cererii nr. 20937/03
prezentate de Achilleas KAPSALIS și Eleni NIMA-KAPSALI
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), întrunită la 23 septembrie 2004 în Camera compusă din:
Dnn. P. Lorenzen, președinte,
C.L. Rozakis,
Dna. E. Steiner,
Dn. K. Hajiyev,
judecători,
și Dn. S. Nielsen, grefier de secțiune,
Ținând seama de cererea menționată mai sus introdusă la 19 iunie 2003,
După deliberare, adoptă următoarea decizie:
FAPTE
Reclamanții, Achilleas Kapsalis și Eleni Nima-Kapsali, sunt cetățeni greci, născuți respectiv în 1943 și 1952 și locuind la Salonic. Sunt reprezentați în fața Curții de Dna. D. Nikopoulos, avocat la barou Salonicului.
A.
Circumstanțele cauzei de speță
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Contextul cauzei
La 26 iulie 1979, legea nr. 947/1979 privind regiunile urbane a intrat în vigoare. Această lege reglementează dezvoltarea urbană a unei regiuni, cu scopul de a crea, după o planificare urbană completă, complexe urbane care corespund nevoilor naturale, economice și estetice ale unei regiuni. Dezvoltarea urbană urmează mai multe etape: într-o primă fază, un decret prezidențial califică o regiune drept "zonă de urbanism activ" (ζώνη ενεργού πολεοδομίας - în continuare "ZUP"); această zonă este apoi dezvoltată pe baza unui program urban specific. Societatea care se va ocupa de realizarea lucrărilor trebuie să semneze cu Statul o convenție care să-i încredințeze lucrarea și să stabilească caietul de sarcini. Dacă programul urban nu este pus în execuție în cei cinci ani care urmează publicării decretului prezidențial menționat mai sus, calificarea regiunii ca ZUP este ipso jure ridicată (art. 26 § 2 din lege).
La 26 august 1986, un decret prezidențial redactat în conformitate cu legea nr. 947/1979 a calificat ca ZUP o suprafață de 2.038.000 m², situată în localul numit "Isenli" din municipalitatea Chortiati, la Salonic. 1.078.000 m² din acest teren aparțineau municipalității Chortiati și 960.000 m² societății anonime A.T.E KISSOS E.M.O, promoter presupus al lucrărilor (în continuare "societatea"). La 15 aprilie 1988, un al doilea decret prezidențial a aprobat programul urban al ZUP. După aceea, societatea a realizat o parte importantă a lucrărilor de infrastructură ale ZUP, fără a fi totuși fost formal desemnată ca promoter al lucrărilor: prin urmare, Consilul de Stat a anulat două permise de construire acordate societății pentru construirea unei locuințe pe un teren din ZUP (hotărârile nr. 2757/1994 și 2758/1994).
La 7 februarie 1996, două asociații ecologice au sesizat Consilul de Stat cu o cerere de anulare a refuzului tacit al ministrului Lucrărilor Publice și Mediului de a revoca decretele prezidențiale din 26 august 1986 și 15 aprilie 1988. Acestea susțineau în special că mai mult de cinci ani trecuseră după calificarea localului numit "Isenli" ca ZUP fără ca programul urban să fie pus în execuție. Ședința în fața instanței supreme a avut loc la 29 aprilie 1998.
La 7 octombrie 1999, înainte ca hotărârea Consilului de Stat să fie pronunțată, legea nr. 2742/1999 a fost publicată. Aceasta prevedea regularizarea lucrărilor de infrastructură efectuate până atunci pe ZUP de societăți anonime în absența convențiilor desemnând-le ca promotere ale lucrărilor în curs.
La 15 noiembrie 1999, cea de-a cincea cameră a Consilului de Stat a admis cererea introdusă de cele două asociații ecologice și a ordonat administrației să procedeze la revocarea decretelor prezidențiale incriminate (hotărârea nr. 3651/1999).
2.
Procedura deschisă de reclamanți
Printr-un act notarial datat 19 iunie 1995, reclamanții au cumpărat de la societatea A.T.E KISSOS E.M.O un teren de 450 m², situat în locul numit "Isenli", la prețul de 15.050.000 drahme (44.167 euro), cu scopul de a construi o locuință.
La 7 martie 2000, reclamanții au luat cunoștință de hotărârea nr. 3651/1999 a Consilului de Stat și au realizat că decretele prezidențiale care autorizau urbanizarea regiunii au fost anulate.
La 8 mai 2000, reclamanții au sesizat cea de-a cincea cameră a Consilului de Stat cu o opoziție a unui terț (τριατανακοπή) împotriva hotărârii nr. 3651/1999. La 5 și 18 aprilie 2001, reclamanții au depus două memorii suplimentare. Acestea susțineau în special că procedura de revocareă decretelor prezidențiale din 26 august 1986 și 15 aprilie 1988, care s-a desfășurat în absența lor, a încălcat dreptul lor de acces la un tribunal, precum și dreptul lor la respectul proprietății lor. Pretindeau că buna credință a lor merita protecție judiciară și că administrația ar fi trebuit să ia toate măsurile necesare pentru a-și proteja proprietatea. Potrivit lor, hotărârea nr. 3651/1999 trebuia anulată pentru ca dispoziții legii nr. 2742/1999 să fie aplicate în cazul lor. La această privință, invocau avizul nr. 376/2000 al Consilului Juridic al Statului, conform căruia legea nr. 2742/1999 avea efect retroactiv și că, deci, administrația nu mai era obligată să revoce decretele prezidențiale care au calificat locul numit "Isenli" ca ZUP.
