A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63026/00 prezentate de FEDERAȚIA NAȚIONALĂ A FAMILELOR FRANȚEI ȘI ALTELE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 21 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președintele J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen, Mularoni, judecători și domnul Dolle; graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 mai 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE Asociația reclamantă, Federația Națională a Familiilor din Franța, este o uniune de asociații familiale constituită în conformitate cu legea privind contractul de asociere din 1 iulie 1901 și are, în acest sens, personalitate juridică de drept privat. Ceilalți solicitanți, persoane fizice, domnii Dominique Beslay și Alain Souriy-Lavergne, sunt resortisanți francezi, născuți în 1926 și, respectiv, 1944 și reședința la Montrique și Chamallières. Ei sunt membri ai Federației Naționale a Familiilor din Franța. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către domnul S. Chabrun-Lepany, avocat la Paris. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Federația Națională a Familiilor din Franța (FNFF) este o asociație creată, în funcție de statutele care erau ale sale la momentul faptelor, în scopul de a valorifica proiectul familial al bărbaților și al femeilor inspirate de o voință fermă de angajament. Căsătoria, trăită în stabilitate, loialitate, armonie și fertilitate, este una dintre condițiile favorabile pentru dezvoltarea familiei. În plus, asociația are ca scop să lucreze pentru ca părinții să poată găzdui și să crească numărul de copii pe care aceștia îi au și pentru a-i crește. în general, (...) asigurarea respectării drepturilor morale și materiale ale familiilor aderente la 9 februarie și 1 martie 1994, Confederația Națională a Patronatului Francez (CNPF), Confederația Generală a Întreprinderilor Mici și Medie (CG-IMM-uri) și principalele organizații sindicale ale salariaților au semnat un acord național interprofesional, precum și un act de modificare a Convenției naționale colective de pensii și de prevedere a cadrelor (denumită în continuare Convenția AGIRC). În ceea ce privește Asociația Generală a Instituțiilor de Recuperare a Cadrelor, încheiată inițial la 14 martie 1947. Acest acord și acest act adițional prevăd reducerea cuantumului majorărilor de pensie pentru cheltuieli de familie, astfel cum se prevede la art. 6 din Convenția AGIRC Până atunci, directorii pensionați care au avut cel puțin 3 copii au beneficiat de un supliment de pensii. Fără a fi pus sub semnul întrebării, aceste suplimente au fost reduse (în scădere cu 20% pe 3 ani). Hotărârea și actul adițional în litigiu au făcut obiectul a două decrete ministeriale de extindere și extindere luate la 8 noiembrie 1994 și publicate în Jurnalul Oficial la 26 noiembrie 1994. În primul rând, prin intermediul instanței civile împotriva Consiliului Național al Patronatului Francez (CNPF), pentru a se asigura că nulitatea acordurilor semnate a fost constatată, asociația solicitantă a formulat o acțiune în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris. Prin hotărârea pronunțată la 28 martie 1995, Tribunalul de Mare Instanță din Paris a respins această cerere refuzând să recunoască interesul de a acționa al FNFF, din următoarele motive: [...Atenționat] că Federația Familiilor din Franța - care nu îndeplinește cerințele articolelor L. 411-1 și următoarele din Codul muncii - nu poate contesta acordurile în litigiu invocând calitatea de organizație sindicală a așteptat în plus, că aceasta și-a dat drept obiect, în special, de stimularea acțiunilor menite să asigure echilibrul familial, stabilitatea și dezvoltarea familiilor prin adoptarea unei politici familiale eficiente, care să aibă drept fundament libertatea educațională economică și socială și să promoveze punerea în aplicare a solidarităților (...) de natură să permită tuturor familiilor să-și exercite cu adevărat responsabilitățile în toate domeniile (...) Ca un astfel de scop, care se propune să pună în aplicare proiectul familial mai ales în jurul instituției căsătoriei și stabilității și fertilității cuplului, să nu confere nici un interes în a acționa în scopul de a contesta modificările aduse unui sistem de pensii suplimentare Așteptând, în