CARVALHO MAGALHAES c. PORTUGAL

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii n 18065/02 prezentate de Fernando CARVALHO MAGALHÃES împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 16 septembrie 2004 într-o cameră compusă din: domnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Zupančič Hedigan mes Tsatsa Nikolovska Gyulumyan judecători și grefier de secțiune, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 aprilie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Fernando Carvalho Magalhães, este un resortisant portughez, născut în 1973 și rezident în Matosinhos (Portugalia).

J.J.F. Alves, avocat la Matosinhos. Guvernul pârât este reprezentat de domnul J. Miguel, procuror general adjunct. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 4 mai 1998, reclamantul a depus în fața Parchetului din Porto o plângere penală împotriva lui K., susținând că a fost victima infracțiunii de rănire ca urmare a unui presupus accident de circulație cauzat de acesta din urmă. La 1 martie 1999, procurorul public a desfășurat o confruntare între reclamant și K. La 4 martie 1999, procurorul a prezentat rechizițiile împotriva lui K., acuzându-l pe acesta de ofensarea integrității fizice a unei persoane din neglijență. La 18 martie 1999, reclamantul a depus o cerere de despăgubire împotriva societății de asigurări a lui K. La 23 septembrie 1999, dosarul a fost transmis celei de-a treia.

Camera penală a tribunalului din Porto. Prin decizia din 28 septembrie 1999, judecătorul pronunțând încetarea procedurii, faptele în cauză aflate sub imperiul Legii de amnistie nr. 28/99 din 12 mai 1999. La 1 octombrie 1999, reclamantul a solicitat continuarea procedurii în vederea examinării cererii în despăgubire. La 7 octombrie 1999, judecătorul a acceptat cererea reclamantului și a fixat ședința la 23 ianuarie 2001. La 25 ianuarie 2000, reclamantul a prezentat o cerere de accelerare a procedurii în fața Consiliului Suprem al Magistraturii. Acesta, printr-o decizie din 8 februarie 2000, a respins cererea, admitea că termenele Codului de procedură penală erau în speță depășite, dar sublinia că nu aveau judecători disponibili pentru a consolida cea de-a treia.

Tribunalul din Porto a considerat, de asemenea, că accelerarea procedurii în cauză ar însemna să aducă atingere celorlalte cazuri în suferință. printr-o ordonanță din 10 ianuarie 2001, judecătorul a amânat audierea la 15 mai 2002. La 16 aprilie 2002, reclamantul l-a informat pe judecător că a soluționat cazul pe cale amiabilă, compania de asigurări care i-a plătit o sumă nedeterminată. Printr-o decizie din 19 aprilie 2002, adusă la cunoștința reclamantului la 22 aprilie 2002, judecătorul pronunțând încetarea procedurii. GRIEF invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Reclamantul denunță durata procedurii.

Acesta se bazează pe art. 6 1 din Convenție, care dispune în special de orice persoană care are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la epuizarea căilor de atac interne Guvernul atrage atenția asupra faptului că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului, care este, prin urmare, obligată să despăgubească victimele. În acest scop, reclamantul poate face uz de acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967, care constituie un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a îndrepta situația pe care o denunță, iar reclamantul consideră că o astfel de cale de atac nu este eficientă sau adecvată pentru a-și corecta cauza.

48051 nu ar avea un grad suficient de certitudine juridică pentru a fi utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Curtea constată de la început că reclamantul a formulat fără succes o cerere de accelerare a procedurii în temeiul articolelor 108 și 109 din Codul de procedură penală și reamintește că această cale de atac a fost considerată o cale de atac în cazul în care problema denunțată este cea a duratei unei proceduri penale ( Tomé și Principe Mota c. Portugalia (dec.), 32082/96, CEDO 1999-IX. Întrebarea se pune dacă reclamantul ar trebui să introducă, în plus, o acțiune în răspundere extracontractuală a statului. Această ultimă acțiune a fost considerată, într-adevăr, o cale de atac în ceea ce privește durata unei proceduri ( Paulino Tomás c. Portugalia (dec.), nr. 58698/00, CEDO 2003-VIII).

Curtea amintește că a răspuns la această întrebare în decizia sa Moreira Barbosa c. Portugalia (n 65681/01, CEDO 2004). Curtea amintește că reclamantul trebuie să fi utilizat în mod normal căile de atac interne, probabil eficiente și suficiente. În cazul în care a fost utilizată o cale de atac, utilizarea unei alte căi de atac, al cărei scop este practic nesolicitat (Wójcik c. Polonia, nr 26757/95, Decizia Comisiei din 7 iulie 1997, Deciziile și rapoartele (DR) 90, p. 24, și Günaydin c. Turcia (dec.), 27526/95, 25 aprilie 2002). Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că ar fi excesiv să se considere că reclamantul ar fi trebuit să inițieze acțiunea menționată de guvern atunci când a formulat în cursul procedurii o cerere de accelerare a procedurii 71752/01, 7 octombrie 2003). Curtea nu percepe motive de a se abate de la această jurisprudență în prezenta cauză.

Guvernul susține că perioada în cauză, care trebuie să se facă începând cu 18 martie 1999, data depunerii cererii de despăgubire de către solicitant, nu a depășit termenul rezonabil; pentru solicitant, durata care trebuie evaluată, al cărei punct de plecare este data de 4 mai 1998, data depunerii plângerii penale, este în mod evident excesivă. Curtea consideră că, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate.

Vincent Berger Georg Ress Modulul Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 18065/02 présentée par Fernando CARVALHO MAGALHÃES contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 16 septembre 2004 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , B. Zupančič , J. Hedigan , M mes M. Tsatsa - Nikolovska , A. Gyulumyan , juges et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 30 avril 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Fernando Carvalho Magalhães, est un ressortissant portugais, né en 1973 et résidant à Matosinhos (Portugal).

