LEVEAU ET FILLON c. FRANCE

LEVEAU ET FILLON c. FRANCE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererilor

nr. 63512/00

prezentată de Francis LEVEAU

nr. 63513/00

prezentată de Jean-François FILLON

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), deliberând pe data de 6 septembrie 2005 într-o cameră compusă din:

D-l A.B. Baka,

președinte,

J.-P. Costa,

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

V. Butkevych,

D-na D. Jočienė,

D-l D. Popović,

judecători,

și D-na S. Dollé,

greffieră de secțiune,

Ținând seama de cererile susmenționateintroduse pe data de 22 noiembrie 2000,

Ținând seama de decizia Curții din 17 februarie 2004 de a uni cele două cereri,

Ținând seama de observațiile depuse de Guvernul pârât și de răspunsurile prezentate de reclamanți,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamanții, d-l Francis Leveau (denumit în continuare „primul reclamant") și d-l Jean-François Fillon (denumit în continuare „al doilea reclamant") sunt cetățeni francezi, născuți respectiv în 1959 și 1955. Ei locuiesc, pentru primul, la Coudray-au-Perche și, pentru al doilea, la Autels-Villevillon, în departamentul Eure-et-Loir. Sunt reprezentați în fața Curții de d-na C. Charles, avocat la Paris. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul acestuia d-l R. Abraham, căruia i-a succedat în funcție d-na E. Belliard, Directoare a Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Străine.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează.

Reclamanții sunt agricultori crescători de animale. Fiecare exploatează o crescătorie de porci de carne. Acest tip de crescătorie este supus legislației privind instalațiile clasificate pentru protecția mediului (legea nr. 76-663 din 19 iulie 1976).

Exploatațiile reclamanților au fost supuse unei inspecții de direcția serviciilor veterinare din Eure-et-Loir, în urma căreia s-au angajat urmăriri penale.

Ei au fost condamnați penal pentru a fi exploatat crescătoria, fie, în cazul primului reclamant, pentru că nu fusese făcută o declarație prealabilă, fie, în cazul celui de-al doilea reclamant, pentru că nu primise o autorizație prealabilă a prefectului.

Primul reclamant, d-l Leveau, este coadministrator cu soția sa a unei întreprinderi agricole cu răspundere limitată denumită „EARL Leveau".

Pe data de 27 decembrie 1996, reclamantul a achiziționat o fermă situată în comuna Etilleux, comună vecină situată la câțiva kilometri de locul său de rezidență (Coudray-au-Perche).

Printr-o scrisoare din 5 februarie 1997, soția reclamantului a informat direcția serviciilor veterinare de achiziționarea fermei și de planul lor de amenajare a unui clădiri pe paie acumulată cu utilizare de cocină de porci, prevăzută pentru a găzdui 449 locuri de porci de carne. Scrisoarea a informat, de asemenea, serviciul veterinar că o declarație ar fi făcută înainte de iulie 1997.

Pe data de 27 februarie 1997, inspectorul instalațiilor clasificate pentru protecția mediului a efectuat inspecția cocării de porci. Reclamantul a sosit spre sfârșitul dimineții în cursul vizitei inspectorului.

Printr-un proces-verbal întocmit în aceeași zi, inspectorul a constatat prezența a aproximativ 210 porci de îngrășare și a indicat că exploatația intra în categoria crescătoriilor de mai mult de 40 și mai puțin de 450 de porci, adică în nomenclatura instalațiilor clasificate supuse declarării la autoritatea prefectorală (rubrica 2102). Inspectorul a indicat în procesul-verbal că reclamantul, sosit la exploatație în cursul vizitei, nu era în măsură să furnizeze un chitanță de declarație din prefectura Eure-et-Loir.

Pe data de 17 aprilie 1997, reclamantul a fost audiat de brigada de jandarmi din Authon-du-Perche. Și-a invocat scrisoarea din 5 februarie 1997 în care a indicat intenția de a face declarația înainte de iulie 1997.

Pe data de 5 august 1997, procurorul republican lângă tribunalul de mariInstance din Chartres l-a citat pe reclamant să comparaie în fața tribunalului de poliție din Nogent-le-Rotrou pentru a fi exploatat o instalație clasificată fără declarație prealabilă, și anume o crescătorie cuprinzând 210 porci destinați îngrășării prevăzuți în rubrica 2102 a nomenclaturii instalațiilor clasificate supuse declarării.

În fața tribunalului, reclamantul a ridicat, de la inceput, nulitatea procedurii din cauza violării domiciliului de către ofițerul de poliție judiciară, în aplicarea articolului 76 din codul de procedură penală, vizita inspectorului având loc fără prezența exploatantului și fără acordul său expres, precum și a procesului-verbal al inspectorului care nu menționează calitatea sa de ofițer de poliție judiciară și era imprecis privitoare la numărul și greutatea porcilor.

Prin hotărârea din 27 martie 1998, tribunalul a respins această excepție de nulitate în termenii următori:

„Cu excepția sustinerii că inculpatul a făcut din crescătoria sa propriul domicil, ceea ce evident nu este cazul, nu se poate considera că locul de crestere al porcilor să corespundă criteriilor domiciliului.

Astfel și fără a fi nevoie să răspundă la argumentele înșelătoare privitoare la calitatea de ofițer de poliție judiciară pe care inspectorul instalațiilor clasificate pentru protecția mediului evident nu o are, se cuvine să se considere că nici o percheziție și nici o violență de domicil nu a fost făcută de inspector.

Acesta nu a făcut decât să utilizeze puterea de a vizita oricând instalațiile pe care o dobândește de la art. 13 al legii nr. 76-663, fără a fi obligat să respecte regulile care guvernează percheziții".

Din punctul de vedere al fondului, tribunalul l-a declarat pe reclamant vinovat de exploatarea unei instalații clasificate fără declarație prealabilă și l-a condamnat la plata unei amenzi de 6000 franci francezi (FRF), adică 915 euro (EUR).

Reclamantul a declarat apel.