sfârșit, ca Federația solicitantă să prezinte dovada că acționează în apărarea intereselor colective ale membrilor săi că se stabilește totuși că aceasta are menirea de a primi ne-cadru, care nu sunt în niciun fel vizate de prezenta cerere, privind un sistem de pensii al cadrelor FNFF a făcut apel la această decizie. Prin hotărârea din 26 februarie 1996, Consiliul de Stat a refuzat să se pronunțe și a continuat să se pronunțe cu privire la această cerere, așteptând ca autoritățile judiciare să pronunțe o hotărâre definitivă. Consiliul de Stat s-a ridicat în special la: (...) Având în vedere că legalitatea unui decret ministerial pronunțând extinderea și extinderea unui acord colectiv privind un regim suplimentar de pensionare sau de prevedere a salariaților sau a unui act adițional la acesta este condiționată în mod necesar de valabilitatea convenției sau a actului adițional în cauză ; când se ridică o contestație serioasă cu privire la validitatea menționată, instanța administrativă, sesizată în mod corespunzător cu o acțiune pentru excesul de putere îndreptată împotriva decretului ministerial de extindere și extindere este, având în vedere caracterul unui contract de drept privat pe care îl prezintă acordul sau actul adițional, obligată să retrimite autorității judiciare examinarea acestei întrebări preliminare; (...) Printr-o hotărâre pronunțată la 1 iulie 1997, hotărând cu privire la cererea adresată de asociația solicitantă în urma hotărârii din 28 martie 1995, Curtea de Apel de la Paris a aprobat intervenția în procedura sindicatelor semnatare ale acordurilor în litigiu, în sprijinul pârâtului (CNPF). Curtea de Apel a confirmat hotărârea anterioară și a declarat inadmisibilă cererea asociației solicitante, din următoarele motive [...] Având în vedere că FNFF, o asociație având ca obiect, amintită de primii judecători, apărarea și promovarea intereselor familiilor, nu justifică o vocație specială de a asigura apărarea cadrelor în activitate sau la pensie, chiar dacă nu poate fi exclusă includerea în cadrul său a unui număr de membri aparținând acestei categorii profesionale Prin urmare, FNFF nu face dovada faptului că acțiunea referitoare la contestarea unui sistem de pensii de directori a fost exercitată de aceasta în interesul colectiv al tuturor membrilor săi; că este astfel lipsită de interes să acționeze și nu poate decât să fie declarată inadmisibilă; (...) Prin hotărârea pronunțată la 23 noiembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de apel prin următoarele motive (...) așteaptă ca hotărârea să arate că Federația nu are ca obiect apărarea cadrelor în activitate sau în pensie și reține că aceasta nu dovedește că acțiunea sa a fost exercitată în interesul colectiv al membrilor săi Prin hotărârea pronunțată la 21 februarie 2000, Consiliul de Stat a anulat anumite dispoziții din decretele ministeriale de extindere și extindere a acordului și din actul adițional adoptat la 8 noiembrie 1994, pe baza ilegalității parțiale a acordului și a actului adițional în litigiu pronunțat de Curtea de Casație. Cu toate acestea, anularea nu a fost o consecință a acțiunilor FNFF, ci a cererilor depuse de alte asociații sau sindicate și al căror interes de a acționa a fost recunoscut. art. 1 din Legea din 1 iulie 1901 privind contractul de asociere Asociația este convenția prin care două sau mai multe persoane își pun permanent în comun cunoștințele sau activitățile în alt scop decât acela de a împărți profiturile și este reglementată, în ceea ce privește valabilitatea, de principiile generale ale dreptului aplicabil contractelor și obligațiilor. Acțiunea este deschisă tuturor celor care au un interes legitim în ceea ce privește succesul sau respingerea unei pretenții, sub rezerva cazurilor în care legea atribuie dreptul de a acționa numai persoanelor calificate pentru a crește sau a lupta împotriva unei pretenții sau pentru a apăra un anumit interes. Codul muncii Articolul L132-2 Convenția sau acordul colectiv de muncă este un act, scris cu greu de nulitate, care se încheie între una sau mai multe organizații sindicale ale salariaților recunoscute ca reprezentative la nivel național în conformitate cu art. L. 133-2 din prezentul cod sau care sunt afiliate acestor organizații sau care au demonstrat reprezentativitatea lor în domeniul de