Ședința în fața Consilului de Stat a avut loc la 25 aprilie 2001. Unul din judecătorii instanței supreme participase anterior la formația care examinase procedura de anulare a decretelor prezidențiale. Cu toate acestea, reclamanții nu au cerut recuzarea sa.
La 28 februarie 2002, Consilul de Stat a respins recursul format de reclamanți. În măsura în care aceștia se plângeau că fuseseră priviți de acces la un tribunal pentru a-și face valabile drepturile, instanța supremă a considerat că opoziția unui terț constituia un recurs adecvat și suficient, conducând la reexaminarea completă a cauzei atât din punct de vedere al faptelor cât și al dreptului. În cazul în care opoziția unui terț s-ar fi dovedit întemeiată, hotărârea atacată ar fi fost anulată cu efect retroactiv și recursul de anulare ar fi fost reexaminat. Prin urmare, Consilul de Stat a judecat că opoziția unui terț exercitată de reclamanți satisfacea cerințele unei protecții judiciare eficiente a drepturilor lor garantate de Constituția greacă și Convenție. În plus, Consilul de Stat a judecat că anularea decretelor prezidențiale prin hotărârea nr. 3651/1999 nu era contrară dreptului la respectul proprietății reclamanților. Potrivit instanței supreme, "dreptul de a construi pe terenul reclamanților a fost achizițional cu condiția preliminară că toate cerințele legale și convenționale, inclusiv urbanizarea legală a regiunii, ar fi fost îndeplinite; prin urmare, ținând seama de fapt, nu contestat în alt context de interesați, că urbanizarea legală a regiunii nu had avut loc, revocarea decretelor prezidențiale era impusă, independent de consecințele pe care revocarea ar fi putut să le aibă pentru proprietatea lor". Consilul de Stat a considerat deci că reclamanții "nu puteau afirma că încrederea care s-a născut în ei merita protecție judiciară și putea împiedica revenirea la legalitate și protecția judiciară a persoanelor prejudiciate prin menținerea în vigoare a unui statut urban ilegal". Consilul de Stat a respins de asemenea argumentul reclamanților conform căruia cauza trebuia din nou examinată la lumina legii nr. 2742/1999: în primul rând, a precizat că această lege se referea doar la lucrări de infrastructură și permise de construire și nu la desemnarea și urbanizarea unei ZUP; în al doilea rând, a considerat că independent de întrebarea dacă această lege era în conformitate cu Constituția și avea efect retroactiv, aceasta nu era aplicabilă în cazul de speță deoarece intrase în vigoare doar la 7 octombrie 1999, și anume după ședința din 29 aprilie 1998 asupra recursului de anulare. Prin urmare, Consilul de Stat a judecat că nu putea lua în considerare legea nr. 2742/1999 în cursul examinării unei opoziții a unui terț, deoarece trebuia să considere cauza pe baza legislației în vigoare la momentul hotărârii inițiale (hotărârea nr. 600/2002). Această hotărâre a fost pusă la punct și certificată în conformitate la 20 decembrie 2002.
B.
Dreptul și practica internă relevantă
1.
Articolele relevante din Constituție sunt redactate după cum urmează:
art. 17
"1. Proprietatea este plasată sub protecția Statului. Drepturile care decurg din aceasta nu pot fi exercitate în detrimentul interesului general.
2.Niciun nu poate fi privat de proprietatea sa, decât din motive de utilitate publică, în mod corespunzător dovedit, în cazurile și conform procedurii determinate de lege și mereu cu plată de compensație completă prealabilă. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o are proprietatea expropriată la ziua ședinței privitoare la stabilirea provizorie a compensației de către tribunal. În cazul unei cereri vizând stabilirea imediată a compensației definitive, se ia în considerare valoarea pe care o are proprietatea expropriată la ziua ședinței tribunalului pe această cerere (...)"
art. 24 § 1
"Protecția mediului natural și cultural constituie o obligație a Statului. Statul este obligat să ia măsuri speciale, preventive sau represive, în scopul conservării sale.
Legea reglementează modalitățile de protecție a pădurilor și spațiilor păduroase în general. Modificarea destinației pădurilor și spațiilor păduroase domeniu este interzisă, cu excepția cazului în care exploatarea lor agricolă prevalează din punct de vedere al economiei naționale sau dacă orice alt usage devine necesar în scopul interesului public."
2.
art. 105 al legii introductive (Εισαγωγικός νόμος) al codului civil dispune:
"Statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de actele ilegale sau omisiunile organelor sale în exercitarea puterii publice, cu excepția cazului în care actul sau omisiunea a avut loc în încălcarea unei dispoziții destinate să servească interesului public. Persoana culpabilă este solidar responsabilă, sub rezerva dispoziții speciale privind responsabilitatea miniștrilor."
