Zwiazek Nauczycielstwa Polskiego împotriva Poloniei

La originea cauzei se află o cerere (n o 42049/98) îndreptată împotriva Republicii Poloniei și care o asociație poloneză denumit « Związek Nauczycielstwa Polskiego » (« asociația reclamantă ») i-a sesizat Comisiei Europene a Drepturilor Omului (« Comisia ») pe 10 decembrie 1997 în virtutea articolului 25 vechi al Convenției pentru salvgardarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Guvernul polonez (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, mai întâi dl. K. Drzewicki apoi dl. K. Wołąsiewicz, din ministerul Afacerilor Externe.

Asociația reclamantă susținea că ea nu putuse aduce cererea sa de caracter civil în fața tribunalelor, în încălcare a articolelor 6 și 13 ale Convenției.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 er noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului n o 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului sus-menționat).

Ea a fost atribuită secției a doua a Curții (art. 52 § 1 al Regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată de examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al Regulamentului. Pe 1 er noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al Regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită seciei a doua recompusă (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 9 decembrie 2003, camera a declarat cererea recevabilă. ÎN FAPT I.

Pe 20 octombrie 1992, comisia bunurilor din Varșovia (« comisia bunurilor »), înființată în virtutea legii privind relațiile dintre Stat și Biserica Catolică Poloneză, restituie proprietatea asociației religioase. Ea ordinare acesteia din urmă să ramburseze asociației reclamante suma de 420 353 658 zloti vechi (PLZ), adică 42 035 zloti noi (PLN) [1] , pentru cheltuielile pe care le angajase. Această sumă fusese calculată de experți. Asociația reclamantă o contestă și propuse propriul mod de calcul. Comisia bunurilor răspunse totuși că ea nu era competentă să examineze alte revendicări. Decizia conținea o clauză precizând că ea nu afecta dreptul asociației reclamante de a formula alte revendicări privind decizia din 1964 pe baza dispozițiilor dreptului comun.

Asociația reclamantă acheziționă atunci Trezoreria de Stat în fața tribunalului regional ( sąd wojewódzki ) din Przemyśl pentru rambursarea excedentului cheltuielilor angajate. Ea se baza pe textul deciziei din 1964 în care autoritățile administrative stabiliseră dreptul ei la rambursarea cheltuielilor pe care le-ar fi angajat. Aceasta invocă de asemenea decizia dată de comisia bunurilor pe 20 octombrie 1992.

Pe 15 decembrie 1995, tribunalul acorda asociației reclamante suma de 546 133,02 PLN [2] ca rambursare a cheltuielilor sale. Tribunalul trimite la partea deciziei din 1964 în care se preciza că asociația reclamantă ar putea fi rambursată pentru cheltuielile de amenajare a imobilelor, cu excepția costurilor de întreținere curenta. Ambele părți apelară această hotărâre.

Pe 13 iunie 1996, curtea de apel ( sąd apelacyjny ) din Rzeszów trimite la Curtea Supremă chestiunea dacă legea din 1989 privind relațiile dintre Stat și Biserica Catolică Poloneză excluzea sau nu posibilitate de a sesiza un tribunal civil cu revendicări legate de folosința unui bun restituit proprietarului inițial prin decizie a comisiei bunurilor.

Pe 27 iunie 1996, Curtea Supremă a răspuns afirmativ la chestiunea curții de apel.

Ea a remarcat că legea din 1989 privea între altele o materie excepțională, și anume regularizarea chestiunilor de proprietate legate de expropriări efectuate în trecut la prejudiciul Bisericii Catolice. Curtea a explicat că o procedură în fața comisiei bunurilor cerea participarea tuturor părților interesate. Deciziile comisiei bunurilor aveau pentru obiect reglementarea tuturor revendicărilor de proprietate născute din expropriări efectuate în trecut. Aceste revendicări, inclusiv acelea privind cheltuielile angajate de fostul folositor al unui bun, nu puteau fi aduse în fața unui tribunal civil decât în circumstanțele excepționale vizate de art. 64 al legii din 1989, adică atunci când o comisie a bunurilor nu era în măsură să restituie proprietatea proprietarului inițial. Curtea Supremă a precizat că odată pronunțată decizia comisiei, Trezoreria de Stat nu mai era proprietară a bunului. Potrivit ei, nimic nu putea justifica deschiderea unei acțiuni împotriva Trezoreriei de Stat în fața unui tribunal civil după această dată.