aplicare al convenției sau al acordului, pe de altă parte, una sau mai multe organizații sindicale ale angajatorilor sau orice alt grup de angajatori sau unul sau mai mulți angajatori luați individual. Asociațiile angajatorilor constituite în conformitate cu dispozițiile legii din 1 iulie 1901, care au competența de a negocia acorduri și acorduri colective, sunt asimilate organizațiilor sindicale pentru atribuțiile conferite acestora prin prezentul titlu. Sindicatele profesionale au ca obiect exclusiv studierea și apărarea drepturilor, precum și a intereselor materiale și morale, atât colective, cât și individuale, ale persoanelor vizate de statutul lor. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng că nu au avut acces efectiv la o instanță din cauza caracterului restrictiv al jurisprudenței Curții de Casație în ceea ce privește interesul de a acționa al asociațiilor. Ei contestă hotărârea pronunțată în speță de Curtea de Casație, deoarece consideră că este contrară celei pronunțate la 26 februarie 1996 de Consiliul de Stat. Ei susțin că Consiliul de Stat ar fi considerat că motivele prezentate de solicitanți ridicau o contestație gravă care intră în sfera de competență a instanțelor judiciare. Prin urmare, acestea concluzionează că, indiferent de normele de drept intern francez care guvernează admisibilitatea în justiție a asociațiilor, autoritatea judiciară nu mai avea motive să se opună inadmisibilității de a acționa, cu condiția de a încălca normele procesului echitabil. Invocând art. 11 din convenție, coroborat cu art. 13, reclamanții consideră că dreptul lor la libertatea de asociere s-ar dovedi a fi iluzoriu În cazul în care recunoașterea acestui drept nu implică neapărat faptul că orice asociație constituită în mod legal are mijloacele necesare pentru a-și îndeplini obiectul social și pentru a-și îndeplini misiunea pe care i-au încredințat-o membrii săi. Pe baza jurisprudenței Curții, (a se vedea Sidiropulos și alții c. Grecia, Hotărârea din 10 iulie 1998, Recueil des Hotărâri și Hotărâri 1998-IV, p. 1614, § 40), reclamanții susțin că dreptul la libertatea de asociere generează un drept pentru asociație de a dispune de mijloace legale care să permită exercitarea efectivă a libertății de asociere și, în special, a dreptului de a fi judecat. Reclamanții consideră că, în speță, dreptul lor la libertatea de asociere nu a fost respectat și a fost chiar privat de orice domeniu de aplicare, instanțele interne neacceptând asociației solicitante dreptul de a apăra familiile de cadre pensionari. Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții susțin că Confederația Franceză a Cadrului general al Cadrelor (CFE-CGC) a fost admisă să se opună recursului asociației care urmărește să obțină nulitatea acordurilor, pe motiv că acest sindicat era semnatar al acordului. Asociația reclamantă susține că faptul că această organizație era semnatară a acordului în litigiu nu demonstrează că aceasta a apărat într-adevăr interesele cadrelor pensionari și, prin urmare, consideră că acordarea dreptului de a acționa în acest caz, fără a acorda asociației același drept, este o decizie discriminatorie. Ar exista discriminare în exercitarea dreptului la libertatea de asociere sau în orice caz în exercitarea dreptului de acces la o instanță. ÎN DREPT Curtea arată că prezenta cerere a fost formulată în fața ei de trei reclamanți diferiți, și anume Federația Națională a Familiilor din Franța (FNFF), pe de o parte, și domnii Dominique Beslay și Alain Soury Lavergne, membru al asociației respective, pe de altă parte. Or, în cazul în care FNFF a introdus procedurile civile și administrative menționate anterior (a se vedea de fapt Din hotărârile pronunțate de instanțele naționale reiese în mod clar că aceasta a acționat singură în cadrul fiecăreia dintre aceste proceduri și că nici domnul D. Beslay, nici domnul A. Sury-Lavergne nu au introdus în niciun moment nicio acțiune și nici nu s-au alăturat procedurilor în curs. Prin urmare, obiecțiunile prezentate Curții de către acești doi reclamanți trebuie respinse în totalitate pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție, iar Curtea nu va examina decât cererea FNFF. Recurenta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, care dispune, în părțile sale relevante, Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) ea consideră că nu a avut acces la o instanță în cadrul procedurii în fața instanțelor judiciare și, de asemenea, a declarat o lipsă de echitate. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Recurenta invocă o încălcare a articolului 11 din Convenție împreună cu art. 13 din Convenție. art. 11 din aceasta dispune de orice persoană care are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere (...) Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protejării drepturilor și libertăților altora.... Recurenta consideră că dreptul său la libertatea de asociere, care implică dreptul la o cale de atac eficientă, a fost golit de substanță din cauza imposibilității de a efectua o astfel de cale de atac. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. recurenta invocă o încălcare a articolului 14 din convenție, care dispune în dispozițiile sale relevante Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face vreo distincție, în special pe baza... opiniilor politice sau a altor opinii (...) sau a oricărei alte situații. Recurenta susține că recunoașterea interesului de a acționa împotriva CFE-CGC constituie un tratament discriminatoriu față de CFE-CGC, considerând că acest sindicat se află în aceeași situație ca și ea în ceea ce privește apărarea intereselor cadrelor pensionari. În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară inadmisibilă cererea ca fiind prezentată de domnul Dominique Beslay și de Alain Sury-Lavergne Anulează examinarea obiecțiunilor de la art. 6 alineatul (1), art. 11 coroborat cu art. 13 și examinarea motivului întemeiat pe art. 14 din Convenție. Dolle Loucles Module Președinte
de la requête n
o
63026/00
présentée par
des
FAMILLES DE FRANCE et autres
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 21 septembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen,
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 mai 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
L'association requérante, la Fédération Nationale des Familles de France, est une union d'associations familiales constituée selon la loi relative au contrat d'association du 1
er
juillet 1901. Elle est dotée à ce titre de la personnalité morale de droit privé. Les autres requérants, personnes physiques, MM. Dominique Beslay et Alain Soury-Lavergne, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1926 et 1944 et résidant respectivement à Montreuil et Chamalières. Ils sont adhérents de la Fédération Nationale des Familles de France. Les requérants sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
La Fédération Nationale des Familles de France (FNFF) est une association créée, selon les statuts qui étaient les siens à l'époque des faits, dans le but «
de valoriser le projet familial des hommes et des femmes inspirés par une ferme volonté d'engagement. Le mariage, vécu dans la stabilité, la fidélité, l'harmonie et la fécondité, est une des conditions favorables à l'épanouissement de la famille
». L'association vise en outre à «
œuvrer pour que les parents puissent accueillir et élever le nombre d'enfants qu'ils désirent
» et pour «
d'une manière générale, (...) faire respecter les droits moraux et matériels des familles adhérentes
».
Le 9 février et le 1
er
mars 1994, la Confédération Nationale du Patronat Français (CNPF), la Confédération Générale des Petites et Moyennes Entreprises (CG-PME) et les principales organisations syndicales de travailleurs salariés signèrent un accord national interprofessionnel ainsi qu'un avenant modifiant la Convention collective nationale de retraite et de prévoyance des cadres (dite «
Convention AGIRC
» en référence à l'Association Générale des Institutions de Retraites des Cadres) conclue initialement le 14 mars 1947.
Cet accord et cet avenant prévoyaient de réduire le montant des majorations de pension pour charges de famille, prévu à l'article 6 de la «
Convention AGIRC
». Jusqu'alors, les cadres retraités ayant eu au moins 3 enfants bénéficiaient de suppléments de pensions. Sans être remis en cause, ces suppléments furent revus à la baisse (baisse de 20
% sur 3 ans). L'accord et l'avenant litigieux firent l'objet de deux arrêtés ministériels d'extension et d'élargissement pris le 8 novembre 1994 et publiés au Journal Officiel le 26 novembre 1994.