Acest articol stabilește conceptul de act dăunător special al dreptului public, creând responsabilitate extracontractuală a Statului. Această responsabilitate rezultă din acte sau omisiuni ilegale. Actele în cauză pot fi, nu doar acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte care nu sunt în principiu executabile (Kyriakopoulos, Comentaria la codul civil, art. 105 al legii introductive a codului civil, nr. 23; Filios, Dreptul contractelor, parte specială, volumul 6, responsabilitate delictuoasă 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Dreptul administrativ, ediția a treia, par. 217; hotărârea nr. 535/1971 a Curții de Casație; Nomiko Vima, anul 19, p. 1414; hotărârea nr. 492/1967 a Curții de Casație; Nomiko Vima, anul 16, p. 75).
Admisibilitatea acțiunii de reparare este supusă unei condiții: natura ilegală a actului sau omisiunii.
3.
În virtutea articolului 51 al decretului prezidențial nr. 18/1989 "privind codificarea dispoziții legilor privind Consilul de Stat", persoanele care nu au fost nici părți nici reprezentate într-o instanță dispun de un termen de șaizeci de zile pentru a forma o opoziție a unui terț împotriva unei hotărâri a Consilului de Stat care le aduce prejudiciul.
1.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamanții se plânge că nu au putut beneficia de o protecție judiciară eficientă a drepturilor lor.
2.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plânge de asemenea că Consilul de Stat nu a fost o jurisdicție imparțială.
3.
Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții se plânge în final de o atentare la dreptul lor la respectul proprietății lor.
1.
Reclamanții se plânge că nu au fost invitați să participe la procedura deschisă în 1996 în fața Consilului de Stat de cele două asociații ecologice. Potrivit lor, această procedură era crucială pentru protecția drepturilor lor patrimoniale; faptul de a fi fost considerați "terți" în proces i-a privat de posibilitatea de a fi ascultați de Consilul de Stat și de a beneficia de o protecție judiciară eficientă a drepturilor lor. Dacă ar fi fost prezenți, ar fi putut apăra valabilitatea decretelor prezidențiale care autorizau urbanizarea regiunii și ar fi prevenit atunci vătămarea proprietății lor. Adaugă că opoziția unui terț pe care au putut s-o formeze mai târziu împotriva hotărârii nr. 3651/1999 nu era un recurs efectiv pentru a denunța încălcarea drepturilor lor patrimoniale. În special, ei susțin că hotărârea litigioasă era executabilă imediat, deoarece opoziția unui terț, care de altfel nu a reușit, nu avea efect suspensiv. Invocă articolele 6 § 1 și 13 din Convenție.
Articolele relevante ale articolului 6 § 1 din Convenție sunt redactate după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o jurisdicție (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
art. 13 din Convenție se citeaza după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
a.
În măsura în care reclamanții se plânge de a nu fi avut acces la Consilul de Stat pentru a participa la procedura cu privire la revocarea decretelor prezidențiale din 26 august 1986 și 15 aprilie 1988, Curtea observă că această procedură s-a încheiat cu hotărârea nr. 3651/1999, pronunțată la 15 noiembrie 1999, deci mai mult de șase luni înainte de 19 iunie 2003, data introducerii cererii. Reclamanții, care au luat cunoștință de hotărârea litigioasă la 7 martie 2000, nu invocă niciun motiv de natură să-i fi scutit de obligația de a sesiza Curtea într-un termen de șase luni de la acea dată. Această omisiune este cu atât mai nejustificabilă cu cât reclamanții înșiși contestă în prezent eficacitatea recursului pe care l-au format împotriva acelei hotărâri, susținând că aceasta era imediat executabilă, opoziția unui terț neavând efect suspensiv (a se vedea Koustelidou și alții contra Greciei (decizie), nr. 35044/02, 20 noiembrie 2003).
Din aceasta reiese că această plângere este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
b.
În măsura în care reclamanții se plânge că opoziția unui terț nu era un recurs efectiv, Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite beneficiarea drepturilor și libertăților Convenției, așa cum acestea pot fi consacrate. Această dispoziție cere deci un recurs intern care permite cunoașterea conținutului unui "grief apărabil" bazat pe Convenție și oferea repararea corespunzătoare, chiar dacă Părțile contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere privitor la modalitatea de a se conforma obligațiilor pe care această dispoziție le impune. Domeniul de aplicare al obligației care rezultă din art. 13 variază de asemenea în funcție de natura grie pe care reclamantul o bazează pe Convenție. Cu toate acestea, recursul cerut de art. 13 trebuie să fie "efectiv" în practică și în drept (a se vedea, printre altele, Z. și alții contra Regatului Unit [GC], nr. 29392/95, § 108, CEDO 2001-V). "Efectivitatea" unui "recurs" în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant (Kudla contra Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000–XI).
În cazul de speță, reclamanții se plânge în special că opoziția unui terț nu a avut efect suspensiv și nu a dus la rezultatul pe care l-au dorit, și anume anularea hotărârii nr. 3651/1999.
Curtea a judecat deja că efectivitatea recursurilor cerute de art. 13 presupune că acestea pot împiedica executarea măsurilor contrare Convenției și ale căror consecințe sunt potențial ireversibile, precizând în același timp că Părțile contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere privitor la modalitatea de a se conforma obligațiilor pe care art. 13 le impune (Čonka contra Belgiei, nr. 51564/99, § 79, CEDO 2002–I). Cu toate acestea, Curtea observă imediat că reclamanții nu au suferit niciun prejudiciu ireversibil din faptul că opoziția unui terț nu a avut efect suspensiv.