Decizia continua asa: « Clauza conținută în decizia comisiei bunurilor prin care această decizie « nu afecta[...] dreptul cererii de a formula alte revendicări privind decizia din 1964 pe baza dispozițiilor dreptului comun » nu putea fi interpretată ca autorizând cererea să facă valere prețintenziile în fața unui tribunal civil. Aplicarea dreptului comun [privitor la reglementările financiare dintre Trezoreria de Stat ca proprietară a unui teren și utilizatorii acelui teren] este exclusă în cazul de faț. Clauza nu putea fi interpretată ca un angajament al Trezoreriei de Stat de a satisface toate cererile pe care asociația cerere ar putea formula. »

Partea relevantă a dispozitivului deciziei se citi asa: « O decizie a comisiei bunurilor, înființată de legea privind relațiile dintre Stat și Biserica Catolică Poloneză, care restituie proprietatea unui imobil proprietarului inițial, un organ al Bisericii, și care prevede obligația de a returna la entitatea care până atunci utilizase proprietatea cheltuielile pe care le angajase, exclud de asemenea orice posibilitate de a aduce [în fața unui tribunal civil] un litigiu care opune utilizatorul și Trezoreria de Stat. »

Pe 5 decembrie 1996, curtea de apel, în aplicare a deciziei Curții Supreme, anulă hotărârea tribunalului regional și respinge cererea asociației reclamante. Ambele părți sesizară Curtea Supremă.

Pe 20 iunie 1997, Curtea Supremă a respins pe interesate. Ea a constatat că recursul asociației reclamante viza de fapt decizia pe care o dăduse pe 27 iunie 1996 în timp ce această decizie lega toți tribunalele privite de cauză. II.

Guvernul susține că asociația reclamantă beneficiase de toate garanțiile unei proceduri echitabile. Cauza ar fi fost audiată în trei grade de jurisdicție și asociația ar fi putut participa la procedură pe picior de egalitate cu adversara.

Guvernul recunoaște că asociația reclamantă vide restricționat dreptul ei de acces la tribunal. El argumentează totuși că decizia Curții Supreme doar privase asociația de posibilitate de a deschide o acțiune civila împotriva Trezoreriei de Stat.

Sigur, admite Guvernul, decizia din 1964 prevedea că la sfârșitul perioadei de folosință a proprietății asociația reclamantă ar avea dreptul la rambursarea cheltuielilor angajate pentru valorificarea și întreținerea proprietății. Or, după 1992, decizia ar fi devenit caducă din cauza circumstanțelor – prăbușirea regimului comunist – care nu erau previzibile la momentul pronunțării deciziei.

Guvernul argumentează în fine că limitarea răspunderii Trezoreriei de Stat în afaceri asemănătoare cu cea privind asociația reclamantă are pentru scop legitim punerea Statului la adăpost de revendicări pentru acte îndeplinite zeci de ani în trecut într-un sistem juridic cu totul diferit.

Asociația reclamantă avansează mai întâi că, contrari declarației Guvernului, cauza nu fu examinată în trei grade de jurisdicție, doar jurisdicția primei instanțe examinând fondul cauzei.

Ea observă în plus că doar o parte din cheltuielile pe care le angajase pentru valorificarea și întreținerea proprietății fu rambursată ; după opinia sa, restricția accesului ei la justiție o imposibilitate reambursarea integrală a cheltuielilor.

Asociația reclamantă subliniază că decizia comisiei bunurilor preciza fără ambiguitate că părțile puteau introduce orice alte revendicări de caracter civil în fața unui tribunal civil.

Ea insistă de asemenea asupra faptului că legea din 1989 nu tratează chestiunea reglementărilor financiare dintre proprietarul inițial și utilizatorul ulterior al bunului. Singura concluziune de tras ar fi că eventualele revendicări pot da loc unei proceduri împotriva Trezoreriei de Stat. Or asociația nu ar fi putut deschide o asemenea procedură din cauza deciziei dată de Curtea Supremă. La această privire, asociația reclamantă observă că Curtea Supremă excluase posibilitate de a sesiza o jurisdicție « de asemenea [a] unui litigiu care opune utilizatorul și Trezoreria de Stat » și subliniază că folosirea termenului « de asemenea » înseamnă că nicio acțiune judiciară nu este posibilă, fie dirijată împotriva Trezoreriei de Stat fie proprietarului inițial – și curent – al bunului în cauză.

Asociația reclamantă conchide că a fost afectat substratul însuși al dreptului ei de acces la tribunal. B. Aprecierea Curții 1. Principii desprinse din jurisprudența Curții 28. art. 6 § 1 al Convenției garantează dreptul de acces la tribunal unui reclamant care avansează, cel puțin pe o cale apărabilă, prețintențiuni asupra unui drept sau obligație de caracter civil (vezi, printre mulți, hotărârile Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia , 23 iunie 1981, seria A n o 43, p. 20, § 44, Tre Traktörer AB c. Suedia , 7 iulie 1989, seria A n o 159, p. 18, § 40, și Z și alții c. Regatul Unit [MC], n o 29392/95, §§ 91-92, CEDO 2001-V). El se aplică doar la contestații « reale și serioase » purtând atât asupra existenței însuși a unui drept cât și asupra întinderii sau modalităților exercitării lui ( Benthem c. Țări de Jos , hotărâre din 23 octombrie 1985, seria A n o 97, pp. 14-15, § 32).