Prin hotărârea din 20 noiembrie 1998, curția de apel din Versailles s-a pronunțat după cum urmează privind excepția de nulitate trasă dintr-o încălcare a articolului 8 din Convenție:

„Ținând seama că noțiunea aceasta de viață privată și domicil rămâne limitată la cercul care constituie intimitatea persoanei, chiar dacă activitățile profesionale sau comerciale în anumite circumstanțe nu pot fi complet excluse;

Că în speța de față, vizita făcută de inspectorul instalațiilor clasificate a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile articolului 13 al legii din 19 iulie 1976 (...) într-o crescătorie de porci care este exclusiv un loc de exploatare agricolă susceptibil să prezinte anumite pericole pentru mediu, în niciun caz nu în domiciliul în sensul articolului 8 al Convenției europene de protejare a Drepturilor Omului; că prin urmare este necesar să se respingă prima excepție ridicată;

Considerând în plus că procesele-verbale întocmite de inspectorii instalațiilor clasificate sunt stabilite în general în cursul vizitei de control efectuate din titlul poliției administrative, că prin urmare dispozițiile articolului 76 din codul de procedură penală nu le sunt aplicabile; că în orice caz puterea lor rezultă din art. 13 al legii din 19 iulie 1976 care le dă prerogative specifice și derogări de la regimul de poliție de drept comun stipulând că „pot vizita oricând instalațiile supuse supravegherii lor"; că la acest privire spiritul legii este de a permite autorității prefectorale să se asigure de funcționarea sau exploatarea instalațiilor clasificate, susceptibile prin definiție să prezinte pericole sau neajunsuri pentru colectivitate, în respectarea prescripțiilor legale sau reglementare; că aplicarea dispozițiilor articolului 76 operațiunilor de control ale acestor instalații clasificate ar conduce într-adevăr la a lipsi de eficacitate dispozitivul prevăzut de legea nr. 76-663 din 19 iulie 1976".

Curția de apel a confirmat condamnarea pronunțată în prima instanță, dar, constatând că situația fusese în intervalul respectiv pusă în conformitate, a redus amenda la 3000 FRF (457 EUR).

Prin hotărârea din 26 aprilie 2000 notificată pe 7 iunie 2000, Curtea de Casație a respins calea de casație depusă de reclamant considerând că curția de apel și-a justificat decizia și exprimând-se în special după cum urmează:

„(...) vizitele pe care inspectorii instalațiilor clasificate le efectuează în instalații supuse supravegherii lor, în aplicarea articolului 13, alineatul 2, al legii din 19 iulie 1976, nu constituie o percheziție sau o vizită de domicil în sensul articolelor 59 și 76 din codul de procedură penală".

Al doilea reclamant, d-l Fillon, exploatează o fermă. El a creat un atelier de creștere a porcilor producători și îngrășători în exploatația sa în 1980.

Planul de masă furnizat de reclamant arată exploatația sa ca fiind compusă dintr-un ansamblu de mai multe clădiri de creștere, precum și din casa sa de locuit, situată în retragere din clădirile care adăpostesc porcii.

Pe data de 6 februarie 1997, inspectorul serviciilor veterinare, efectuând o vizită în prezența reclamantului în exploatație și a întocmit un proces-verbal în temeiul căruia a constatat prezența unui cămătar, a 90 de scroafe și a aproximativ 600 de porci de carne. El a indicat că crescătoria avea mai mult de 450 de porci și aparținea nomenclaturii instalațiilor clasificate (rubrica 2102) supuse regimului de autorizație prefectorală. Inspectorul a indicat în procesul-verbal că reclamantul nu era în măsură să furnizeze un decret de autorizație din prefectura Eure-et-Loir, pentru că nu depusese un dosar în acest sens.

Pe data de 11 martie 1997, reclamantul a fost audiat de brigada de jandarmi din Authon-du-Perche și și-a justificat creșterea capacităților de cazare ale crescătoriei prin necesități financiare.

Procurorul republican lângă tribunalul de mari Instance din Chartres l-a citat pe reclamant să comparaie în fața tribunalului corectional pentru a fi exploatat o instalație clasificată, și anume o crescătorie de porci cuprinzând mai mult de 450 de animale, fără autorizație prefectorală prealabilă (nomenclatura 2102).

Prin hotărârea din 30 iunie 1998, tribunalul corectional din Chartres a anulat procesul-verbal și procedura subseventă, în acești termeni:

„(...) în temeiul articolului 13 al legii din 19 iulie 1976, acești inspectori pot vizita oricând instalațiile supuse supravegherii lor;

Ținând seama totuși că dacă aceste dispoziții le permit să deroge de la orele de vizite de domicil fixate de art. 59 din codul de procedură penală, ele nu derogă totuși de la obligația stipulată de art. 76 al acelui cod de a colecta, în caz de anchetă preliminară, acordul prealabil expres al persoanei la al cărui domicil operația are loc;

Că se cuvine la acest privire să se observe că o exploatare agricolă constituie un domicil;

Că se cuvine în plus să se observe că acest control fusese efectuat în scopul de a verifica situația crescătoriei d-lui Fillon în raport cu chitanța de declarație pentru 370 de scroafe de care dispunea;

Că prin urmare dispozițiile articolului 76 din codul de procedură penală trebuiau să fie respectate; că încălcarea lor entraină anularea procesului-verbal și ca urmare a procedurii și a urmăririi subseventă."

Ministerul public a declarat apel.

Reclamantul a susținut în fața curții de apel că dreptul la respectarea domiciliului garantat de art. 8 din Convenție era aplicabil localurilor profesionale și a considerat că în speța de față această dispoziție fusese încălcată din cauza ingerării inspectorului în proprietatea sa.

Prin hotărârea din 17 decembrie 1998, curția de apel din Versailles a infirmat hotărârea în termenii următori:

„Dar considerând că dacă art. 8 al Convenției susmenționat dispune că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domicilului și corespondenței sale dacă nu există intervenție a unei autorități publice limitativ prevăzute urmând condiții foarte stricte, nu mai puțin rămâne că noțiunea aceasta de viață privată și domicil rămâne limitată la cercul care constituie intimitatea persoanei, chiar dacă activitățile profesionale sau comerciale în anumite circumstanțe nu pot fi într-adevăr excluse;

Că în speța de față inspecia făcută de M. Guerrin a fost efectuată (...) într-o crescătorie de porci care este exclusiv un loc de exploatare agricolă (...), în niciun caz în domiciliul Jean-François Fillon, al cărui locuință și local administrativ sunt separate, inspectorul Guerrin nu procedând decât la numărarea animalelor;

Considerând în plus că procesele-verbale întocmite de inspectorii instalațiilor clasificate sunt stabilite în general în cursul vizitelor de control efectuate din titlul poliției administrative;

Că prin urmare dispozițiile articolului 76 din codul de procedură penală nu sunt aplicabile".

Decizând asupra fondului, curția de apel l-a declarat pe reclamant vinovat de nesolicitar o autorizație cum o obligă regimul aplicabil exploatației sale, și l-a condamnat la plata unei amenzi de 3000 FRF (457 EUR), la publicarea condamnării în două ziare locale și la afișare a acesteia la intrarea în exploatația sa.

