il avait du rôle du soignant, il souhaitait désormais exercer son activité en libéral, en tant que médecin généraliste, afin de pouvoir s’impliquer dans des problèmes importants de la société, tels que la toxicomanie. Enfin, il se déclarait prêt à supporter les conséquences financières que son départ anticipé entraînait, à savoir le remboursement des frais de scolarité.

Par décision du 30 juin 1998, le ministre de la Défense rejeta sa demande de démission, au motif que la durée pour laquelle le requérant s’était engagé à exercer son métier dans le cadre de l’armée n’était pas arrivée à échéance et que les raisons qu’il avait invoquées pour justifier sa demande de démission ne présentaient pas un caractère exceptionnel. Il s’appuyait sur la loi n

o

72662 du 13 juillet 1972, relative au statut général des militaires et sur le décret n

o

74-515 du 17 mai 1974 sur le statut particulier des corps militaires des médecins, des pharmaciens chimistes et des vétérinaires biologistes des armées, qui exigent notamment que l’offre de démission d’un militaire de carrière ayant reçu une formation spécialisée et n’ayant pas atteint le terme du délai pour lequel il s’était engagé à rester en activité, soit justifiée par des motifs exceptionnels.

A une date non précisée, le requérant fit un recours gracieux contre cette décision, qui fut rejeté en octobre 1998.

Le 12 novembre 1998, le requérant introduisit auprès du Conseil d’Etat un recours en annulation de la décision du ministre du 30 juin 1998. Il faisait valoir qu’une telle décision ne se justifiait pas, car il était prêt à rembourser les frais de scolarité, et qu’elle n’était pas motivée.

Par arrêt du 29 juin 1999, le Conseil d’Etat, s’appuyant sur les articles 31 du décret et 80 de la loi précités, rejeta sa demande dans les termes suivants

:

«

Considérant que la décision par laquelle le ministre de la défense refuse une demande de démission n’est pas au nombre de celles qui doivent être motivées en vertu de la loi (...) ; considérant que [ le requérant ] ne peut utilement se prévaloir, pour contester la légalité du refus qui lui a été opposé en application des dispositions de la loi du 13 juillet 1972, des dispositions de l’article 32 du décret du 17 mai 1974, selon lequel les officiers dont la démission a été acceptée doivent rembourser les frais engagés par l’Etat ; considérant qu’il résulte de ce qui précède que [ le requérant ] n’est pas fondé à demander l’annulation de la décision du ministre de la Défense en date du 30 juin 1998 (...)

»

Par ordre du 19 mars 1998, le requérant fut muté à la légion de gendarmerie de Poitiers. Cette décision fut rapportée par le ministre de la Défense qui, par un nouvel ordre du 27 août 1998, le muta au 31

ème

régiment du génie de Castelsarrasin. Cette mesure, retirée pendant l’examen du recours administratif formé par le requérant, fut confirmée par ordre de mutation du 27 octobre 1998.

Le requérant refusa de déférer à l’ordre de mutation et de rejoindre son poste. Il fut déclaré déserteur à compter du 28 novembre 1998 (voir point 3 ci-dessous).

Le 23 novembre 1998, il saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation de l’ordre de mutation du 27 octobre 1998, assorti d’une demande de sursis à exécution. Il faisait valoir que son nom ne figurait pas sur le plan annuel de mutations du service de santé des armées et que l’administration n’avait pas justifié des raisons motivant cette mutation.

Par arrêt avant-dire-droit du 24 septembre 1999, le Conseil d’Etat ordonna la production par le ministre de la Défense des raisons de service qui avaient motivé la mutation du requérant, ainsi que du plan annuel des mutations des médecins des armés pour 1998.

Par arrêt du 7 février 2001, le Conseil d’Etat fit droit à la demande du requérant et annula l’ordre de mutation du 27 octobre 1998. Il jugea que le détournement de pouvoir commis par le ministre de la Défense en adoptant l’ordre de mutation était établi, le ministre n’ayant produit aucune justification précise de nature à établir l’existence de motifs tirés de l’intérêt de service qui aurait pu servir de fondement à la mutation du requérant à Castelsarrasin.

Le 22 mars 2001, le requérant rejoignit son corps d’affectation à Bordeaux.

Le 13 juillet 2001, le ministère de la Défense accepta sa demande de démission.

Le requérant n’ayant pas rejoint, à la suite de sa mutation, le 31

ème

régiment du génie à Castelsarrasin, il fut cité, le 11 mars 1999, à comparaître devant le tribunal correctionnel de Toulouse du chef de désertion à l’intérieur en temps de paix.