Dreptul de acces la tribunal nu este totuși absolut. Ea poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termene legale de prescripție, ordine prevăzând versare unei cauțiuni judicatum solvi , reglementări privind minori sau handicapați mintal (hotărârile Stubbings și alții c. Regatul Unit , 22 octombrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, pp. 1502-1503, §§ 51-52, și Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit , 13 iulie 1995, seria A n o 316-B, pp. 80-81, §§ 62-67). Atunci când acces individului la judecător este restrâns prin lege sau în fapt, Curtea examinează dacă restricția atinge substanța dreptului și, în particular, dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat ( Ashingdane c. Regatul Unit , hotărâre din 28 mai 1985, seria A n o 93, pp. 24 ‑ 25, § 57). 2. Aplicare a principiilor sus-menționate la prezenta cauză

În cazul de faț, asociația reclamantă participă la procedura în fața comisiei bunurilor din Varșova. Asa cum indică art. 61 al legii privind relațiile dintre Stat și Biserica Catolică Poloneză, comisiile bunurilor fuseră stabilite în esență pentru examinarea cererilor provenind din organe care relev de Biserică și vizând restituire de bunuri expropriate de regimul comunist. Curtea observă că suma acordată asociației reclamante pentru cheltuielile destinate întreținerii proprietății fu contestată în cursul procedurii în fața comisiei bunurilor. Părțile neputând se pune de acord asupra sumei de plat, comisia bunurilor designă doi experți, care o cuantificără la 420 353 658 PLZ (42 035 PLN) [3] . Asociația reclamantă contestă această evaluare și avansă suma pe care o calculase ea însăși. Comisia bunurilor, într-o decizie care, în conformitate cu legea din 1989, nu putea fi obiect al unui recurs la o autoritate administrativă superiară, ordinare asociației religioase să plătească asociației reclamante suma de 420 353 658 PLZ (42 035 PLN), adică cea calculată de experți.

Asa, comisia știa că părțile nu se puneau de acord asupra sumei de alocat pentru cheltuieli. Este adevărat că această chestiune fu parțial rezolvată de decizia comisiei. Totuși, Curtea nu vede cum acest organ putea în mod rezonabil să creadă la acel moment că decizia rezolva diferendul într-un mod acceptabil pentru asociația reclamantă sau că nu mai stării revendicări în suspens. Ea observă la această privire că decizia conținea o clauza precizând în mod explicit că ea nu afecta dreptul asociației reclamante de a formula alte revendicări privind decizia din 1964 « pe baza dispozițiilor dreptului comun ».

Curtea observă că, în sensul ordinale al textului, această clauza putea sigur se înțeleagă ca trimisă la dispozițiile dreptului comun care se aplică la reglementarea cheltuielilor dintre, pe de o parte, Trezoreria de Stat ca proprietară și, pe de altă parte, utilizatorul proprietății. Potrivit Curții, asociația reclamantă putea de aceea în mod legitim să presupună că ii era permis se sesizeze un tribunal civil cu o cerere dirijată împotriva Trezoreriei de Stat.

Curtea observă în plus că această interpretare fu acceptată de asemenea de o jurisdicție internă în prima instanță. Pentru tribunalul regional din Przemyśl, care dădea hotărâre pe 15 decembrie 1995, nu era îndoielnic că asociația reclamantă avea calitate se deschidă o acțiune civila. Tribunalul ordinare rambursare a cheltuielilor angajate de asociație pentru suma de 546 133,02 PLN [4] .

La lumina diferendului adus în fața comisiei bunurilor și ținând cont în special a hotărârii din 15 decembrie 1995, Curtea este convinsă că contestația era « reală și serioasă ». Ii sufici se constate la această privire că suma acordată de tribunalul civil din prima instanță cu titlu de cheltuieli era bine mai mare decât suma acordată de comisia bunurilor.

Curtea observă în plus că numai în cursul procedurii în fața curții de apel s-a pus chestiunea dacă, în vederea caracterului particular al procedurii de regularizare al dreptului de proprietate definite de legea din 1989, intenția legislatorului fusese cu adevărat se dea fostiLor utilizatori de bunuri expropriate acces la tribunal civil. Or Curtea Supremă decise totuși că părțile unei proceduri de regularizare tranșate de o decizie a comisiei bunurilor nu beneficiază de un asemenea acces .

Curtea observă la această privire că Curtea Supremă ținu seama de caracterul excepțional al procedurii de regularizare a proprietății. Înalta jurisdicție estimă că această procedură avea pentru obiect reglementarea tuturor revendicărilor născute din expropriări realizate în trecut. De asemenea a indidat că « nu era vorba » ca dispozițiile dreptului comun reglementând reglementarea diferendurilor privind cheltuielile putea fi invocate.