Curtea consideră de asemenea că reclamanții nu pot nega că cauza lor a fost dezbătută în fața instanței supreme în cadrul unei proceduri contradictorii în cursul căreia au putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei lor. Într-adevăr, în linia Consilului de Stat, Curtea observă că opoziția unui terț formată de reclamanți a dus la reexaminarea completă a cauzei atât din punct de vedere al faptelor cât și al dreptului și ar fi putut duce, dacă s-ar fi dovedit întemeiată, la anularea hotărârii atacate cu efect retroactiv. Faptul că recursul reclamanților a fost respins nu este de natură să pună sub semnul întrebării eficacitatea sa, termenul "recurs" din art. 13 nu însemnând un recurs sortit succesului (a se vedea Koustelidou și alții contra Greciei (decizie), precitată).
Ținând seama de cele de mai sus, presupunând că grifele reclamanților ar putea trece drept "apărabile" în sensul articolului 13 din Convenție, Curtea consideră că aceștia au beneficiat de un recurs adecvat și suficient pentru a-și face valabile drepturile.
Din aceasta reiese că această plângere este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții contestă de asemenea imparțialitatea instanței supreme care a examinat recursul lor împotriva hotărârii nr. 3651/1999, în măsura în care unu din judecătorii sigeant în cauza participase de asemenea la formația Consilului de Stat care pronunțase hotărârea atacată.
Curtea reamintește că potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege conform principiilor dreptului internațional general recunoscute. Temelia regulii de epuizare a căilor de recurs interne enunțate în această dispoziție constă în faptul că înainte de a sesiza un tribunal internațional, reclamantul trebuie să fi dat Statului responsabil posibilitatea de a remedia încălcările susținute prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională cu condiția ca acestea să se dovedească eficace și suficiente (a se vedea, printre altele, Fressoz și Roire contra Franței [GC], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999–I).
La această sfârșit, reclamantul nu trebuie doar să fi sesizat jurisdicțiile naționale, ci trebuie de asemenea să fi ridicat în fața acestor jurisdicții, cel puțin în substanță și în formele și termenele dreptului intern, grifele pe care intenționează să le formule ulterior în fața Curții (a se vedea Cardot contra Franței, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18, § 34).
Cu toate acestea, în cazul de speță, Curtea observă că reclamanții nu au cerut recuzarea magistratului incriminat. De asemenea, nu invocă niciun motiv care ar fi putut să-i scutească de obligația de a utiliza această cale de recurs.
Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții nu au atras atenția instanței supreme asupra problemei cu care sesizează în prezent Curtea și deci nu au epuizat în mod valid căile de recurs puse la dispoziție de dreptul grec.
Din aceasta reiese că această plângere trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
3.
Reclamanții se plânge în fine de o atentare la dreptul lor la respectul proprietății lor. Ei susțin că au investit o sumă importantă de bani pentru a-și achiziționa terenul cu scopul de a construi o locuință și că erau încrezători că nu vor suporta niciun risc; cu toate acestea, anularea decretelor prezidențiale care autorizau urbanizarea regiunii va avea consecințe dăunătoare asupra soartei proprietății lor: aceasta, găsindu-se acum în afara planului urban și fiind considerată ca teren pădure, va pierde în mod dramatic valoare și riscă să fie expropriată în scopuri de reîmpădurire. Ei susțin că administrația ar fi trebuit să asigure semnarea convenție încredințând lucrarea societății și, în caz contrar, să-i informeze cu privire la ridicarea iminentă a calificării regiunii ca ZUP. De altfel, reprești Consilului de Stat că s-a complet greșit în aprecierea sa și că a încălcat obligația de a-și proteja proprietatea. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul proprietății sale. Niciun nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispoziții anterioare nu vătămează dreptul pe care-l posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."
Curtea consideră, în primul rând, că prin a se plânge că terenul lor va fi expropriat, reclamanții invocă în mod prematur un risc viitor care se bazează pe simple speculații și care nu poate fi luat în considerare pentru examinarea grifei lor. Dacă va exista expropiare, reclamanții vor putea, pe de o parte, ataca decizia de expropiere a terenului lor și, pe de altă parte, participa la procedura cu privire la stabilirea compensației de expropiere. De altfel, dacă reclamanții consideră că vătămarea proprietății lor este ilegală și că suferă un prejudiciu, pot tot va sesiza tribunalele administrative cu o acțiune de reparare bazată pe art. 105 al legii introductive a codului civil.
Curtea observă că până astazi nu a existat în cazul de speță nici expropiere formală nici expropiere de facto. Așa cum susțin interesații înșiși, revocarea decretelor prezidențiale din 26 august 1986 și 15 aprilie 1988 înseamnă pentru reclamanți că nu mai pot construi o locuință pe terenul lor, cumpărat în acest scop. Fără îndoială, această limitare adusă liberei disponibilități a dreptului de utilizare constituie o ingerință în exercitarea drepturilor pe care reclamanții le-au derivă din calitatea lor de proprietari. Prin urmare, al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 se joacă în cazul de speță. Curtea va examina deci grifa sub acest unghi.