Pe data de 26 aprilie 2000, Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre, notificată pe 31 mai 2000, care respingea calea de casație a reclamantului în acești termeni:

„(...) vizitele pe care inspectorii instalațiilor clasificate le efectuează în instalații supuse supravegherii lor, în aplicarea articolului 13, alineatul 2, al legii din 19 iulie 1976, nu constituie o percheziție sau o vizită de domicil în sensul articolelor 59 și 76 din codul de procedură penală".

B. Dreptul intern pertinent

Această lege reglementează toate instalațiile care pot prezenta pericole sau neajunsuri serioase pentru vecinătate și mediu (art. 1). Ea supune exploatanții unor constrângeri juridice și practice, cum ar fi obligația de autorizare sau declarare (a se vedea art. 3 mai jos). Legea din 1976 a fost de atunci abrogată și codificată la articolele L. 511-1 la L. 517-2 din codul mediului.

Dispozițiile pertinente sunt codificate la articolele L. 511-1 și următoarele din codul mediului. În versiunea aplicabilă la momentul faptelor, legea se cita după cum urmează:

art. 1

„Sunt supuse dispozițiilor prezentului titlu fabricile, atelierele, depozitele, șantierele și, într-o manieră generală, instalațiile exploatate sau deținute de orice persoană fizică sau morală, publică sau privată, care pot prezenta pericole sau neajunsuri fie pentru comoditate vecinătății, fie pentru sănătate, siguranță, salubritate publică, fie pentru agricultură, fie pentru protecția naturii și a mediului, fie pentru conservarea siturilor și monumentelor, precum și ale elementelor patrimoniului arheologic."

art. 3

„Sunt supuse autorizării prefectorale instalațiile care prezintă pericole sau neajunsuri grave pentru interesele vizate la art. 1 (...)

Sunt supuse declarării instalațiile care nu prezintând asemenea pericole sau neajunsuri, trebuie totuși să respecte prescripțiile generale edictate de prefect în vederea asigurării în departament a protecției intereselor vizate la art. 1.

"

art. 13

„Persoanele responsabile de inspecția instalațiilor clasificate (...) sunt jurămânate și obligate la confidențialitate profesională (...)

Pot vizita oricând instalațiile supuse supravegherii lor."

art. 18

„Oricine exploatează o instalație fără autorizația necesară va fi pedepsit cu pedeapsa cu închisoare de la doi luni la un an și cu o amendă de la 2000 franci la 500000 franci sau cu una din aceste două pedepse. (...)

"

art. 43

„Vor fi pedepsiți cu amenda prevăzută pentru contravenții de clasa a 5-a:

1° Oricine va fi exploatat o instalație supusă declarării fără a fi făcut declarația prevăzută la art. 3 al legii din 19 iulie 1976 (...)

".

Porci (stabilimente de creștere, vânzare, tranzit etc.,) în stabulație sau în aer liber:

autorizare

declarare

GRIEF

Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng că inspecia serviciilor veterinare a fost efectuată fără știrea lor, la domiciliul lor (domicil profesional pentru primul reclamant, domicil profesional și privat pentru al doilea reclamant) și au încălcat dreptul lor la respectarea domiciliului. Reclamanții susțin că art. 13 al legii din 19 iulie 1976 (art. L. 514-5 din codul mediului) nu este conform cu garanțiile prevăzute de art. 8 din Convenție.

ÎN DREPT

Reclamanții susțin nerespectarea „domiciliului" lor: profesional pentru primul reclamant, profesional și privat pentru al doilea reclamant, datorită vizitei inopinată a inspectorului serviciilor veterinare fără acordul lor. Ei estimează că ingera în cauză nu era proporțională cu scopul urmărit. Invocă art. 8 din Convenție, în temeiul căruia:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea (...), a domicilului (...)

"

Guvernul consideră că crescătoriile de porci ale reclamanților nu ar putea fi considerate ca un „domicil" în sensul articolului 8 din Convenție.

El susține că, deși jurisprudența Curții include în anumite cazuri localurile profesionale, nu rezultă de aceea că toate localurile profesionale să fie asimilabile cu domicilii.

La acest privire, Guvernul consideră că potrivit jurisprudenței Curții, doar „anumite" locale profesionale pot fi înțelese ca fiind „domicilii". De altfel, asimilarea noțiunii de „domicil" nu poate fi înțeleasă decât „în anumite circumstanțe" precum rezultă din hotărârea Societate Colas Est și alții c. Franța (nr. 37971/97, § 41, CEDH 2002-III). Potrivit Guvernului, hotărârea precitată nu are vocația de a se aplica în speța de față, deoarece reclamanții au introdus cererea în numele lor propriu, adică în calitate de persoane fizice, și nu ca reprezentanți ai unei persoane morale. Or, Guvernul precizează că hotărârea Societate Colas Est precitată vorbește doar de „domiciliile profesionale" ale persoanelor morale.

Guvernul estimează că, dacă se poate considera că un birou sau cabinetul unei persoane care exercită o profesie liberală poate fi asimilat cu un „domicil", o crescătorie industrială greu poate fi considerată ca atare.

Guvernul subliniază că, în ambele cazuri de speță, clădirile de definit sunt exclusiv consacrate creșterii de mai multe sute de porci.

Prin urmare, referitor la primul reclamant, Guvernul reamintește că crescătoria de porci este situată pe teritoriul altei comune decât cea a locului de rezidență al reclamantului. Face referință la deciziile pronunțate de jurisdicțiile interne și în particular la hotărârea pronunțată de curția de apel din Versailles pe data de 20 noiembrie 1998, care enunță că crescătoria de porci a primului reclamant este „exclusiv un loc de exploatare agricolă susceptibil să prezinte anumite pericole pentru mediu, în niciun caz un domicil în sensul articolului 8 al Convenției europene a drepturilor omului".

Referitor la al doilea reclamant, ale cărui exploatare este aproape de locul său de rezidență, Guvernul afirmă că niciun element nu permite să se gândească că inspecia ar fi fost efectuată în alte locale decât acelea ale crescătoriei de porci, în măsura în care inspecția purta doar pe simplul numărare a animalelor în scopul de a stabili regimul administrativ căruia exploatantul era supus.

De altfel, Guvernul precizează bazând-se pe procesele-verbale, că în ambele cazuri, reclamanții erau prezenți în cursul vizitei inspectorului. În cazul primului reclamant, acesta din urmă a sosit în cursul vizitei; al doilea reclamant, pe lângă el, era prezent în cursul vizitei.