Curtea observă că din cauza deciziei date de Curtea Supremă asociația reclamantă, fostul utilizator al proprietății expropriate, nu avea posibilitate de a sesiza tribunal civil cu o cerere dirijată împotriva Trezoreriei de Stat. Ea observă de plus că Guvernul nu demonstrare că asociația reclamantă ar fi putut acționa în justiție proprietarul inițial – și curent – al bunului, asociația religioasă. Pe scurt, decizia Curții Supreme lasă asociația reclamantă fără nicio cale procedurală pentru a-și apăra drepturile, fie împotriva Trezoreriei de Stat fie a asociației religioase.

Curtea adaugă că Guvernul nu o convinsere că scopul urmărit – punerea Statului la adăpost de revendicări financiare pentru expropriări trecute – putea justifica o limitare asa de importantă a dreptului asociației reclamante la a vedea un tribunal examina prețintenziile.

Asociația reclamantă consimțise cheltuieli considerabile pentru proprietatea în cauză deoarece o utilizase și întreținuse timp de douăzeci și cinci de ani. Văzut enjeu pentru această asociație, Curtea ține pentru o măsură despropor actionată această restricție suplimentară a accesului la tribunal în fața căruia se prezinte revendicări relativă la cheltuielile de întreținere și renovare a unei proprietăți.

Curtea constată de asemenea că, în procedura în fața comisiei bunurilor, asociația reclamantă fu indusă în eroare cât privește posibilitate pe care o avea de a introduce revendicări în fața unui tribunal civil. Se putea în mod rezonabil presupune că asociația se apăra cu mai multă vigoare încă în fața comisiei dacă ar fi știut de la început că nu avea posibilitate se deschidă o acțiune în fața unui asemenea tribunal în scopul recuperării creantelor sale subsistente, și că, de aceea, ar fi avut o șansă mai bună se obțineă o rambursare mai mare.

De aceea, Curtea conchide că asociația reclamantă fu privată a dreptul de acces la tribunal în ce privește cererea de rambursare a cheltuielilor pe care le angajase. A fost de aceea încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Văzută decizia sa relativă la grief trase din art. 6 § 1, Curtea estimă că nu trebuie examinată cauza sub unghiul articolului 13 ; cerințele celui din urmă sunt într-adevăr mai puțin stricte decât ale celui dinaintea și absorbite de ele în cazul de faț (vezi în special hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A n o 52, pp. 31-32, § 88). III.

Asociația reclamantă cere reparație pentru paguba pe care o susține a suferit datorită faptului că fu privată de posibilitate de a obține o decizie asupra revendicărilor sale. În ce privește paguba materială, ea evaluează, pe baza estimărilor stabilite de un expert imobiliar, suma cheltuielilor de care nu fu rambursată la 373 640 euro (EUR), inclusiv dobânzi legale calculate de la 15 decembrie 1995 (data la care tribunalul din prima instanță acceptă cererea de rambursare) la 31 decembrie 2003.

Guvernul contestă suma, pe care o consideră excesivă, revendicată cu titlu de prejudiciu suferit. După opinia sa, o constatare a încălcării articolului 6 § 1 al Convenției furnizare în sine o satisfacție echitabilă.

Curtea consideră că alocarea unei satisfacții echitabile trebuie se se fundeze în cazul de faț pe faptul că asociația reclamantă nu dispunea a drept de acces la tribunal. Ea nu ar putea specul pe care ar fi fost rezultatul procedurii privind cheltuielile. Este adevărat că jurisdicția primei instanțe, în hotărâre din 15 decembrie 1995, evaluase la 546 133,02 PLN cheltuielile de rambursare asociației reclamante. Totuși, această hotărâre nu era definitiv. Curtea nu ar putea de aceea presupune că, dacă fondul cauzei ar fi fost tranșat de o hotărâre definitiv, asociația reclamantă ar fi primit aceeași sumă. Dat fiind acestea, ea estimează că nu este derogazorie se considere că asociația reclamantă suferit o pierdere de șanse deoarece nu putea obține o decizie asupra fondului cererii sale ( Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții c. Regatul Unit , hotărâre din 10 iulie 1998, Recueil 1998-IV, p. 1665, § 93). Statuând în echitate, ea aloca asociației reclamante suma de 10 000 EUR. B. Cheltuieli și costuri

Asociația reclamantă revendică 916,47 EUR pentru cheltuielile avocatului și traducerii angajate în cadrul procedurii în fața Curții. Ea produce note de onorariu în sprijinul cererii.

Guvernul invită Curtea se aloce, dacă este cazul, o indemnitate doar în măsura în care cheltuielile și costurile revendicate fuseră cu adevărat și necesar angajate și sunt rezonabile cât la rata. Ea trimite la această privire la hotărârea Zimmermann și Steiner c. Elveția din 13 iulie 1983 (seria A n o 66, p. 14, § 36).