Conform jurisprudenței bine stabilite, al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 trebuie citit la lumina principiului consacrat de prima propoziție a articolului. În consecință, o măsură de ingerință trebuie să menține un "echilibru corect" între imperativele interesului general și ale apărării drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura întregului articol 1 al Protocolului nr. 1 și deci și în al doilea paragraf; trebuie să existe o proporție rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște Statului o marjă largă de apreciere atât pentru alegerea modalităților de implementare cât și pentru a judeca dacă consecințele acestora sunt legitimize, în interesul general, de grijă de a atinge obiectivul legii în cauză (Chassagnou și alții contra Franței [GC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999–III). Referitor la domenii precum cel al planificării urbane sau al mediului, care constituie prin excelență domenii ale intervenției Statului, Curtea respectă aprecierea făcută în acest sens de legiuitor național, cu excepția cazului în care este în mod evident lipsită de bază rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Immobiliare Saffi contra Italiei [GC], nr. 22774/93, § 49, CEDO 1999–V; Gorraiz Lizarraga și alții contra Spaniei, nr. 62543/00, § 70, 27 aprilie 2004).
Referitor la cauza de speță, Curtea constată că măsura litigioasă, și anume revocarea decretelor prezidențiale din 26 august 1986 și 15 aprilie 1988, și-a găsit sursa în textul însuși al legii nr. 947/1979. Trebuie deci să se considere că ingerința litigioasă răspunde condiției de legalitate. Curtea consideră de asemenea că scopul limitării impuse reclamanților, și anume protecția mediului, se încadrează în interesul general în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului suplimentar.
Privitor la cerința de proporționalitate între ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților și scopul de interes general urmărit, Curtea observă că măsura litigioasă a fost validată de Consilul de Stat după un examen aprofundat al tuturor aspectelor problemei. Nu există niciun indiciu în dossier care să sugereze că soluția adoptată de instanța supremă era arbitrară sau imprevizibilă. Într-adevăr, din dossier reiese în mod incontestabil că la momentul faptelor, urbanizarea legală a regiunii nu fusese încă finalizată legal și că societatea A.T.E KISSOS E.M.O, de la care reclamanții cumpăraseră terenul, fusese deja de videre anularea de Consilul de Stat a două permise de construire pe site-ul în cauză. Dacă reclamanții au omis să se asigure, înainte de a proceda la cumpărarea terenului lor, că toate condițiile cerute de lege pentru urbanizarea regiunii au fost îndeplinite, responsabilitatea situației incriminate nu poate fi imputată Statului. În aceste condiții, Curtea consideră că măsura litigioasă nu poate fi considerată ca aducând reclamanților un prejudiciu de natură să facă această măsură despropor țională în raport cu scopul legitim urmărit.
Din aceasta reiese că această plângere trebuie respinsă ca în mod evident neîntemeiat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Søren Nielsen
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte
de la requête n
o
20937/03
présentée par Achilleas KAPSALIS et Eleni NIMA-KAPSALI
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 23 septembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 juin 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Achilleas Kapsalis et M
me
Eleni Nima-Kapsali, sont des ressortissants grecs, nés respectivement en 1943 et 1952 et résidant à Salonique. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
Le contexte de l'affaire
Le 26 juillet 1979, la loi n
o
947/1979
sur les régions urbaines
entra en vigueur. Cette loi réglemente le développement urbain d'une région, dans le but de créer, après une planification urbaine complète, des complexes urbains qui correspondent aux besoins naturels, économiques et esthétiques d'une région. Le développement urbain suit plusieurs étapes
: dans une première phase, un décret présidentiel qualifie une région de «
zone d'urbanisme actif
» (ζώνη ενεργού πολεοδομίας – ci-après «
ZEP
»)
; cette zone est par la suite développée sur la base d'un programme urbain spécifique. La société qui se chargera de la réalisation des travaux doit signer avec l'Etat une convention lui confiant l'ouvrage et fixant le cahier des charges. Si le programme urbain n'est pas mis en exécution dans les cinq ans qui suivent la publication du décret présidentiel susmentionné, la qualification de la région comme ZEP est
ipso jure
levée (article 26 § 2 de la loi).
Le 26 août 1986, un décret présidentiel rendu conformément à la loi n
o
947/1979, qualifia de ZEP une superficie de 2
038
000 m², sise dans le lieu dit «
Isenli
» de la municipalité de Chortiati, à Salonique. 1
078
000 m² de ce terrain appartenaient à la municipalité de Chortiati et 960
000 m² à la société anonyme A.T.E KISSOS E.M.O, promoteur putatif des travaux (ci
‑
après «
la société
»). Le 15 avril 1988, un second décret présidentiel approuva le programme urbain de la ZEP. Par la suite, la société réalisa une partie importante des travaux d'infrastructure de la ZEP, sans pour autant avoir été formellement désignée comme promotrice des travaux
: ainsi, le Conseil d'Etat annula-t-il deux permis délivrés à la société pour construire une habitation sur un terrain de la ZEP (arrêts n
os
2757/1994 et 2758/1994).
Le 7 février 1996, deux associations écologiques saisirent le Conseil d'Etat d'un recours en annulation du refus tacite du ministre des Travaux Publics et de l'Environnement de révoquer les décrets présidentiels des 26
août 1986 et 15 avril 1988. Elles soutenaient notamment que plus de cinq ans s'étaient écoulés après la qualification du lieu dit «
Isenli
» comme ZEP sans que le programme urbain ne soit mis en exécution. L'audience devant la haute juridiction eut lieu le 29 avril 1998.