Guvernul concluzionează că art. 8 din Convenție nu este aplicabil speții și că ambele cereri trebuie respinse pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției.

Primul reclamant se plânge de o încălcare a articolului 8 din Convenție deoarece inspectorul a efectuat vizita sa de control fără a-l aviza și în absența sa.

Afirmă că domiciliul profesional intră în sfera de aplicare a articolului 8 din Convenție care este aplicabil cazului său de speță.

Al doilea reclamant indică că exploatația porcină a sa face parte dintr-un ansamblu de clădiri cu utilizare mixtă, deoarece localurile administrative, cum ar fi biroul, precum și farmacie sunt situate în crama fermei sale, între două încăperi cu utilizare privată (și anume, între bucătăria sa și sala de mâncare). De altfel, face valoare că clădirea unde sunt crescuți porcii este atinentă fermei. Domiciliul profesional și privat formează deci un ansamblu inseparabil, deoarece ferma sa este cu utilizare mixtă, după cum arată mai multe atestări redactate de agricultori care cunosc locurile și care descriu configurația încăperilor fermei sale cu utilizare profesională și privată și care subliniază utilizarea mixtă a clădirilor.

Al doilea reclamant face referință la hotărârea din 30 iunie 1998 pronunțată de tribunalul de mari Instance din Chartres care a anulat procesul-verbal al inspectorului, pe motiv că o exploatare agricolă constituia un domicil și că acordul expres al persoanei trebuia să fie cerut.

El estimează că art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în speța de față și că clădirea unde inspectorul a efectuat vizita constituie într-adevăr un „domicil" în sensul articolului 8 din Convenție și al jurisprudenței Curții.

Curtea reamintește că în sensul jurisprudenței sale, termenul „domicil" are o connotație mai largă decât cuvântul „home" apărând în textul englez al articolului 8 și poate cuprinde de exemplu biroul sau cabinetul unui membru al unei profesii libere (Niemietz c. Germania, hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B p. 34, § 30).

În cauza Chappell c. Regatul Unit (hotărârea din 30 martie 1989, seria A nr. 152-A, pp. 12-13, § 26 și p. 26, § 63), Curtea considerase că o percheziție efectuată în domiciliul unei persoane fizice găsind-se simultan a fi sediul birourilor unei societăți controlate de ea, constituia într-adevăr o intervenție în dreptul la respectarea domiciliului, în sensul articolului 8 din Convenție. Ea a recunoscut ulterior că, în anumite circumstanțe, drepturile garantate sub unghiul articolului 8 din Convenție pot fi interpretate ca incluzând pentru o societate dreptul la respectarea sediului, agentului sau localurilor sale profesionale (hotărârea Societate Colas Est c. Franța precitată, §§ 41-42).

În prezentele cauze, Curtea constată că, în vertu dispozițiilor dreptului intern aplicabile în speța de față, era vorba pentru inspector de a proceda la numărarea porcilor în vederea determinării regimului administrativ aplicabil exploatațiilor (regim de autorizare sau de declarare prealabile) și de a verifica respectarea reglementării de către reclamanți.

Curtea observă, de asemenea, că jurisdicțiile interne care poartă sarcina interpretării și aplicării dreptului intern, au considerat că vizitele efectuate de inspectorul veterinar la cei doi reclamanți, nu constituiau o percheziție sau o vizită de domicil în sensul articolelor 59 și 76 din codul de procedură penală.

De altfel, în speța de față, Curtea constată în baza proceselor-verbale, că în cadrul unei vizite inopinate, inspectorul instalațiilor clasificate s-a dus exclusiv în clădirile adăpostind porcii reclamanților, cu scopul de a verifica respectarea reglementării specifice acestor instalații și de a constata infracțiuni la legislație prin redactarea procesului-verbal. Prin urmare, contrar susținerii d-lui Fillon, „localurile administrative" nu au fost incluse în inspecție.

Curtea constată, de asemenea, că în ambele cazuri de speță, clădirile care au fost supuse vizitei sunt independente de locurile de locuire.

În cazul primului reclamant, crescătoria de porci este situată la mai mulți kilometri de locul său de locuire, pe o comună vecină. În cazul celui de-al doilea reclamant, Curtea constată că planul de masă al exploatației reclamantului pune în evidență o separare clară între locurile cu utilizare exclusiv porcină și locul de locuire privată, care este situat în retragere.

Curtea subliniază că noțiunea de „domicil" poate fi supusă unei concepții extinse și să fie aplicabilă în temeiul jurisprudenței sale localurilor profesionale. Ea a judecat în special, prevalent interpretarea sa dinamică a Convenției, că dreptul unei societăți la respectarea sediului sau al localurilor sale profesionale poate intra în sfera de aplicare a articolului 8 din Convenție (a se vedea jurisprudența precitată și în special hotărârea Societate Colas Est c. Franța, § 41). Cu toate acestea, această concepție extinsă a „domicilului" și această interpretare evolutivă a articolului 8 trebuie să găsească limite, sub risă de a lovi bunul simț și de a lua contravin complet intenția autorilor Convenției. Este deci clar că o exploatare agricolă specializată în creștere porcină și adăpostind mai multe sute de porci greu poate fi calificată ca „domicil", chiar profesional, cu posibil excepția cazului în care societatea ea însăși susține o încălcare a sediului sau birourilor sale (hotărârea Societate Colas Est precitată, § 40), ceea ce nu este cazul în speța de față. Curtea observă de altfel că în cazul d-lui Leveau, exploatația constituită ca EARL nu este reclamantă. Cererea a fost introdusă de reclamant în calitate de persoană privată, și nu în calitate de administrator al EARL care exploatează crescătoria, și locuința sa era clar distinctă și separată de localurile cu utilizare de crescătorie de porci.

În aceste condiții, Curtea estimează că reclamanții nu ar putea susține că crescătoria lor de porci este asimilabilă cu un „domicil", chiar profesional, în sensul articolului 8 din Convenție conform cum este interpretat de jurisprudența sa, și ea concluzionează că prin urmare acest articol nu se aplică faptelor speții. Clădirile cu utilizare de crescătorie de porci ale reclamanților nu sunt deci protejate în temeiul articolului 8 din Convenție.

De aceea, cererile sunt incompatibile ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 § 4, ceea ce scutește Curtea de a se gândi la legalitatea ingerei susținute, la legitimitatea scopului acesteia și la necesitatea sa într-o societate democrată.

Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declară cererile inadmisibile.

S. Dollé

A.B. Baka

Greffieră

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes

n

o

63512/00

présentée par Francis LEVEAU

n

o

63513/00

présentée par Jean-François FILLON

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section) siégeant le 6 septembre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

I.