Par jugement du 6 octobre 1999, le tribunal de grande instance de Toulouse le reconnut coupable. Soulignant toutefois le contexte très particulier de l’affaire, et notamment les demandes du requérant de démission et d’annulation de l’ordre de mutation dont il avait saisi le Conseil d’Etat, le tribunal ajourna le prononcé de la peine à son encontre successivement au 7 juin, puis au 4 octobre 2000, afin d’avoir connaissance des décisions de la juridiction administrative et de prononcer une

«

peine

juste

».

Le Conseil d’Etat n’ayant pas encore statué au terme de l’ajournement, le tribunal, par jugement du 4 octobre 2000, condamna le requérant à une peine de huit mois de prison avec sursis.

Le requérant fit appel du jugement fixant la peine. Lors de l’audience devant la cour d’appel de Toulouse, le 6 septembre 2001, il demanda à être dispensé de peine et à ce que sa condamnation ne soit pas inscrite à son casier judiciaire.

Par arrêt du 20 septembre 2001, la cour d’appel fit droit à la demande du requérant et le dispensa de peine, en vertu de l’article 132-59 du Code de procédure pénale, avec la motivation suivante

:

«

Attendu (...) que le Conseil d’Etat a par arrêt du 7 février 2001 annulé l’ordre de mutation du 27 octobre 1998

;

Que Christophe Adam s’est présenté à son corps d’affectation (...) le 22 mars 2001 et a fait l’objet d’un avis de cessation de recherches

;

Que le ministère de la défense a agréé la demande de démission de Christophe

Adam à compter du 13 juillet 2001

;

Attendu dès lors qu’il résulte de ces décisions et des éléments d’appréciation soumis à la Cour que le trouble résultant de l’infraction a cessé, que le dommage causé est réparé – le reclassement du prévenu inscrit à l’ordre des médecins de la Gironde étant acquis

;

Qu’il convient dès lors de dispenser de peine Christophe Adam (...)

»

La cour jugea en outre qu’il n’y avait pas lieu d’ordonner spécialement la non

‑

inscription de la mention de la dispense de peine au casier judiciaire du requérant car, en vertu de l’article 775 du Code de procédure pénale, les déclarations de culpabilité assorties d’une dispense de peine ne figurent pas au bulletin n

o

2 du casier judiciaire.

B. Droit interne pertinent

o

72-662 du 13 juillet 1972 sur le statut général des militaires

Article 80

« La démission ne peut être acceptée que pour des motifs exceptionnels lorsque le militaire de carrière :

o

74-515 du 17 mai 1974 sur le statut particulier des corps militaires des médecins, des pharmaciens chimistes et des vétérinaires biologistes des armées

Article 31

« Les jeunes gens admis aux écoles du service de santé des armées (...) contractent un engagement d’une durée égale aux temps qui doit s’écouler jusqu’à leur sortie de l’école, augmentée de dix ans (...) »

Article 32

« Les officiers dont la démission a été acceptée doivent rembourser les frais engagés par l’Etat. »

Article 132-59

« La dispense de peine peut être accordée lorsqu’il apparaît que le reclassement du coupable est acquis, que le dommage causé est réparé et que le trouble résultant de l’infraction a cessé. La juridiction qui prononce une dispense de peine peut décider que sa décision ne sera pas mentionnée au casier judiciaire. La dispense de peine ne s’étend pas au paiement des frais du procès. »

Article 775

« Le bulletin n

o

2 est le relevé des fiches du casier judiciaire applicables à la même personne, à l’exclusion de celles concernant les décisions suivantes : (...) 12. Les déclarations de culpabilité assorties d’une dispense de peine ou d’un ajournement du prononcé de celle-ci (...) »

GRIEF

septembre 2001, date de l’arrêt de la cour d’appel, et cite l’article 6 § 1 de la Convention.

EN DROIT

Il invoque l’article 4 de la Convention, qui dispose

:

«

1.

Nul ne peut être tenu en esclavage ni en servitude.

2.

Nul ne peut être astreint à accomplir un travail forcé ou obligatoire.

3.

N’est pas considéré comme «travail forcé ou obligatoire» au sens du présent article

: (...)

b)

tout service de caractère militaire ou, dans le cas d’objecteurs de conscience dans les pays où l’objection de conscience est reconnue comme légitime, à un autre service à la place du service militaire obligatoire (...) »

Sur la qualité de victime du requérant

Le Gouvernement soutient à titre principal que le requérant ne peut plus se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, de la violation qu’il allègue. S’agissant, en premier lieu, de l’impossibilité pour lui d’exercer sa profession dans le cadre libéral, le Gouvernement souligne qu’elle a cessé depuis le 20 septembre 2001, date de l’arrêt de la cour d’appel. Il fait ensuite valoir qu’au vu de la décision du 13 juillet 2001 agréant sa demande de démission, les autorités militaires ont régularisé sa situation en lui versant rétroactivement, pour la période du 28

novembre

1998, date à laquelle il a été déclaré déserteur, au 21

mars

2001, date à laquelle il a rejoint son corps d’origine, sa solde brute augmentée des indemnités (à l’exception de l’indemnité pour charges militaires et des primes liées à l’exécution de fonctions). Elles lui ont en outre versé l’intégralité de la solde et des indemnités pour la période allant du 22 mars au 13 juillet 2001, date de l’acceptation de sa démission.