Le 7 octobre 1999, avant que l'arrêt du Conseil d'Etat ne soit rendu, la loi n
o
2742/1999 fut publiée. Celle-ci prévoyait la régularisation des travaux d'infrastructure jusqu'alors réalisés sur des ZEP par des sociétés anonymes en l'absence de conventions les désignant comme promotrices des ouvrages en cours.
Le 15 novembre 1999, la cinquième chambre du Conseil d'Etat fit droit au recours introduit par les deux associations écologiques et ordonna à l'administration de procéder à la révocation des décrets présidentiels incriminés (arrêt n
o
3651/1999).
2.
La procédure engagée par les requérants
Par acte notarial en date du 19 juin 1995, les requérants achetèrent à la société A.T.E KISSOS E.M.O un terrain de 450 m², sis dans le lieu dit «
Isenli
», au prix de 15
050
000 drachmes (44
167 euros), dans le but d'y faire construire une habitation.
Le 7 mars 2000, les requérants eurent connaissance de l'arrêt n
o
3651/1999 du Conseil d'Etat et se rendirent compte que les décrets présidentiels autorisant l'urbanisation de la région avaient été annulés.
Le 8 mai 2000, les requérants saisirent la cinquième chambre du Conseil d'Etat d'une tierce opposition (τριατανακοπή) contre l'arrêt n
o
3651/1999. Les 5 et 18 avril 2001, les requérants déposèrent deux mémoires ampliatifs. Ils affirmaient notamment que la procédure en révocation des décrets présidentiels des 26
août 1986 et 15 avril 1988, qui s'était déroulée en leur absence, avait violé leur droit d'accès à un tribunal, ainsi que leur droit au respect de leurs biens. Ils prétendaient que leur bonne foi méritait la protection judiciaire et que l'administration aurait dû engager toutes les démarches nécessaires pour protéger leur propriété. Selon eux, l'arrêt n
o
3651/1999 devait être annulé afin que les dispositions de la loi n
o
2742/1999 soient appliquées dans leur affaire. A cet égard, ils invoquaient l'avis n
o
376/2000 du Conseil Juridique de l'Etat, selon lequel la loi n
o
2742/1999 avait un effet rétroactif et que, dès lors, l'administration n'était plus obligée de révoquer les décrets présidentiels ayant qualifié le lieu dit «
Isenli
» comme ZEP.
L'audience devant le Conseil d'Etat eut lieu le 25 avril 2001. Un des juges de la haute juridiction avait auparavant participé à la formation qui avait examiné la procédure en annulation des décrets présidentiels. Toutefois, les requérants ne demandèrent pas sa récusation.
Le 28 février 2002, le Conseil d'Etat rejeta le recours formé par les requérants. Dans la mesure où ces derniers se plaignaient d'avoir été privés d'accès à un tribunal pour faire valoir leurs droits, la haute juridiction considéra que la tierce opposition constituait un recours adéquat et suffisant, conduisant au réexamen complet de l'affaire tant en fait qu'en droit. Au cas où la tierce opposition se trouverait fondée, l'arrêt attaqué serait annulé rétroactivement et le recours en annulation réexaminé. Dès lors, le Conseil d'Etat jugea que la tierce opposition exercée par les requérants satisfaisait aux exigences d'une protection judiciaire effective de leurs droits garantis par la Constitution grecque et la Convention. Par ailleurs, le Conseil d'Etat jugea que l'annulation des décrets présidentiels par l'arrêt n
o
3651/1999 n'était pas contraire au droit au respect des biens des requérants. Selon la haute juridiction, «
le droit de construire sur le terrain des requérants était acquis avec la condition préalable que toutes les exigences légales et conventionnelles, dont l'urbanisation légale de la région, seraient réunies
; dès lors, compte tendu du fait, non contesté par ailleurs par les intéressés, que l'urbanisation légale de la région n'avait pas eu lieu, la révocation des décrets présidentiels était imposée, indépendamment des conséquences que cette révocation aurait pu avoir pour leur propriété
». Le Conseil d'Etat considéra donc que les requérants «
ne sauraient affirmer que la confiance qui était née en eux méritait la protection judiciaire et pouvait empêcher le retour à la légalité et la protection judiciaire des individus lésés par le maintien en vigueur d'un statut urbain illégal
». Le Conseil d'Etat écarta en outre l'argument des requérants selon lequel l'affaire devait être à nouveau examinée à la lumière de la loi n
o
2742/1999
: tout d'abord, il précisa que cette loi ne portait que sur des travaux d'infrastructure et des permis de construire et non pas sur la désignation et l'urbanisation d'une ZEP
; il considéra par ailleurs qu'indépendamment de la question de savoir si cette loi était conforme à la Constitution et avait un effet rétroactif, celle-ci n'était pas applicable en l'espèce car elle n'était entrée en vigueur que le 7
octobre 1999, à savoir après l'audience du 29 avril 1998 sur le recours en annulation. Ainsi, le Conseil d'Etat jugea-t-il qu'il ne pouvait pas tenir compte de la loi n
o
2742/1999 lors de l'examen de la tierce opposition, car il devait considérer l'affaire sur la base de la législation en vigueur lors du jugement initial
(arrêt n
o
600/2002). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 20
décembre 2002.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Les articles pertinents de la Constitution sont ainsi libellés
:
Article
17
«
1.