Cabral Barreto,

R. Türmen,

V.

Butkevych

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S. D

ollé

,

greffière de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites le 22 novembre 2000,

Vu la décision de la Cour du 17 février 2004 de joindre les deux

requêtes,

Vu les observations soumises par le Gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Messieurs Francis Leveau (ci

‑

après dénommé «

le premier requérant

») et Jean-François Fillon (ci

‑

après dénommé «

le second requérant

») sont des ressortissants français, nés respectivement en 1959 et 1955. Ils résident, pour le premier, à Coudray-au-Perche et, pour le second, aux Autels

‑

Villevillon, dans le département d’Eure-et-Loir. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

C.

Charles, avocat à Paris. Le gouvernement défendeur a été représenté par son agent M. R. Abraham, auquel a succédé dans ses fonctions, M

me

E. Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont agriculteurs éleveurs. Ils exploitent chacun un élevage de porcs charcutiers. Ce type d’élevage est soumis à la législation sur les installations classées pour la protection de l’environnement (loi

n

o

76-663 du 19 juillet 1976).

Les exploitations des requérants firent l’objet d’une inspection de la direction des services vétérinaires d’Eure-et-Loir à la suite de laquelle des poursuites pénales furent engagées.

Ils furent condamnés pénalement pour avoir exploité leur élevage soit, s’agissant du premier requérant, parce qu’il n’avait pas fait de déclaration préalable soit, s’agissant du second

requérant, parce qu’il n’avait pas reçu d’autorisation préalable du préfet.

1.

Le cas du premier requérant (M. Leveau)

Le premier requérant, M. Leveau, est co-gérant avec son épouse d’une entreprise agricole à responsabilité limitée dénommée «

EARL Leveau

».

Le 27 décembre 1996, le requérant acquit une ferme située sur la commune des Etilleux, commune voisine située à quelques kilomètres de son lieu d’habitation (Coudray

‑

au

‑

Perche).

Par une lettre du 5 février 1997, l’épouse du requérant informa la direction des services vétérinaires de l’achat de la ferme et de leur projet d’aménagement d’un bâtiment sur paille accumulée à usage de porcherie, prévu pour accueillir 449 places de porcs charcutiers. La lettre informait également le service vétérinaire de ce qu’une déclaration serait faite avant le mois de juillet

1997.

Le 27 février 1997, l’inspecteur des installations classées au titre de la protection de l’environnement, procéda à l’inspection de la porcherie. Le requérant arriva en fin de matinée au cours de la visite de l’inspecteur.

Par un procès

‑

verbal dressé le jour même, l’inspecteur constata la présence d’environ 210 porcs d’engraissement et indiqua que l’exploitation entrait dans la catégorie des élevages de plus de 40 et de moins de 450 porcs, c’est

‑

à

‑

dire dans la nomenclature des installations classées soumises à déclaration auprès de l’autorité préfectorale (rubrique 2102). L’inspecteur indiqua dans le procès

‑

verbal que le requérant, arrivé dans l’exploitation en cours de visite, n’était pas en mesure de fournir un reçu de déclaration provenant de la préfecture d’Eure

‑

et

‑

Loir.

Le 17 avril 1997, le requérant fut entendu par la brigade de gendarmerie d’Authon

‑

du

‑

Perche. Il fit valoir la lettre du 5 février 1997 dans laquelle il indiquait son intention de faire la déclaration avant le mois de juillet 1997.

Le 5 août 1997, le procureur de la République auprès du tribunal de grande instance de Chartres cita le requérant à comparaître devant le tribunal de police de Nogent-le-Rotrou pour avoir exploité une installation classée sans déclaration préalable, en l’espèce un élevage comprenant 210

porcs destinés à l’engraissement prévu à la rubrique 2102 de la nomenclature des installations classées soumis à déclaration.

Devant le tribunal, le requérant souleva,

in limine litis

, la nullité de la procédure du fait de la violation de domicile par l’officier de police judiciaire, en application de l’article 76 du code de procédure pénale, la visite de l’inspecteur ayant eu lieu sans la présence de l’exploitant et sans son assentiment exprès, ainsi que celle du procès-verbal de l’inspecteur qui ne mentionnait pas sa qualité d’officier de police judicaire et était imprécis quant au nombre et au poids des porcs.

Par un jugement du 27 mars 1998, le tribunal écarta cette exception de nullité dans les termes suivants

:

«

Sauf à soutenir que le prévenu ait fait de sa porcherie son domicile, ce qui n’est tout de même pas le cas, il ne peut être considéré que le local d’élevage des porcs réponde aux critères du domicile.

Ainsi et sans qu’il soit besoin de répondre aux arguments fallacieux relatifs à la qualité d’officier de police judiciaire qu’un inspecteur des installations classées pour la protection de l’environnement n’a évidemment pas, convient-il de considérer qu’aucune perquisition ni violation de domicile n’a été faite par l’inspecteur.

Celui-ci n’a fait qu’utiliser le pouvoir de visiter à tout moment les installations qu’il tient de l’article 13 de la loi n

o

76-663, sans être tenu au respect des règles régissant les perquisitions

».

Au fond, le tribunal déclara le requérant coupable d’avoir exploité une installation classée sans déclaration préalable et le condamna au paiement d’une amende de 6

000 francs (FRF), soit 915 euros (EUR).

Le requérant interjeta appel.

Par un arrêt du 20 novembre 1998, la cour d’appel de Versailles se prononça comme suit sur l’exception de nullité tirée d’une violation de l’article 8 de la Convention

:

«

Attendu que cette notion de vie privée et de domicile reste circonscrite au cercle que constitue l’intimité de la personne même si les activités professionnelles ou commerciales dans certaines circonstances ne peuvent en être exclues

;

Qu’en l’espèce, la visite faite par l’inspecteur des installations classées a été effectuée conformément aux dispositions de l’article 13 de la loi du 19

juillet

1976 (...) dans une porcherie qui est exclusivement un lieu d’exploitation agricole pouvant présenter certains dangers pour l’environnement, en aucun cas dans un domicile au sens de l’article 8 de la Convention européenne de sauvegarde des Droits de l’Homme

; qu’il y a lieu en conséquence de rejeter la première exception soulevée

;

Considérant par ailleurs que les procès-verbaux dressés par les inspecteurs des installations classées sont établis généralement lors de la visite de contrôle effectuée au titre de la police administrative, que dès lors les dispositions de l’article 76 du code de procédure pénale ne leur sont pas applicables

; qu’en tout état de cause leur pouvoir résulte de l’article 13 de la loi du 19 juillet 1976 qui leur donne des prérogatives spécifiques et dérogatoires au régime de police de droit commun en stipulant "qu’ils peuvent visiter à tout moment les installations soumises à leur surveillance"

; qu’à cet égard l’esprit de la loi est de permettre à l’autorité préfectorale de s’assurer du fonctionnement ou de l’exploitation des installations classées, pouvant par définition présenter des dangers ou des nuisances pour la collectivité, dans le respect des prescriptions légales ou réglementaires

; que l’application des dispositions de l’article

76 aux opérations de contrôle de ces installations classées conduirait en effet à priver de son efficacité le dispositif prévu par la loi n

o

76-663 du 19

juillet

1976

».