Saisissant dans un premier temps le juge civil à l'encontre du Conseil National du Patronat Français (CNPF) afin de faire constater la nullité des accords signés, l'association requérante forma un recours devant le tribunal de grande instance de Paris. Par un jugement rendu le 28 mars 1995, le tribunal de grande instance de Paris rejeta cette requête en refusant de reconnaître l'intérêt à agir de la FNFF, pour les motifs suivants
:
«
[...Attendu] que la Fédération des Familles de France - qui ne répond pas aux exigences des articles L. 411-1 et suivants du Code du Travail - ne saurait contester les accords litigieux en invoquant la qualité d'organisation syndicale
;
Attendu en outre, qu'elle s'est donné pour objet, notamment, de «
susciter les actions propres à assurer l'équilibre familial, la stabilité et le développement des familles par l'adoption d'une politique familiale effective, ayant pour fondement la liberté éducative économique et sociale et de promouvoir la mise en œuvre des solidarités (...) de nature à permettre à toutes les familles d'exercer véritablement leurs responsabilités dans tous les domaines (...)
»
;
Qu'un tel but, qui se propose de «
valoriser le projet familial
» articulé principalement autour de l'institution du mariage et de la stabilité et de la fécondité du couple, ne saurait conférer un quelconque intérêt à agir aux fins de contester les modifications apportées à un système de retraite complémentaire
;
Attendu enfin qu'il incombe à la Fédération demanderesse de rapporter la preuve qu'elle agit pour la défense des intérêts collectifs de ses membres
;
Qu'il est cependant établi qu'elle a vocation à accueillir des non-cadres, lesquels ne sont en aucune façon concernés par la présente demande, relative à un système de retraite des cadres
;
Qu'ainsi faute de justifier d'une action introduite dan l'intérêt de tous ses membres, la Fédération des Familles de France ne peut agir en la présente instance
; qu'elle doit être déclarée irrecevable.
»
La FNFF interjeta appel de cette décision.
Saisissant dans un second temps le juge administratif, afin de faire annuler les arrêtés pris le 8 novembre 1994, l'association déposa un recours en excès de pouvoir devant le Conseil d'Etat. Par un arrêt du 26 février 1996, le Conseil d'Etat refusa de se prononcer et sursit à statuer sur cette requête, attendant qu'une décision définitive soit rendue par les autorités judiciaires. Le Conseil d'Etat releva notamment :
«
(...)
Considérant que la légalité d'un arrêté ministériel prononçant l'extension et l'élargissement d'un accord collectif relatif à un régime complémentaire de retraite ou de prévoyance des salariés ou d'un avenant à celui-ci est nécessairement subordonnée à la validité de la convention ou de l'avenant en cause
; que lorsqu'une contestation sérieuse s'élève sur ladite validité, la juridiction administrative, compétemment saisie d'un recours pour excès de pouvoir dirigé contre l'arrêté ministériel d'extension et d'élargissement est, eu égard au caractère de contrat de droit privé que présente l'accord ou l'avenant, tenue de renvoyer à l'autorité judiciaire l'examen de cette question préjudicielle
; (...)
»
Par un arrêt rendu le 1
er
juillet 1997, statuant sur l'appel interjeté par l'association requérante à la suite du jugement du 28 mars 1995, la cour d'appel de Paris admit l'intervention dans la procédure des syndicats signataires des accords litigieux, en soutien à la partie défenderesse (le CNPF). La cour d'appel confirma le jugement précédent et déclara irrecevable la demande de l'association requérante, pour les motifs suivants
:
«
(...) Considérant que la FNFF, association ayant pour objet, rappelé par les premiers juges, la défense et la promotion des intérêts des familles, ne justifie pas d'une vocation particulière à assurer la défense des cadres en activité ou à la retraite même si il ne peut être exclu qu'elle puisse compter en son sein un certain nombre de membres appartenant à cette catégorie professionnelle
;
Que, dès lors, la FNFF ne rapporte pas la preuve que l'action relative à la contestation d'un système de retraites de cadres ait été exercée par elle dans l'intérêt collectif de tous ses membres
; qu'elle est ainsi dépourvue d'un intérêt à agir et ne peut qu'être déclarée irrecevable
; (...)