La propriété est placée sous la protection de l'Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s'exercer au détriment de l'intérêt général.
2.
Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n'est que pour cause d'utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur que possède la propriété expropriée le jour de l'audience sur l'affaire concernant la fixation provisoire de l'indemnité par le tribunal. Dans le cas d'une demande visant à la fixation immédiate de l'indemnité définitive, est prise en considération la valeur que la propriété expropriée possède le jour de l'audience du tribunal sur cette demande (...)
»
Article 24 § 1
«
La protection de l'environnement naturel et culturel constitue une obligation de l'Etat. L'Etat est tenu de prendre des mesures spéciales, préventives ou répressives, dans le but de sa conservation.
La loi règle les modalités de la protection des forêts et des espaces boisés en général. La modification de l'affectation des forêts et des espaces boisés domaniaux est interdite, sauf si leur exploitation agricole l'emporte au point de vue de l'économie nationale ou si tout autre usage devient nécessaire en vue de l'intérêt public.
»
2.
L'article 105 de la loi d'accompagnement (Εισαγωγικός νόμος) du code civil dispose
:
«
L'Etat est tenu de réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l'exercice de la puissance publique, à moins que l'acte ou l'omission aient eu lieu en violation d'une disposition
destinée à servir l'intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité de ministres.»
Cet article établit le concept d'acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extracontractuelle de l'Etat. Cette responsabilité résulte d'actes ou omissions illégaux. Les actes concernés peuvent être, non seulement des actes juridiques, mais également des actes matériels de l'administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos,
Commentaire du code civil
, article 105 de la loi d'accompagnement du code civil, n
o
23; Filios,
Droit des contrats
, partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos,
Droit administratif
, troisième édition, par. 217; arrêt n
o
535/1971 de la Cour de cassation;
Nomiko Vima
, 19e année, p. 1414; arrêt n
o
492/1967 de la Cour de cassation ;
Nomiko Vima
, 16e année, p. 75).
La recevabilité de l'action en réparation est soumise à une condition
: la nature illégale de l'acte ou de l'omission.
3.
En vertu de l'article 51 du décret présidentiel n
o
18/1989
«
sur la codification des dispositions des lois sur le Conseil d'Etat
»
, les personnes qui n'ont été ni parties ni représentées dans une instance disposent d'un délai de soixante jours pour former une tierce opposition contre un arrêt du Conseil d'Etat leur portant préjudice.
1.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent qu'ils n'ont pas pu bénéficier d'une protection judiciaire effective de leurs droits.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent en outre que le Conseil d'Etat n'a pas été une juridiction impartiale.
3.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent enfin d'une atteinte à leur droit au respect de leurs biens.
1.
Les requérants se plaignent de ne pas avoir été invités à participer à la procédure engagée en 1996 devant le Conseil d'Etat par les deux associations écologiques. Selon eux, cette procédure était cruciale pour la protection de leurs droits patrimoniaux
; le fait d'avoir été considérés comme «
tiers
» au procès les priva de la possibilité d'être entendus par le Conseil d'Etat et de bénéficier d'une protection judiciaire effective de leurs droits. S'ils avaient été présents, ils auraient pu défendre la validité des décrets présidentiels qui autorisaient l'urbanisation de la région et prévenir ainsi l'atteinte à leur propriété. Ils ajoutent que la tierce opposition qu'ils ont pu former par la suite contre l'arrêt n
o
3651/1999 n'était pas un recours effectif pour dénoncer la violation de leurs droits patrimoniaux. En particulier, ils affirment que l'arrêt litigieux était exécutoire immédiatement, car la tierce opposition, qui n'a de toute façon pas abouti, n'avait pas d'effet suspensif. Ils invoquent les articles 6
1.et 13 de la Convention.
Les parties pertinentes de l'article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L'article 13 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
a.
Dans la mesure où les requérants se plaignent de ne pas avoir eu accès au Conseil d'Etat pour participer à la procédure tendant à la révocation des décrets présidentiels des 26
août 1986 et 15 avril 1988, la Cour note que cette procédure prit fin avec l'arrêt n
o
3651/1999, rendu le 15 novembre 1999, donc plus de six mois avant le 19 juin 2003, date d'introduction de la requête. Les requérants, qui ont eu connaissance de l'arrêt litigieux le 7
mars 2000, n'invoquent aucune raison de nature à les avoir dispensés de saisir la Cour dans un délai de six mois à partir de cette date. Cette omission est d'autant plus injustifiable que les requérants eux-mêmes contestent actuellement l'efficacité du recours qu'ils ont formé contre ledit arrêt, en affirmant que celui-ci était immédiatement exécutoire, la tierce opposition n'ayant pas d'effet suspensif (voir
Koustelidou et autres c. Grèce
(déc.), n
o
35044/02, 20 novembre 2003).
Il s'ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l'article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
b.