La cour d’appel confirma la condamnation prononcée en première

instance mais, constatant que la situation avait été entre-temps mise en conformité, elle réduisit l’amende à 3

000 FRF (457 EUR).

Par un arrêt du 26 avril 2000 notifié le 7 juin 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant en considérant que la cour d’appel avait justifié sa décision et en s’exprimant notamment comme suit

:

«

(...) les visites que les inspecteurs des installations classées effectuent dans les installations soumises à leur surveillance, en application de l’article 13, alinéa 2, de la loi du 19 juillet 1976, ne constituent pas une perquisition ou une visite domiciliaire au sens des articles 59 et 76 du code de procédure pénale

».

2.

Le cas du second requérant (M. Fillon)

Le second requérant, M. Fillon, exploite une ferme. Il créa un atelier d’élevage de porcs naisseurs

‑

engraisseurs sur son exploitation en 1980.

Le plan de masse, fourni par le requérant, montre son exploitation comme se composant d’un ensemble de plusieurs bâtiments d’élevage ainsi que de sa maison d’habitation, située en retrait des bâtiments abritant les porcs.

Le 6

février

1997, l’inspecteur des services vétérinaires, effectua, en présence du requérant, une visite dans l’exploitation et dressa un procès

‑

verbal aux termes duquel il constata la présence d’un verrat, de 90

truies et d’environ 600 porcs charcutiers. Il indiqua que l’élevage comprenait plus de 450 porcs et appartenait à la nomenclature des installations classées (rubrique 2102) soumises au régime d’autorisation préfectorale. L’inspecteur indiqua dans le procès

‑

verbal que le requérant n’était pas en mesure de fournir un arrêté d’autorisation de la préfecture d’Eure

‑

et

‑

Loir, car il n’avait pas déposé de dossier à cet effet.

Le 11 mars 1997, le requérant fut entendu par la brigade de gendarmerie d’Authon

‑

du

‑

Perche et justifia l’augmentation des capacités d’accueil de son élevage par des nécessités financières.

Le procureur de la République auprès du tribunal de grande instance de Chartres cita le requérant à comparaître devant le tribunal correctionnel pour avoir exploité une installation classée, en l’espèce un élevage de porcs comprenant plus de 450 animaux, sans autorisation préfectorale préalable (nomenclature 2102).

Par un jugement du 30 juin 1998, le tribunal correctionnel de Chartres annula le procès-verbal et la procédure subséquente, en ces termes

:

«

(...) en vertu de l’article 13 de la loi du 19 juillet 1976, ces inspecteurs peuvent visiter à tout moment les installations soumises à leur surveillance

;

Attendu cependant que si ces dispositions leur permettent de déroger aux heures de visites domiciliaires fixées par l’article 59 du code de procédure pénale, elles ne dérogent cependant pas à l’obligation stipulée à l’article 76 dudit code de recueillir, en cas d’enquête préliminaire, l’assentiment préalable exprès de la personne chez laquelle l’opération a lieu

;

Qu’il convient à cet égard de relever qu’une exploitation agricole constitue un domicile

;

Qu’il convient en outre de relever que ce contrôle avait été effectué dans le but de vérifier la situation de l’élevage de M. Fillon au regard du récépissé de déclaration pour 370 truies dont il disposait

;

Qu’ainsi les dispositions de l’article 76 du code de procédure pénale devaient être respectées

; que leur violation entraîne l’annulation du procès

‑

verbal et en conséquence de la procédure et des poursuites subséquentes.

»

Le ministère public interjeta appel.

Le requérant fit valoir devant la cour d’appel que le droit au respect de son domicile garanti par l’article 8 de la Convention était applicable aux locaux professionnels et considéra qu’en l’espèce cette disposition avait été violée du fait de l’ingérence de l’inspecteur dans sa propriété.

Par un arrêt du 17 décembre 1998, la cour d’appel de Versailles infirma le jugement dans les termes suivants

:

«

Mais considérant que si l’article 8 de la Convention susvisée dispose que toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance sauf ingérence d’une autorité publique limitativement prévue suivant des conditions très strictes, il n’en demeure pas moins que cette notion de vie privée et de domicile reste circonscrite au cercle que constitue l’intimité de la personne même si les activités professionnelles ou commerciales dans certaines circonstances ne peuvent en être effectivement exclues

;

Qu’en l’espèce l’inspection faite par M. Guerrin a été effectuée (...) dans une porcherie qui est exclusivement un lieu d’exploitation agricole (...), en aucun cas au domicile de Jean-François Fillon dont la demeure et le local administratif sont séparés, l’inspecteur Guerrin n’ayant procédé qu’au comptage des animaux

;

Considérant par ailleurs que les procès-verbaux dressés par les inspecteurs des installations classées sont établis généralement lors de visites de contrôle effectuées au titre de la police administrative

;

Que dès lors les dispositions de l’article 76 du code de procédure pénale ne sont pas applicables

».

Statuant au fond, la cour d’appel déclara le requérant coupable de n’avoir pas sollicité d’autorisation comme le régime applicable à son exploitation l’y obligeait, et le condamna à payer une amende de 3

000 FRF (457 EUR), à la publication de la condamnation dans deux journaux locaux ainsi qu’à l’affichage de celle

‑

ci à l’entrée de son exploitation.

Le 26 avril 2000, la Cour de cassation rendit un arrêt, notifié le 31

mai

2000, qui rejetait le pourvoi du requérant en ces termes :

«

(...) les visites que les inspecteurs des installations classées effectuent dans les installations soumises à leur surveillance, en application de l’article 13, alinéa 2, de la loi du 19 juillet 1976, ne constituent pas une perquisition ou une visite domiciliaire au sens des articles 59 et 76 du code de procédure pénale

».

B.

Le droit interne pertinent

1.