»
La FNFF se pourvut en cassation. Par un arrêt rendu le 23 novembre 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt d'appel par les motifs suivants
:
«
(...) attendu que l'arrêt relève que la Fédération n'a pas pour objet la défense des cadres en activité ou en retraite, et retient qu'elle ne prouve pas que son action ait été exercée dans l'intérêt collectif de ses membres
; que la cour d'appel en a exactement déduit que la Fédération n'avait pas intérêt à agir.
»
Par un arrêt rendu le 21 février 2000, le Conseil d'Etat annula certaines dispositions des arrêtés ministériels d'extension et d'élargissement de l'accord et de l'avenant pris le 8 novembre 1994, se fondant sur l'illégalité partielle de l'accord et de l'avenant litigieux prononcée par la Cour de cassation. Cette annulation ne fut cependant pas la conséquence des recours de la FNFF mais celle de requêtes introduites par d'autres associations ou syndicats et dont l'intérêt à agir fut reconnu.
B.
Le droit interne pertinent
Article 1
er
de la loi du 1
er
juillet 1901 relative au
contrat d'association
«
L'association est la convention par laquelle deux ou plusieurs personnes mettent en commun, d'une façon permanente, leurs connaissances ou leur activité dans un but autre que de partager des bénéfices. Elle est régie, quant à sa validité, par les principes généraux du droit applicables aux contrats et obligations.
»
Article 31 du nouveau code de procédure civile
«
L'action est ouverte à tous ceux qui ont un intérêt légitime au succès ou au rejet d'une prétention, sous réserve des cas dans lesquels la loi attribue le droit d'agir aux seules personnes qu'elle qualifie pour élever ou combattre une prétention, ou pour défendre un intérêt déterminé.
»
Code du travail
Article L132-2
«
La convention ou l'accord collectif de travail est un acte, écrit à peine de nullité, qui est conclu entre
:
-
d'une part, une ou plusieurs organisations syndicales de salariés reconnues représentatives au plan national conformément à l'article L.
133-2 du présent code, ou qui sont affiliées auxdites organisations, ou qui ont fait la preuve de leur représentativité dans le champ d'application de la convention ou de l'accord
;
-
d'autre part, une ou plusieurs organisations syndicales d'employeurs ou tout autre groupement d'employeurs, ou un ou plusieurs employeurs pris individuellement.
Les associations d'employeurs constituées conformément aux dispositions de la loi du 1er juillet 1901, qui ont compétence pour négocier des conventions et accords collectifs, sont assimilées aux organisations syndicales pour les attributions conférées à celles-ci par le présent titre.
»
Article L411-1
«
Les syndicats professionnels ont exclusivement pour objet l'étude et la défense des droits ainsi que des intérêts matériels et moraux, tant collectifs qu'individuels, des personnes visées par leurs statuts.
»
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir eu un accès effectif à un tribunal en raison du caractère restrictif de la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'intérêt à agir des associations. Ils contestent l'arrêt rendu en l'espèce par la Cour de cassation, car ils estiment qu'il est contraire à celui rendu le 26 février 1996 par le Conseil d'Etat. Ils soutiennent en effet que le Conseil d'Etat aurait estimé que les moyens présentés par les requérants soulevaient une contestation sérieuse relevant de la compétence des juridictions judiciaires. Ils en déduisent que, dès lors, quelles que soient les règles de droit interne français gouvernant la recevabilité en justice des associations, l'autorité judiciaire n'était plus fondée à leur opposer une irrecevabilité à agir, sous peine de violer les règles du procès équitable.
2.