Curtea consideră că sume revendicate de asociația reclamantă nu sunt derogazorie, fie se vorbi de rata orară, de numărul de ore facturat sau de suma totală revendicată. Ea aloca de aceea suma de 916 EUR pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea estimă adecvat se calcheze rata dobânzilor penalizatoare pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ; 2. Declară că nu trebuie examinată reclamația asociației reclamante sub unghiul articolului 13 al Convenției ; 3. Declară a) că l ' Statul pârât trebuie se verseze asociației reclamante, în trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 10 000 EUR (zece mii euro) pentru pagubă morală și 916 EUR (nouă sute șaisprezece euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, aceste sume trebuind se fie convertite în moneda națională a Statului pârât la curs aplicabil la data reglementării ; b) că de la expirare a termenului sus-menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la rata egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba engleză, apoi comunicat în scris pe 21 septembrie 2004, în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte [1] . O sumă echivalentă la acea vreme la aproximativ 21 000 franci francezi (FRF). [2] . O sumă echivalentă la acea vreme la aproximativ 273 066 FRF. [3] . Sumă echivalentă la acea vreme la aproximativ 21 000 FRF. [4] . Sumă echivalentă la acea vreme la aproximativ 273 066 FRF.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 42049/98) dirigée contre la République de Pologne et dont une association polonaise dénommée « Związek Nauczycielstwa Polskiego » (« l’association requérante ») avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 10 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, d’abord M. K. Drzewicki puis M. K. Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

L’association requérante alléguait qu’elle n’avait pas pu porter sa demande de caractère civil devant les tribunaux, en violation des articles 6 et 13 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

Elle a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 9 décembre 2003, la chambre a déclaré la requête recevable. EN FAIT I.

Le 20 octobre 1992, la commission des biens de Varsovie (« la commission des biens »), établie en vertu de la loi sur les relations entre l’Etat et l’Eglise catholique polonaise, restitua la propriété à l’association religieuse. Elle ordonna à cette dernière de rembourser à l’association requérante la somme de 420 353 658 anciens zlotys (PLZ), soit 42 035 nouveaux zlotys (PLN) [1] , pour les frais qu’elle avait engagés. Ce montant avait été calculé par des experts. L’association requérante le contesta et proposa son propre mode de calcul. Toutefois, la commission des biens répondit qu’elle n’était pas compétente pour examiner d’autres réclamations. La décision renfermait une clause précisant qu’elle ne portait pas atteinte au droit de l’association requérante de formuler d’autres réclamations concernant la décision de 1964 sur le fondement des dispositions du droit commun.

L’association requérante assigna alors le Trésor public devant le tribunal régional ( sąd wojewódzki ) de Przemyśl en remboursement du surplus des dépenses consenties. Elle se fondait sur le texte de la décision de 1964 dans lequel les autorités administratives avaient établi son droit au remboursement des frais qu’elle aurait engagés. L’intéressée faisait également état de la décision rendue par la commission des biens le 20 octobre 1992.

Le 15 décembre 1995, le tribunal alloua à l’association requérante la somme de 546 133,02 PLN [2] en remboursement de ses dépenses. Le tribunal renvoyait à la partie de la décision de 1964 dans laquelle il était précisé que l’association requérante pourrait se voir rembourser les frais d’aménagement des immeubles, à l’exception des coûts d’entretien courant. Les deux parties firent appel de ce jugement.

Le 13 juin 1996, la cour d’appel ( sąd apelacyjny ) de Rzeszów renvoya à la Cour suprême la question de savoir si la loi de 1989 sur les relations entre l’Etat et l’Eglise catholique polonaise excluait ou non la possibilité de saisir un tribunal civil de réclamations liées à l’usage d’un bien restitué à son propriétaire initial par décision d’une commission des biens.

Le 27 juin 1996, la Cour suprême répondit par l’affirmative à la question de la cour d’appel.

Elle observa que la loi de 1989 concernait entre autres une matière exceptionnelle, à savoir la régularisation de questions de propriété liées à des expropriations effectuées par le passé au détriment de l’Eglise catholique. La cour expliqua qu’une procédure devant une commission des biens exigeait la participation de toutes les parties intéressées. Les décisions des commissions des biens avaient pour objet de régler toutes les réclamations de propriété nées d’expropriations effectuées par le passé. Ces réclamations, y compris celles concernant les dépenses engagées par l’ancien usager d’un bien, ne pouvaient être portées devant un tribunal civil que dans les circonstances exceptionnelles visées par l’article 64 de la loi de 1989, c’est-à-dire lorsqu’une commission des biens n’était pas en mesure de restituer la propriété à son propriétaire initial. La Cour suprême précisa qu’une fois la décision de la commission prononcée, le Trésor public n’était plus propriétaire du bien. Selon elle, rien ne pouvait justifier d’engager une action contre le Trésor public auprès d’un tribunal civil après cette date.

