ȚĂRIMEA SECȚIUNE PARTICIPALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 43379/02 de Faruk SELEK împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 16 septembrie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Resss Președintele Caflisch Türmen Zupančič dna H.S. Greve Traja dna Gyulumyan, judecători și dl V. Berger Având în vedere cererea depusă la 13 noiembrie 2002, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Faruk Selek, este un național turc, născut în 1953 și trăiește la Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către dna Esen, dna Ö. Öker și dna S.P. Çelik, avocați care practică la Istanbul. Faptele cazului, astfel cum a fost depus de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost funcționar din comuna Istanbul. La 22 decembrie 1994, el a fost arestat de ofițeri de poliție din Hotărârea de Securitate din Istanbul cu suspiciune de falsificare. El a acceptat acuzațiile în fața poliției. La 26 decembrie 1994, reclamantul a fost îndreptat în fața judecătorului de investigare la Curtea din Istanbul. La 2 ianuarie 1995, procurorul public a depus o acuzație la Curtea Penală din Istanbul împotriva reclamantului și a treilor sale co-accusate (O.I, M.T. și N.S.) solicitându-le să fie pedepsite în temeiul articolelor 503 § 1 și 522 din Codul Penal pentru falsificare. Procurorul public a hotărât, de asemenea, că Legea privind acuzarea funcționarilor civili (Memurin Muhakemeti Kanunu ) constată că nu există nici o punere în aplicare în acest caz, deoarece infracțiunea era obișnuită, iar procedurile din fața Curții penale au început la 24 ianuarie 1995. Reclamantul a respins acuzațiile în fața Curții. El a susținut că declarația sa în secția de poliție a fost luată sub presiune. La 24 februarie 1995, tribunalul a eliberat reclamantul din detenție în închisoare. La 10 martie 1995, procurorul public din Istanbul a depus o altă anchetă cu privire la reclamantul cu privire la afirmația de abuz de funcție în legătură cu incidentul de falsificare. La efectuarea anchetei, procurorul public a hotărât că nu are competență asupra cazului în calitate de funcționar public. El a trimis dosarul Consiliului Administrativ Provincial din Istanbul (Istanbul İl İdare Kurulu) în conformitate cu dispozițiile Legii privind urmărirea în judecată a funcționarilor publici, pentru a solicita autorizarea urmăririi în judecată. La 7 decembrie 1995, Consiliul de administrație provincial a hotărât să nu autorizeze urmărirea în judecată a reclamantului. La 20 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Administrație a modificat această decizie și a ordonat ca reclamantul să fie judecat. La 25 martie 1998, procurorul public a depus o acuzație în fața Curții Penale de Istanbul, acuzând reclamantul de abuz de funcție. La 10 decembrie 1998, Curtea penală a hotărât să se alăture celor două cazuri pe care le-a fost întârziată. În timpul procedurii penale, Curtea a obținut mărturiile reclamantului și co-accusatelor sale. A auzit alți patru martori înaintea acesteia, și a luat notă de înregistrările semnate de martorii oculari în ziua incidentului. A întrebat în continuare reclamantul dacă are vreo contraargumentare împotriva acestora. La 20 mai 1999, Curtea a hotărât că procedurile penale referitoare la unul dintre acuzați (O.I.) ar trebui să se desfășoare separat, deoarece nu a putut fi găsit. Curtea a condamnat reclamantul pentru infracțiunile în cauză și l-a condamnat la 10 luni de închisoare și la o amendă de TRL 11,059,16666, apoi a comutat închisoarea la o amendă și a condamnat reclamantul la o amendă totală de 11,062,166,166. De asemenea, a suspendat executarea sentinței în conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 647. Reclamantul și procurorul public au apelat împotriva deciziei din cauza faptului că nu există dovezi concrete pentru care reclamantul ar putea fi condamnat. La 27 mai 2002, Curtea de Casație a respins motivele de recurs, dar a anulat hotărârea din cauza faptului că procedura penală privind M.T. ar trebui să fie redusă din cauza statutului de limită și din cauza calculului incorect al cuantumului amenzii impuse reclamantului. Curtea de Casație nu a ordonat o reexaminare în acest caz, ci a corectat suma prin reducerea amenzii la 7.312.166.666 TRL și a susținut hotărârea cu acest amendament. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 din Convenție că a fost reținut fără o decizie administrativă care să autorizeze o urmărire penală împotriva acestuia. El susține în continuare că detenția sa pe cale de reținere a fost nejustificată. Reclamantul invocă art. 6 din Convenția cu privire la nedreptatea și lungimea procedurii penale. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 §§ § 3 și 4 din Convenție că, deși a fost un funcționar public, a fost arestat de către poliție și mai târziu deținut de judecătorul de investigare fără o decizie administrativă de autorizare a procesului său, susține în continuare că Curtea penală de la Istanbul nu l-a eliberat de la detenție la prima ședință. Curtea observă că reclamantul a fost eliberat din detenție la 24 februarie 1995 în timp ce cererea a fost prezentată în fața Curții la 13 noiembrie 2002, care este mai mult de șase luni de la detenție plângută. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din convenție. Reclamantul susține că lungimea procedurii penale îndreptate împotriva acestuia contravine cerințele de „tempă rezonabilă” de la art. 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această plângere guvernului contestat. Reclamantul plânge în continuare în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 2 din Convenție că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat în ceea ce privește evaluarea faptelor și interpretarea dreptului intern a instanțelor naționale. Afirmă că Curtea de Casație a redus procedura penală împotriva co-acusării sale în temeiul statutului de limitări, în timp ce acestea nu au considerat același lucru pentru el, în ciuda faptului că a fost acuzat de aceeași infracțiune. Reclamantul susține în continuare că a fost condamnat de falsificare pe singura dovadă de mărturii extrase de la el sub presiune. Curtea reiterează că nu este competent să examineze cererile privind erorile de drept sau de fapt presupuse comise de autoritățile naționale, care sunt competente în primul rând să interpreteze și să aplice legislația internă. Curtea observă că, ca diferență de co-acusatul său, reclamantul a fost supus la două proceduri penale diferite (unul a fost de falsificare și celălalt abuz de birou), care au fost mai târziu alăturate de instanță. Astfel, sentința reclamantului a fost majorată pentru a fi un funcționar civil și a comis infracțiunile de falsificare în timpul datoriei sale. În ceea ce privește plângerea că el a fost condamnat pentru falsificare pe singura dovadă a confesiunilor extrase de la el sub presiune, Curtea constată că Curtea penală a obținut probe orale de la diferite martori, a luat act de înregistrările semnate de martorii oculari în ziua incidentului și a auzit argumentul reclamantului împotriva acestor declarații. Curtea a susținut apoi că există suficiente dovezi pentru a concluziona că reclamantul a abuzat de poziția sa la locul de muncă, devenind implicat în falsificare. Prin urmare, declarația formulată de reclamant în timpul detenției preliminare nu a fost singurul motiv pentru condamnarea sa; instanța se bazează pe dovezile furnizate de mai mulți martori, precum și pe declarația reclamantului în fața acesteia și l-a condamnat pe baza faptelor și a dovezilor în ansamblu. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu constată niciun element care să permită concluzia că, în acest caz, autoritățile naționale au acționat în mod arbitrar sau irezonabil în stabilirea faptelor sau în interpretarea dispozițiilor aplicabile ale dreptului intern (a se vedea Barim v. Turcia (dec.), nr. 34536/97, 12 ianuarie 1999, și Tamkoç v. Turcia (dec.), nr. 31881/96, 11 ianuarie 2000). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în sensul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantei cu privire la durata procedurii penale; declara restul cererii inadmisibil. Vincent Berger Georg Ress Președintele grefierului
Application no. 43379/02
by Faruk SELEK
against Turkey
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 16
September 2004 as a Chamber composed of:
Mr
G.
Ress
,
President
,
Mr
L.
Caflisch
,
Mr
R.
Türmen
,
Mr
B.
Zupančič
,
Mrs
H.S.
Greve
,
Mr
K.
Traja
,
Mrs
A.
Gyulumyan,
judges
,
and Mr V.
Berger
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 13 November 2002,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Faruk Selek, is a Turkish national, who was born in 1953 and lives in Istanbul. He is represented before the Court by Ms
T.
Esen, Ms Ö. Öker and Ms S.P. Çelik, lawyers practising in Istanbul.
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
The applicant was a civil servant at the Istanbul Municipality.
On 22 December 1994 he was arrested by police officers of the Istanbul Security Directorate on suspicion of forgery. He accepted the charges before the police.
On 26 December 1994 the applicant was brought before the investigating judge at the Istanbul Magistrates Court. Subsequently the investigating judge ordered that the applicant be placed in detention on remand.
On 2 January 1995 the public prosecutor filed an indictment with the Istanbul Criminal Court against the applicant and his three co-accused (O.I, M.T. and N.S.) requesting them to be punished under Articles 503 §
1 and
522 of the Criminal Code for forgery. The public prosecutor further decided that the Law on Prosecution of Civil Servants
(Memurin Muhakemeti Kanunu
) finds no implementation in this case as the offence was an ordinary forgery.
The proceedings before the Criminal Court began on 24 January 1995. The applicant denied the charges before the court. He submitted that his statement in the police station had been taken under duress.
On 24 February 1995 the court released the applicant from detention on remand.