Loi n

o

76-663 du 19 juillet 1976 relative aux installations classées pour la protection de l’environnement

Cette loi régit toutes les installations qui peuvent présenter des dangers ou des inconvénients sérieux pour le voisinage et l’environnement (article

1

er

). Elle soumet les exploitants à des contraintes juridiques et pratiques telles que l’obligation d’autorisation ou de déclaration (voir article

3 ci-après). La loi de 1976 a depuis lors, été abrogée et codifiée aux articles

L.

511-1 à L.

517-2 du code de l’environnement.

Les dispositions pertinentes sont codifiées aux articles L. 511

‑

1 et suivants du code de l’environnement. Dans sa rédaction applicable au moment des faits, la loi se lisait ainsi

:

Article 1

«

Sont soumis aux dispositions du présent titre les usines, ateliers, dépôts, chantiers et, d’une manière générale, les installations exploitées ou détenues par toute personne physique ou morale, publique ou privée, qui peuvent présenter des dangers ou des inconvénients soit pour la commodité du voisinage, soit pour la santé, la sécurité, la salubrité publiques, soit pour l’agriculture, soit pour la protection de la nature et de l’environnement, soit pour la conservation des sites et monuments ainsi que des éléments du patrimoine archéologique.

»

Article 3

«

Sont soumises à autorisation préfectorale les installations qui présentent de graves dangers ou inconvénients pour les intérêts visés à l’article 1

er

(...)

Sont soumises à déclaration les installations qui ne présentant pas de tels dangers ou inconvénients, doivent néanmoins respecter les prescriptions générales édictées par le préfet en vue d’assurer dans le département la protection des intérêts visés à l’article

1

er

.

»

Article 13

«

Les personnes chargées de l’inspection des installations classées (...) sont assermentées et astreintes au secret professionnel (...)

Elles peuvent visiter à tout moment les installations soumises à leur surveillance.

»

Article 18

«

Quiconque exploite une installation sans l’autorisation requise sera puni d’une peine d’emprisonnement de deux mois à un an et d’une amende de 2

000 francs à 500

000 francs ou de l’une de ces deux peines. (...)

»

2.

Décret n

o

77-1133 du 21 septembre 1977 pris notamment pour l’application de la loi du 19 juillet 1976

Article 43

«

Sera puni de la peine d’amende prévue pour les contraventions de la 5

e

classe

:

1

o

Quiconque aura exploité une installation soumise à déclaration sans avoir fait la déclaration prévue à l’article 3 de la loi du 19 juillet 1976 (...)

».

3.

Rubrique n

o

2102 de la nomenclature (actuelle) des installations classées

Porcs (établissements d’élevage, vente, transit etc.,) en stabulation ou en plein air

:

autorisation

déclaration

GRIEF

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que l’inspection des services vétérinaires a été faite à leur insu, à leur domicile

(domicile professionnel pour le premier requérant, domicile professionnel et privé pour le second requérant) et a ainsi méconnu leur droit au respect de leur domicile. Les requérants font valoir que l’article 13 de la loi du 19

juillet

1976 (art. L. 514-5 du code de l’environnement) n’est pas conforme aux garanties posées par l’article 8 de la Convention.

EN DROIT

Les requérants allèguent le non-respect de leur «

domicile

»

: professionnel pour le premier requérant, professionnel et privé pour le second requérant, en raison de la visite inopinée de l’inspecteur des services vétérinaires sans leur accord. Ils estiment que l’ingérence en cause n’était pas proportionnée au but poursuivi. Ils invoquent l’article 8 de la Convention, aux termes duquel

:

«

1.

Toute personne a droit au respect (...), de son domicile (...)

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Le Gouvernement considère que les porcheries des requérants ne sauraient être considérées comme un «

domicile

» au sens de l’article 8 de la Convention.

Il soutient que, bien que la jurisprudence de la Cour inclue dans certains cas les locaux professionnels, il n’en résulte pas pour autant que tous les locaux professionnels soient assimilables à des domiciles.

A cet égard, le Gouvernement considère que selon la jurisprudence de la Cour, seuls «

certains

» locaux professionnels peuvent être entendus comme étant des «

domiciles

». En outre, l’assimilation de la notion de «

domicile

» ne peut s’entendre que «

dans certaines circonstances

» ainsi qu’il ressort de l’arrêt

Société Colas Est et autres c. France

(n

o

37971/97, § 41, CEDH 2002

‑

III). Selon le Gouvernement, l’arrêt précité n’a pas vocation à s’appliquer en l’espèce, puisque les requérants ont introduit leur requête en leur nom propre c’est

‑

à

‑

dire en leur qualité de personnes physiques, et non en tant que représentant d’une personne morale. Or, le Gouvernement précise que l’arrêt

Société Colas Est

précité ne vise que les «

domiciles professionnels

» des personnes morales.

Le Gouvernement estime que, si l’on peut envisager qu’un bureau ou le cabinet d’une personne exerçant une profession libérale puisse être assimilé à un «

domicile

», un élevage industriel peut difficilement être considéré comme tel.

Le Gouvernement souligne que, dans les deux cas d’espèce, les bâtiments à définir sont exclusivement consacrés à l’élevage de plusieurs centaines de porcs.

Ainsi, s’agissant du premier requérant, le Gouvernement rappelle que la porcherie est située sur le territoire d’une autre commune que celle du lieu d’habitation du requérant. Il se réfère aux décisions rendues par les juridictions internes et en particulier à l’arrêt rendu par la cour d’appel de Versailles le 20

novembre 1998 qui énonce que la porcherie du premier requérant est «

exclusivement un lieu d’exploitation agricole pouvant présenter certains dangers pour l’environnement, en aucun cas un domicile au sens de l’article 8 de la Convention européenne des droits de l’homme

».

S’agissant du second requérant dont l’exploitation est proche de son lieu d’habitation, le Gouvernement affirme qu’aucun élément ne permet de penser que l’inspection aurait été faite dans d’autres locaux que ceux de la porcherie, dans la mesure où l’inspection ne portait que sur le seul comptage des animaux aux fins d’établir le régime administratif auquel l’exploitant était soumis.

En outre, le Gouvernement précise en se fondant sur les procès

‑

verbaux, que dans les deux cas, les requérants étaient présents pendant la visite de l’inspecteur. Dans le cas du premier requérant, ce dernier est arrivé en cours de visite

; le second requérant, quant à lui, était présent pendant la visite.

Le Gouvernement conclut que l’article 8 de la Convention n’est pas applicable à l’espèce et que les deux requêtes doivent être rejetées pour incompatibilité

ratione

materiae

avec les dispositions de la Convention.