Invoquant l'article 11 de la Convention, combiné à l'article 13, les requérants considèrent que leur droit à la liberté d'association s'avérerait être «
illusoire
» si la reconnaissance de ce droit n'impliquait pas nécessairement que toute association légalement constituée soit dotée des moyens propres à réaliser son objet social et à accomplir la mission que lui ont confiée ses adhérents. Se fondant sur la jurisprudence de la Cour, (voir
Sidiropoulos et autres c.
Grèce
, arrêt du 10 juillet 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-IV, p.
1614, §
40), les requérants soutiennent que le droit
à la liberté d'association est générateur d'un droit pour l'association de disposer des moyens légaux de nature à permettre un exercice effectif de cette liberté et en particulier du droit d'ester en justice. Les requérants estiment qu'en l'espèce leur droit à la liberté d'association n'a pas été respecté et a même été privé de toute portée, les juridictions internes n'ayant pas reconnu à l'association requérante le droit de défendre les familles de cadres retraités.
3.
Invoquant l'article 14 de la Convention, les requérants relèvent que la Confédération Française de l'Encadrement – Confédération Générale des Cadres (CFE-CGC) a été admise à s'opposer au recours de l'association tendant à obtenir la nullité des accords, au motif que ce syndicat était signataire de l'accord. L'association requérante argue que le fait que cette organisation était signataire de l'accord litigieux ne prouve pas qu'elle ait réellement défendu les intérêts des cadres retraités. Ils considèrent dès lors que le fait d'octroyer à ce syndicat de salariés le droit d'agir en l'espèce, sans accorder à l'association le même droit, est une décision discriminatoire. Il y aurait discrimination dans l'exercice du droit à la liberté d'association, ou en tout état de cause dans l'exercice du droit d'accès à un tribunal.
1.
La Cour relève que la présente requête a été introduite devant elle par trois requérants distincts, à savoir
: la Fédération Nationale des Familles de France (FNFF), d'une part, et MM. Dominique Beslay et Alain
Soury
‑
Lavergne, adhérents de ladite association, d'autre part. Or, si la FNFF a intenté les procédures civile et administrative susmentionnées (voir «
En fait
» ci-dessus), il ressort clairement des décisions rendues par les juridictions nationales qu'elle a agi seule dans la cadre de chacune de ces procédures, et que ni M. D. Beslay, ni M. A. Soury-Lavergne n'ont à aucun moment introduit de recours ni se sont joints aux procédures en cours.
Il s'ensuit que les griefs soumis à la Cour par ces deux derniers requérants doivent être rejetés dans leur totalité pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention, et que la Cour n'examinera que la requête de la FNFF.
2.
La requérante allègue une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose, dans ses parties pertinentes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...)
».
Elle estime ne pas avoir eu un accès à un tribunal dans le cadre de la procédure devant les juridictions judiciaires, et allègue également un défaut d'équité.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
3.
La requérante allègue une violation de l'article 11 de la Convention conjointement à l'article 13 de celle-ci. L'article 11 dans ses dispositions pertinentes dispose
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d'association (...)
2.
L'exercice de ces droits ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui. (...)
»
La requérante estime que son droit à la liberté d'association, qui implique le droit à un recours effectif, a été vidé de sa substance en raison de l'impossibilité d'effectuer un tel recours.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
4.
La requérante allègue une violation de l'article 14 de la Convention qui dispose dans ses dispositions pertinentes
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) les opinions politiques ou toutes autres opinions (...) ou toute autre situation
».
La requérante soutient que la reconnaissance de l'intérêt à agir à son encontre de la CFE-CGC constitue un traitement discriminatoire à son égard, estimant que ce syndicat se trouve dans la même situation qu'elle au regard de la défense des intérêts des cadres retraités.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
irrecevable la requête en tant qu'elle est présentée par MM.
Dominique Beslay et Alain Soury-Lavergne
;
Ajourne
l'examen des griefs tirés des articles 6 § 1, 11 combiné à l'article 13 et l'examen du grief tiré de l'article 14 de la Convention.
S.
Dollé
L.
Loucaides
Greffière
Président