On 10 March 1995 the Istanbul Public Prosecutor lodged another investigation about the applicant concerning the allegation of abuse of office in relation to the incident of forgery. When conducting the investigation, the public prosecutor decided that he had no jurisdiction over the case as the applicant was a civil servant. He sent the file to the Istanbul Provincial Administrative Council
(İstanbul İl İdare Kurulu)
pursuant to the provisions of the Law on Prosecution of Civil Servants, in order to seek authorisation to prosecute the applicant.
On 7 December 1995 the Provincial Administrative Council decided not to authorise the prosecution of the applicant.
On 20 January 1998 the Supreme Administrative Court altered this decision and ordered that the applicant be put on trial.
On 25 March 1998 the public prosecutor filed an indictment with the Istanbul Criminal Court accusing the applicant of abuse of office.
On 10 December 1998 the Criminal Court decided to join the two cases that were pending before it.
During the conduct of the criminal proceedings, the court obtained the applicant’s and his co-accused’s testimonies. It heard four other witnesses before it, also took note of the records signed by the eye witnesses on the day of the incident. It further asked the applicant as to whether he had any counter-arguments against these.
On 20 May 1999 the court decided that the criminal proceedings concerning one of the defendants (O.I.) should proceed separately as he could not be found. The court convicted the applicant of the offences at issue and sentenced him to ten months’ imprisonment and a fine of TRL
11,059,166,666, then commuted the imprisonment to a fine and sentenced the applicant to a total fine of TRL 11,062,166,166. It also suspended the execution of the sentence in accordance with Section 6 of Law No. 647.
The applicant and the public prosecutor both appealed against the decision on the grounds that there was no concrete evidence on which the applicant could be convicted.
On 27 May 2002 the Court of Cassation rejected the reasons for appeal but quashed the judgment on the grounds that the criminal proceedings concerning M.T. should be discounted on account of the statute of limitations, and on account of the miscalculation of the amount of the fine that was imposed on the applicant. The Court of Cassation did not order a retrial in this instance, but corrected the amount by reducing the fine to TRL
7,312,166,666 and upheld the judgment with this amendment.
The applicant complains under Article 5 of the Convention that he was detained without an administrative decision which would authorise a prosecution against him. He further alleges that his detention on remand was unreasonably long.
The applicant invokes Article 6 of the Convention about the unfairness and the length of the criminal proceedings.
1.
The applicant complains under Article 5 §§ 3 and 4 of the Convention that although he was a civil servant he had been arrested by the police and later detained by the investigating judge without an administrative decision to authorise his prosecution. He further submits that the Istanbul Criminal Court did not release him from detention on remand at the first hearing.
The Court observes that the applicant was released from detention on remand on 24 February 1995 whereas the application was brought before the Court on 13 November 2002, that is more than six months after the detention complained of.
The Court therefore concludes that this part of the application has been introduced out of time and must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
2.
The applicant alleges that the length of the criminal proceedings brought against him contravened the “reasonable time” requirement of Article
6 § 1 of the Convention.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint, and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this complaint to the respondent Government.
3.
The applicant further complains under Article 6 §§ 1 and 2 of the Convention that his right to a fair trial was breached as regards to national courts’ evaluation of facts and interpretation of domestic law. He alleges that the Court of Cassation discounted the criminal proceedings against his co-accused on the grounds of statute of limitations whereas they did not consider the same for him despite the fact that he was charged with the same offence. The applicant further submits that he was convicted of forgery on the sole evidence of confessions extracted from him under duress.
The Court reiterates that it is not competent to examine applications concerning errors of law or fact allegedly committed by the national authorities, which are competent in the first place to interpret and apply the domestic law.
The Court observes that as a difference from his co-accused the applicant had been subjected to two different criminal proceedings (one was of forgery and the other abuse of office), which were later joined by the court. Thus the applicant’s sentence was increased for being a civil servant and committing to the offence of forgery during his duty.
As regards the complaint that he was convicted of forgery on the sole evidence of confessions extracted from him under duress, the Court notes that the Criminal Court obtained oral evidence from various witnesses, took note of the records that were signed by the eye-witnesses on the day of the incident, and heard the applicant’s argument against these statements. The court then held that there was sufficient evidence to conclude that the applicant had abused his position at work, becoming involved in forgery. Therefore the statement made by the applicant during the pre-trial detention was not the sole grounds for his conviction; the court relied on the evidence given by several witnesses as well as the applicant’s statement before it and convicted him on the basis of the facts and evidence as a whole.
In light of the foregoing, the Court’s finds no element, which would allow it to conclude that, in the present case, the national authorities acted in an arbitrary or unreasonable manner in establishing the facts or interpreting the applicable provisions of the domestic law (see
Barim v. Turkey
(dec.), no.
34536/97, 12 January 1999, and
Tamkoç v. Turkey
(dec.), no.
31881/96, 11
January 2000).
It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant’s complaint concerning the length of the criminal proceedings;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Registrar
President