La décision se poursuivait ainsi : « La clause contenue dans la décision de la commission des biens aux termes de laquelle cette décision « ne port[ait] pas atteinte au droit de la demanderesse de formuler d’autres réclamations concernant la décision de 1964 sur le fondement des dispositions du droit commun » ne saurait être interprétée comme autorisant la demanderesse à faire valoir ses prétentions devant un tribunal civil. L’application du droit commun [relatif aux règlements financiers entre le Trésor public en tant que propriétaire d’un terrain et les usagers de ce terrain] est exclue en l’espèce. La clause ne peut être interprétée comme un engagement du Trésor public à satisfaire toutes les demandes que l’association demanderesse pourrait formuler. »

La partie pertinente du dispositif de la décision se lisait comme suit : « Une décision de la commission des biens, établie par la loi sur les relations entre l’Etat et l’Eglise catholique polonaise, qui restitue la propriété d’un bien immobilier à son propriétaire initial, un organe de l’Eglise, et qui prévoit l’obligation de reverser à l’entité qui a jusqu’alors utilisé la propriété les dépenses qu’elle a engagées, exclut également toute possibilité de porter [devant un tribunal civil] un litige qui oppose l’usager et le Trésor public. »

Le 5 décembre 1996, la cour d’appel, en application de la décision de la Cour suprême, annula le jugement du tribunal régional et rejeta la demande de l’association requérante. Les deux parties saisirent la Cour suprême.

Le 20 juin 1997, la Cour suprême débouta les intéressées. Elle constata que le recours de l’association requérante visait en fait la décision qu’elle avait rendue le 27 juin 1996 alors que cette décision liait tous les tribunaux concernés par l’affaire. II.

Le Gouvernement soutient que l’association requérante a bénéficié de toutes les garanties d’une procédure équitable. La cause aurait été entendue à trois degrés de juridiction et l’association aurait pu participer à la procédure sur un pied d’égalité avec son adversaire.

Le Gouvernement reconnaît que l’association requérante a vu restreindre son droit d’accès à un tribunal. Il fait toutefois valoir que la décision de la Cour suprême a seulement privé l’association de la possibilité d’engager une action civile contre le Trésor public.

Certes, admet le Gouvernement, la décision de 1964 avait prévu qu’à la fin de la période d’usage de la propriété l’association requérante aurait droit au remboursement des dépenses consenties pour la mise en valeur et l’entretien de la propriété. Or, après 1992, la décision serait devenue caduque en raison de circonstances – l’effondrement du régime communiste – qui n’étaient pas prévisibles au moment où la décision fut prise.

Le Gouvernement arguë enfin que la limitation de la responsabilité du Trésor public dans des affaires semblables à celle qui concerne l’association requérante a pour but légitime de mettre l’Etat à l’abri de réclamations pour des actes accomplis des dizaines d’années auparavant dans un système juridique totalement différent.

L’association requérante avance d’abord que, contrairement à ce que prétend le Gouvernement, sa cause n’a pas été examinée à trois degrés de juridiction, seule la juridiction du premier degré ayant examiné le fond de l’affaire.

Elle observe en outre qu’une partie uniquement des dépenses qu’elle a engagées pour la mise en valeur et l’entretien de la propriété a été remboursée ; selon elle, la restriction de son accès à la justice a rendu impossible le remboursement intégral de ses dépenses.

L’association requérante souligne que la décision de la commission des biens précisait sans ambiguïté que les parties pouvaient introduire toutes autres réclamations de caractère civil auprès d’un tribunal civil.

Elle insiste également sur le fait que la loi de 1989 ne traite pas de la question des règlements financiers entre le propriétaire initial et l’usager ultérieur du bien. La seule conclusion à tirer serait que d’éventuelles réclamations peuvent donner lieu à une procédure contre le Trésor public. Or l’association n’aurait pas pu engager une telle procédure en raison de la décision rendue par la Cour suprême. A cet égard, l’association requérante remarque que la Cour suprême a écarté la possibilité de saisir une juridiction « également [d’] un litige qui oppose l’usager et le Trésor public » et souligne que l’emploi du terme « également » signifie qu’aucune action judiciaire n’est possible, qu’elle soit dirigée contre le Trésor public ou le propriétaire initial – et actuel – du bien en cause.

L’association requérante conclut qu’il a ainsi été porté atteinte à la substance même de son droit d’accès à un tribunal. B. Appréciation de la Cour 1. Principes se dégageant de la jurisprudence de la Cour

L’article 6 § 1 de la Convention garantit le droit d’accès à un tribunal à un requérant qui avance, au moins de manière défendable, des prétentions sur un droit ou une obligation de caractère civil (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique , 23 juin 1981, série A n o 43, p. 20, § 44, Tre Traktörer AB c. Suède , 7 juillet 1989, série A n o 159, p. 18, § 40, et Z et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 29392/95, §§ 91-92, CEDH 2001-V). Il ne s’applique qu’à des contestations « réelles et sérieuses » portant aussi bien sur l’existence même d’un droit que sur son étendue ou ses modalités d’exercice ( Benthem c. Pays-Bas , arrêt du 23 octobre 1985, série A n o 97, pp. 14-15, § 32).