Il est représenté devant la Cour par M e J.J.F. Alves, avocat à Matosinhos. Le gouvernement défendeur est représenté par M. J. Miguel, Procureur général adjoint. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 4 mai 1998, le requérant déposa devant le parquet de Porto une plainte pénale contre K., alléguant avoir été victime de l'infraction de coups et blessures suite à un accident de la circulation prétendument provoqué par ce dernier. Le 1 er mars 1999, le ministère public procéda à une confrontation entre le requérant et K. Le 4 mars 1999, le ministère public présenta ses réquisitions à l'encontre de K., accusant ce dernier d'offense à l'intégrité physique d'une personne par négligence.

Le 18 mars 1999, le requérant déposa une demande en dommages et intérêts contre la compagnie d'assurances de K. Le 23 septembre 1999, le dossier fut transmis à la 3 ème chambre criminelle du tribunal de Porto. Par une décision du 28 septembre 1999, le juge prononça l'extinction de la procédure, les faits en cause se trouvant sous l'empire de la loi d'amnistie n o 28/99 du 12 mai 1999. Le 1 er octobre 1999, le requérant requit la poursuite de la procédure en vue de l'examen de la demande en dommages et intérêts. Le 7 octobre 1999, le juge accepta la demande du requérant et fixa l'audience au 23 janvier 2001. Le 25 janvier 2000, le requérant présenta une demande d'accélération de la procédure devant le Conseil supérieur de la magistrature.

Celui-ci, par une décision du 8 février 2000, rejeta la demande. Il admettait que les délais du code de procédure pénale se trouvaient en l'espèce largement dépassés, mais soulignait ne pas avoir des juges disponibles afin de renforcer la 3 ème chambre criminelle du tribunal de Porto. Il considérait par ailleurs qu'accélérer la procédure en cause reviendrait à porter préjudice aux autres dossiers en souffrance. Par une ordonnance du 10 janvier 2001, le juge reporta l'audience au 15 mai 2002. Le 16 avril 2002, le requérant informa le juge d'avoir réglé l'affaire à l'amiable, la compagnie d'assurances lui ayant payé une somme non déterminée. Par une décision du 19 avril 2002, portée à la connaissance du requérant le 22 avril 2002, le juge prononça l'extinction de la procédure.

GRIEF Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure. EN DROIT Le requérant dénonce la durée de la procédure. Il s'appuie sur l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose notamment : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » a. Sur l'épuisement des voies de recours internes Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne que la violation du droit à une décision dans un délai raisonnable engage la responsabilité civile extracontractuelle de l'Etat, qui est donc tenu d'indemniser les victimes.

A cette fin, le requérant peut faire usage de l'action en responsabilité extracontractuelle prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967, qui constitue un moyen accessible, adéquat et efficace pour redresser la situation qu'il dénonce. Le requérant estime quant à lui qu'une telle voie de recours n'est pas efficace ou adéquate pour redresser son grief. L'action en responsabilité extracontractuelle prévue par le décret-loi n o 48051 n'aurait pas un degré suffisant de certitude juridique pour être utilisé aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention. La Cour constate d'emblée que le requérant a en l'espèce formé sans succès une demande en accélération de la procédure aux termes des articles 108 et 109 du code de procédure pénale.

Elle rappelle que cette voie de droit a été considérée comme un recours devant être exercé lorsque le problème dénoncé est celui de la durée d'une procédure pénale ( Tomé Mota c. Portugal (déc.), n o 32082/96, CEDH 1999-IX). La question se pose de savoir si le requérant devait de surcroît introduire une action en responsabilité extracontractuelle de l'Etat. Cette dernière action a elle aussi, en effet, été considérée comme un recours à exercer s'agissant de la durée d'une procédure ( Paulino Tomás c. Portugal (déc.), n o 58698/00, CEDH 2003-VIII). La Cour rappelle avoir répondu à cette question dans sa décision Moreira Barbosa c. Portugal , (n o 65681/01, CEDH 2004). Elle s'était alors exprimée ainsi : « La Cour rappelle que le requérant doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement efficaces et suffisants.

Lorsqu'une voie de recours a été utilisée, l'usage d'une autre voie dont le but est pratiquement le même n'est pas exigé ( Wójcik c. Pologne , n o 26757/95, décision de la Commission du 7 juillet 1997, Décisions et rapports (DR) 90, p. 24, et Günaydin c. Turquie (déc.), n o 27526/95, 25 avril 2002). Eu égard aux circonstances de la cause, la Cour estime qu'il serait excessif de considérer que le requérant aurait dû intenter l'action mentionnée par le Gouvernement alors qu'il a formé au cours de la procédure un recours – une demande d'accélération de la procédure – qualifié antérieurement par la Cour d'adéquat et de suffisant ( Quiles Gonzalez c. Espagne (déc.), n o 71752/01, 7 octobre 2003). » La Cour n'aperçoit pas des motifs de s'écarter de cette jurisprudence dans la présente affaire.

Il s'ensuit que l'exception soulevée par le Gouvernement doit être rejetée. b. Sur le bien-fondé du grief Le Gouvernement soutient que la durée en cause, qui doit se compter à partir du 18 mars 1999, date du dépôt de la demande en dommages et intérêts par le requérant, n'a pas dépassé le délai raisonnable. Pour le requérant, la durée à apprécier, dont il situe le point de départ au 4 mai 1998, date du dépôt de la plainte pénale, est manifestement excessive. La Cour estime qu'à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l'affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l'objet d'un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président