Le premier requérant se plaint d’une violation de l’article 8 de la Convention car l’inspecteur a effectué sa visite de contrôle sans le prévenir et en son absence.

Il affirme que le domicile professionnel entre dans le champ d’application de l’article 8 de la Convention qui est applicable à son cas d’espèce.

Le second requérant indique que son exploitation porcine fait partie d’un ensemble de bâtiments à usage mixte puisque les locaux administratifs tels que le bureau ainsi que la pharmacie sont situés dans le cellier de sa ferme, entre deux pièces à usage privé (à savoir, entre sa cuisine et sa salle à manger). De plus, il fait valoir que le bâtiment où sont élevés les cochons est attenant à la ferme. Le domicile professionnel et privé forme donc un ensemble indissociable puisque sa ferme est à usage mixte, ainsi que le montrent plusieurs attestations rédigées par des agriculteurs connaissant les lieux et décrivant la configuration des pièces de sa ferme à usage professionnel et privé et qui mettent en exergue l’usage mixte des bâtiments.

Le second requérant se réfère au jugement du 30 juin 1998 rendu par le tribunal de grande instance de Chartres qui a annulé le procès-verbal de l’inspecteur, au motif notamment qu’une exploitation agricole constituait un domicile et que l’assentiment exprès de la personne devait être requis.

Il estime que l’article 8 de la Convention doit s’appliquer en l’espèce et que le bâtiment où l’inspecteur a effectué sa visite constitue bien un «

domicile

» au sens de l’article 8 de la Convention et de la jurisprudence de la Cour.

La Cour rappelle qu’au sens de sa jurisprudence, le terme «

domicile

» a une connotation plus large que le mot «

home

» figurant dans le texte anglais de l’article 8 et peut englober par exemple le bureau ou le cabinet d’un membre d’une profession libérale (

Niemietz

c.

Allemagne

arrêt du 16

décembre 1992, série A n

o

251

‑

B p. 34, § 30).

Dans l’affaire

Chappell c. Royaume-Uni

, (arrêt du 30

mars 1989, série A n

o

152

‑

A, pp. 12-13, § 26 et p. 26, § 63) la Cour avait considéré qu’une perquisition effectuée dans le domicile d’une personne physique se trouvant simultanément être le siège des bureaux d’une société contrôlée par elle, constituait bien une ingérence dans le droit au respect du domicile, au sens de l’article 8 de la Convention. Elle a par la suite reconnu que, dans certaines circonstances, les droits garantis sous l’angle de l’article 8 de la Convention peuvent être interprétés comme incluant pour une société le droit au respect de son siège social, son agence ou ses locaux professionnels (arrêt

Société Colas Est c. France

précité, §§ 41-42).

Dans les présentes affaires, la Cour relève qu’en vertu des dispositions de droit interne applicables en l’espèce, il s’agissait pour l’inspecteur, de procéder au comptage des porcs en vue de déterminer le régime administratif applicable aux exploitations (régime d’autorisation ou de déclaration préalables) et de vérifier le respect de la réglementation par les requérants.

La Cour note également que les juridictions internes auxquelles incombent l’interprétation et l’application du droit interne, ont considéré que les visites effectuées par l’inspecteur vétérinaire chez les deux

requérants, ne constituaient pas une perquisition ou une visite domiciliaire au sens des articles 59 et 76 du code de procédure pénale.

Par ailleurs, en l’espèce, la Cour constate au vu des procès

‑

verbaux, que dans le cadre d’une visite inopinée, l’inspecteur des installations classées s’est rendu exclusivement dans les bâtiments abritant les porcs des requérants afin de contrôler le respect de la réglementation propre à ces installations et relever des infractions à la législation en dressant procès

‑

verbal. Ainsi, contrairement à ce qu’affirme M. Fillon, les «

locaux administratifs

» n’ont pas été compris dans l’inspection.

La Cour relève également que dans les deux cas d’espèce, les bâtiments qui ont fait l’objet de la visite sont indépendants des lieux d’habitation.

Dans le cas du premier requérant, la porcherie est située à plusieurs kilomètres de son lieu d’habitation, sur une commune voisine. Dans le cas du second requérant, la Cour relève que le plan de masse de l’exploitation

du requérant fait ressortir une nette séparation entre les lieux à usage exclusif d’élevage porcin et le lieu d’habitation privée, lequel est situé en retrait.

La Cour souligne que la notion de «

domicile

» peut faire l’objet d’une conception extensive, et être applicable aux termes de sa jurisprudence à des locaux professionnels. Elle a en particulier jugé, se prévalant de son interprétation dynamique de la Convention, que le droit d’une société au respect de son siège ou de ses locaux professionnels peut entrer dans le champ d’application de l’article 8 de la Convention (voir la jurisprudence précitée, et notamment l’arrêt

Société Colas Est c. France

, § 41). Toutefois cette conception extensive du «

domicile

», et cette interprétation évolutive de l’article 8 doivent trouver des limites, sauf à heurter le bon sens et à prendre le contre

‑

pied complet de l’intention des auteurs de la Convention. Il est ainsi clair qu’une exploitation agricole spécialisée dans l’élevage porcin et abritant plusieurs centaines de porcs peut difficilement être qualifiée de «

domicile

», fût-il professionnel, sauf éventuellement à ce que la société elle

‑

même allègue une violation de son siège ou de ses bureaux (arrêt

Société Colas Est

précité, §

40), ce qui n’est pas le cas en l’espèce. La Cour relève d’ailleurs que dans le cas de M. Leveau, l’exploitation constituée en EARL n’est pas requérante. La requête a été introduite par le requérant en sa qualité de personne privée, et non pas en sa qualité de gérant de l’EARL exploitant l’élevage, et son habitation était clairement distincte et séparée des locaux à usage de porcherie.

Dans ces conditions, la Cour estime que les requérants ne sauraient soutenir que leur porcherie est assimilable à un «

domicile

» même professionnel au sens de l’article 8 de la Convention tel qu’interprété par sa jurisprudence et elle conclut que cet article ne trouve donc pas à s’appliquer aux faits de l’espèce. Les bâtiments à usage de porcherie des requérants ne sont ainsi pas protégés au titre de l’article 8 de la Convention.

Il s’ensuit que les requêtes sont incompatibles

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35

§

3 et doivent être rejetées en application de l’article

35

§

4, ce qui dispense la Cour de se pencher sur la légalité de l’ingérence alléguée, sur la légitimité du but de celle

‑

ci, et sur sa nécessité dans une société démocratique.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

les requêtes irrecevables.

S.

DolléA.B.

Baka

Greffière

Président