Le droit d’accès à un tribunal n’est toutefois pas absolu. Il peut être soumis à des restrictions légitimes, tels des délais légaux de prescription, des ordonnances prévoyant le versement d’une caution judicatum solvi , des réglementations concernant les mineurs ou les handicapés mentaux (arrêts Stubbings et autres c. Royaume-Uni , 22 octobre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, pp. 1502-1503, §§ 51-52, et Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni , 13 juillet 1995, série A n o 316-B, pp. 80-81, §§ 62-67). Lorsque l’accès de l’individu au juge est restreint par la loi ou dans les faits, la Cour examine si la restriction touche à la substance du droit et, en particulier, si elle poursuit un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Ashingdane c. Royaume-Uni , arrêt du 28 mai 1985, série A n o 93, pp. 24 ‑ 25, § 57). 2. Application des principes susmentionnés à la présente affaire

En l’espèce, l’association requérante a participé à la procédure devant la commission des biens de Varsovie. Comme l’indique l’article 61 de la loi sur les relations entre l’Etat et l’Eglise catholique polonaise, les commissions des biens furent établies essentiellement pour examiner les demandes provenant d’organes qui relèvent de l’Eglise et visant à la restitution de biens expropriés par le régime communiste. La Cour note que le montant alloué à l’association requérante pour les dépenses destinées à l’entretien de la propriété fut contesté au cours de la procédure devant la commission des biens. Les parties ne pouvant se mettre d’accord sur le montant à payer, la commission des biens désigna deux experts, qui le chiffrèrent à 420 353 658 PLZ (42 035 PLN) [3] . L’association requérante contesta cette évaluation et avança un montant qu’elle avait elle-même calculé. La commission des biens, dans une décision qui, conformément à la loi de 1989, ne pouvait faire l’objet d’un recours auprès d’une autorité administrative supérieure, ordonna à l’association religieuse de payer à l’association requérante le montant de 420 353 658 PLZ (42 035 PLN), c’est-à-dire celui calculé par les experts.

Ainsi, la commission savait que les parties n’étaient pas d’accord sur le montant à allouer pour les dépenses. Il est vrai que cette question fut partiellement résolue par la décision de la commission. Toutefois, la Cour ne voit pas comment cet organe pouvait raisonnablement penser à l’époque que sa décision réglait le différend d’une manière acceptable pour l’association requérante ou qu’il ne restait plus de revendications en suspens. Elle note à cet égard que la décision contenait une clause précisant expressément qu’elle ne portait pas atteinte au droit de l’association requérante de formuler d’autres réclamations concernant la décision de 1964 « sur le fondement des dispositions du droit commun ».

La Cour observe que, au sens ordinaire du texte, cette clause pouvait assurément se comprendre comme renvoyant aux dispositions du droit commun qui s’appliquent au règlement de dépenses entre, d’une part, le Trésor public en tant que propriétaire et, d’autre part, l’usager de la propriété. Selon la Cour, l’association requérante pouvait par conséquent légitimement supposer qu’il lui était loisible de saisir un tribunal civil d’une demande dirigée contre le Trésor public.

La Cour relève en outre que cette interprétation a aussi été acceptée par la juridiction interne en première instance. Pour le tribunal régional de Przemyśl, qui rendit son jugement le 15 décembre 1995, il ne faisait pas de doute que l’association requérante avait qualité pour introduire une action civile. Le tribunal ordonna le remboursement des dépenses engagées par l’association pour un montant de 546 133,02 PLN [4] .

A la lumière du différend porté devant la commission des biens et compte tenu en particulier du jugement du 15 décembre 1995, la Cour est convaincue que la contestation était « réelle et sérieuse ». Il lui suffit de constater à cet égard que le montant alloué par le tribunal civil de première instance au titre des dépenses était bien supérieur à la somme accordée par la commission des biens.

La Cour note en outre que c’est seulement lors de la procédure devant la cour d’appel que s’est posée la question de savoir si, au vu du caractère particulier de la procédure de régularisation du droit de propriété définie par la loi de 1989, l’intention du législateur avait effectivement été de donner aux anciens usagers de biens expropriés accès à un tribunal civil. Or la Cour suprême décida toutefois que les parties à une procédure de régularisation tranchée par une décision de la commission des biens ne bénéficiaient pas d’un tel accès .

La Cour observe à ce propos que la Cour suprême a tenu compte du caractère exceptionnel de la procédure de régularisation de la propriété. La haute juridiction a estimé que cette procédure avait pour objet de régler toutes les réclamations nées d’expropriations réalisées par le passé. Elle a également indiqué qu’« il n’était pas question » que les dispositions du droit commun régissant le règlement de différends concernant des dépenses puissent être invoquées.

La Cour note qu’en raison de la décision rendue par la Cour suprême l’association requérante, ancien usager de la propriété expropriée, n’avait pas la possibilité de saisir un tribunal civil d’une demande dirigée contre le Trésor public. Elle relève de plus que le Gouvernement n’a pas démontré que l’association requérante aurait pu assigner en justice le propriétaire initial – et actuel – du bien, l’association religieuse. En bref, la décision de la Cour suprême a laissé l’association requérante sans aucune voie procédurale pour défendre ses droits, que ce soit à l’encontre du Trésor public ou de l’association religieuse.