Le Gouvernement est d’avis que la situation du requérant se distingue de celle de Mme Chevrol (

cf.

arrêt

Chevrol c. France,

n

o

49636/99, CEDH

2003-III), en ce que le risque d’une violation de l’article 4 a totalement disparu et qu’il a perçu rétroactivement sa solde pour la période pendant laquelle il n’effectuait pas son service.

Concernant la sanction pénale encourue par le requérant, le Gouvernement

souligne que la cour d’appel, devant laquelle il ne contestait que la peine, et non la déclaration de culpabilité, l’a dispensé de peine. En outre, l’acceptation de son offre de démission a levé le caractère infamant de la condamnation, puisqu’elle constitue une reconnaissance du bien-fondé de sa demande. Le Gouvernement en conclut que la violation de l’article 4, à la supposer constituée, a été reconnue et réparée.

Le requérant n’a pas répondu sur ce point. Toutefois, dans une lettre du 30 janvier 2003 répondant à une demande du greffe, son conseil avait fait valoir qu’il pouvait toujours se prétendre victime. Il exposait que sa condamnation pénale, même assortie d’une dispense de peine, constituait pour lui un préjudice moral certain. Il soulignait en outre que le caractère injustifié de sa mutation, tel que reconnu par l’arrêt du Conseil d’Etat, n’avait fait l’objet d’aucune réparation spécifique. Enfin, il reprochait au tribunal correctionnel d’avoir ajourné le prononcé de la peine dans l’attente de la décision du juge administratif, au lieu d’utiliser la plénitude de juridiction que lui reconnaît le droit français. Il estimait que la procédure en avait été rallongée d’autant.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle «

une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «

victime

» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention

» (

cf.

notamment arrêts

Amuur c. France

du 25 juin 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III, p. 846, § 36,

Dalban c.

Roumanie

[GC], n

o

28114/95, § 44, CEDH 1999-VI

et

Chevrol

précité, § 36).

En l’espèce, la Cour relève que, le 13 juillet 2001, le ministère de la Défense a accepté la démission du requérant, lui permettant ainsi de s’inscrire à l’Ordre des médecins. Par ailleurs, l’ordre de mutation à Castelsarrasin a été annulé par le Conseil d’Etat, au motif que le détournement de pouvoir allégué par le requérant était établi. La Cour observe à cet égard que le requérant avait introduit un recours en annulation, mais qu’il aurait pu saisir le Conseil d’Etat d’un recours de plein contentieux en demandant, outre l’annulation de l’ordre de mutation, des dommages-intérêts.

En outre, sur le plan pénal, la cour d’appel, devant laquelle il avait contesté non la déclaration de culpabilité, mais la peine infligée, l’a dispensé de ladite peine. Ni la déclaration de culpabilité, ni la dispense de peine ne sont portées au bulletin n

o

2 de son casier judiciaire. Enfin, la Cour relève que le requérant a perçu rétroactivement sa solde pour la période pendant laquelle il était considéré comme déserteur.

Dans ces conditions, la Cour considère que les autorités françaises ont reconnu et réparé la violation alléguée par le requérant et que ce dernier, ayant obtenu qu’il soit remédié à toutes les conséquences désavantageuses pour lui, ne peut plus se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention (

cf.

a contrario

,

Chevrol

précité, §§ 37 et s.,

association Ekin

c.

France

(déc.), n

o

39288/98, 18 janvier 2000).

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article 35

§

4.

procédure

» entre le 25 février 1998, date de sa lettre de démission et le 20 septembre 2001, date de l’arrêt de la cour d’appel.

Il cite l’article 6

§

1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi rédigées

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

La Cour observe que la cour d’appel a rendu son arrêt le 20

septembre

2001 alors que ce grief a été soulevé pour la première fois dans une lettre du 30 janvier 2003, soit en dehors du délai de six mois prévu par l’article 35

§

1 de la Convention.

Il s’ensuit qu’à supposer même l’article 6

§

1 applicable (

cf.

Pellegrin c.

France

[GC], n

o

28541/95, CEDH 1999-VIII), ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président