La Cour ajoute que le Gouvernement ne l’a pas convaincue que le but visé – mettre l’Etat à l’abri de revendications financières pour des expropriations passées – pouvait justifier une limitation aussi importante du droit de l’association requérante à voir un tribunal examiner ses prétentions.

L’association requérante a consenti des dépenses considérables pour la propriété en cause puisqu’elle l’a utilisée et entretenue pendant vingt-cinq ans. Vu l’enjeu pour cette association, la Cour tient pour une mesure disproportionnée cette restriction supplémentaire à l’accès à un tribunal devant lequel présenter des réclamations relativement à des dépenses d’entretien et de rénovation d’une propriété.

La Cour constate également que, dans la procédure devant la commission des biens, l’association requérante a été induite en erreur quant à la possibilité qu’elle avait d’introduire ses réclamations devant un tribunal civil. On peut raisonnablement supposer que l’association se serait défendue avec plus de vigueur encore devant la commission si elle avait su dès le départ qu’elle n’avait pas la possibilité d’engager une action devant un tel tribunal dans le but de recouvrer ses créances subsistantes, et que, en conséquence, elle aurait eu une meilleure chance d’obtenir un plus gros remboursement.

Dès lors, la Cour conclut que l’association requérante a été privée du droit d’accès à un tribunal en ce qui concerne sa demande de remboursement des dépenses qu’elle avait consenties. Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Vu sa décision relative au grief tiré de l’article 6 § 1, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner l’affaire sous l’angle de l’article 13 ; les exigences du second sont en effet moins strictes que celles du premier et absorbées par elles en l’espèce (voir notamment l’arrêt Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n o 52, pp. 31-32, § 88). III.

L’association requérante demande réparation pour le dommage qu’elle allègue avoir subi du fait qu’elle a été privée de la possibilité d’obtenir une décision sur ses revendications. En ce qui concerne le dommage matériel, elle évalue, sur la base d’estimations établies par un expert immobilier, le montant des dépenses dont elle n’a pas été remboursée à 373 640 euros (EUR), y compris les intérêts légaux calculés du 15 décembre 1995 (date à laquelle le tribunal de première instance a accueilli la demande de remboursement) au 31 décembre 2003.

Le Gouvernement conteste le montant, qu’il juge excessif, réclamé au titre du préjudice subi. A son avis, un constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention fournirait en soi une satisfaction équitable.

La Cour considère que l’allocation d’une satisfaction équitable doit se fonder en l’espèce sur le fait que l’association requérante ne disposait pas d’un droit d’accès à un tribunal. Elle ne saurait spéculer sur ce qu’aurait été l’issue de la procédure concernant les dépenses. Il est vrai que la juridiction du premier degré, dans son jugement du 15 décembre 1995, a évalué à 546 133,02 PLN les dépenses à rembourser à l’association requérante. Toutefois, ce jugement n’était pas définitif. La Cour ne saurait par conséquent présumer que, si le fond de l’affaire avait été tranché par un jugement définitif, l’association requérante aurait reçu le même montant. Cela dit, elle juge qu’il n’est pas déraisonnable de considérer que l’association requérante a subi une perte de chances puisqu’elle n’a pas pu obtenir une décision sur le fond de sa demande ( Tinnelly & Sons Ltd et autres et McElduff et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 10 juillet 1998, Recueil 1998-IV, p. 1665, § 93). Statuant en équité, elle alloue à l’association requérante la somme de 10 000 EUR. B. Frais et dépens

L’association requérante réclame 916,47 EUR pour les frais d’avocat et de traduction engagés dans le cadre de la procédure devant la Cour. Elle a produit des notes d’honoraires à l’appui de sa demande.

Le Gouvernement invite la Cour à octroyer, le cas échéant, une indemnité uniquement dans la mesure où les frais et dépens revendiqués ont été réellement et nécessairement exposés et sont raisonnables quant à leur taux. Il renvoie à cet égard à l’arrêt Zimmermann et Steiner c. Suisse du 13 juillet 1983 (série A n o 66, p. 14, § 36).

La Cour considère que les montants réclamés par l’association requérante ne sont pas déraisonnables, qu’il s’agisse du taux horaire, du nombre d’heures facturées ou du montant total réclamé. Elle alloue par conséquent la somme de 916 EUR pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief de l’association requérante sous l’angle de l’article 13 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à l’association requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 916 EUR (neuf cent seize euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, ces montants devant être convertis dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 21 septembre 2004, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [1] . Un montant équivalent à l’époque à 21 000 francs français (FRF) environ. [2] . Un montant équivalent à l’époque à 273 066 FRF environ. [3] . Montant équivalent à l’époque à 21 000 FRF environ. [4] . Montant équivalent à l’époque à 273 066 FRF.