Dans la mesure où les requérants se plaignent que la tierce opposition n'était pas un recours effectif, la Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Cette disposition exige donc un recours interne permettant de connaître du contenu d'un «
grief défendable
» fondé sur la Convention et d'offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. La portée de l'obligation découlant de l'article 13 varie également en fonction de la nature du grief que le requérant fonde sur la Convention. Toutefois, le recours exigé par l'article 13 doit être «
effectif
» en pratique comme en droit (voir, parmi beaucoup d'autres,
[GC], n
o
29392/95, § 108, CEDH 2001-V). L'«
effectivité
» d'un «
recours
» au sens de l'article 13 ne dépend pas de la certitude d'une issue favorable pour le requérant (
Kudla c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, §
Dans le cas d'espèce, les requérants se plaignent notamment que la tierce opposition n'a pas eu d'effet suspensif et n'a pas abouti au résultat qu'ils souhaitaient, à savoir l'annulation de l'arrêt n
o
3651/1999.
La Cour a déjà jugé que l'effectivité des recours exigés par l'article 13 suppose qu'ils puissent empêcher l'exécution des mesures contraires à la Convention et dont les conséquences sont potentiellement irréversibles, tout en précisant que les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait l'article 13 (
Čonka c. Belgique
, n
o
51564/99, § 79, CEDH 2002–I). Or, la Cour note d'emblée que les requérants n'ont subi aucun préjudice irréversible du fait que la tierce opposition n'a pas eu d'effet suspensif.
La Cour considère par ailleurs que les requérants ne sauraient nier que leur affaire fut débattue devant la haute juridiction dans le cadre d'une procédure contradictoire au cours de laquelle ils ont pu présenter tous les arguments pour la défense de leur cause. En effet, à l'instar du Conseil d'Etat, la Cour note que la tierce opposition formée par les requérants conduisit au réexamen complet de l'affaire tant en fait qu'en droit et aurait pu aboutir, si elle s'était révélée fondée, à l'annulation de l'arrêt attaqué avec effet rétroactif. Le fait que le recours des requérants ait été rejeté n'est pas de nature à mettre en cause son efficacité, le terme «
recours
» de l'article
13 ne signifiant pas un recours voué au succès (voir
Koustelidou et autres c. Grèce
(déc.), précitée).
Au vu de ce qui précède, à supposer que les griefs des requérants puissent passer pour «
défendables
» au sens de l'article 13 de la Convention, la Cour estime que ces derniers ont bénéficié d'un recours adéquat et suffisant pour faire valoir leurs droits.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants contestent également l'impartialité de la haute juridiction qui examina leur recours contre l'arrêt n
o
3651/1999, dans la mesure où l'un des juges siégeant dans l'affaire avait également participé à la formation du Conseil d'Etat qui rendit l'arrêt attaqué.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes, tel qu'il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus. Le fondement de la règle de l'épuisement des voies de recours internes énoncée dans cette disposition consiste en ce qu'avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l'Etat responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale pourvu qu'elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres,
Fressoz et Roire c.
France
[GC], n
o
29183/95, §
A cette fin, le requérant ne doit pas seulement avoir saisi les juridictions nationales, mais il doit également avoir soulevé devant ces juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais du droit interne, les griefs qu'il entend ensuite formuler devant la Cour (voir
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, p. 18, § 34).
Or, dans le cas d'espèce, la Cour note que les requérants n'ont pas demandé la récusation du magistrat incriminé. Ils n'invoquent par ailleurs aucune raison qui aurait pu les dispenser de l'obligation d'utiliser cette voie de recours.
Dès lors, la Cour estime que les requérants n'ont pas attiré l'attention de la haute juridiction sur le problème dont ils saisissent actuellement la Cour et n'ont donc pas épuisé valablement les voies de recours que mettait à leur disposition le droit grec.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
3.
Les requérants se plaignent enfin d'une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils affirment qu'ils ont investi une importante somme d'argent pour acquérir leur terrain dans le but d'y faire bâtir une habitation et qu'ils étaient confiants de n'encourir aucun risque ; or, l'annulation des décrets présidentiels ayant autorisé l'urbanisation de la région aura des conséquences néfastes pour le sort de leur propriété
: celle-ci, se trouvant désormais en dehors du plan urbain et considérée comme terre forestière, perdra de façon dramatique sa valeur et risque d'être expropriée aux fins de reboisement. Ils affirment que l'administration aurait dû veiller à la signature de la convention confiant l'ouvrage à la société et, à défaut, les informer de la levée imminente de la qualification de la région comme ZEP. Par ailleurs, ils reprochent au Conseil d'Etat de s'être complètement trompé dans son appréciation et d'avoir manqué à son obligation de protéger leur propriété. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
La Cour considère, tout d'abord, qu'en se plaignant que leur terrain sera exproprié, les requérants invoquent de façon prématurée un risque futur qui se fonde sur de simples spéculations et qui ne saurait être pris en compte pour l'examen de leur grief. S'il y a expropriation, les requérants pourront, d'une part, attaquer la décision d'expropriation de leur terrain et, d'autre part, participer à la procédure tendant à la fixation de l'indemnité d'expropriation. Par ailleurs, si les requérants estiment que l'atteinte à leur propriété est illégale et qu'ils en subissent un préjudice, ils peuvent toujours saisir les tribunaux administratifs d'une action en réparation fondée sur l'article 105 de la loi d'accompagnement du code civil.
La Cour note qu'à ce jour il n'y a eu en l'espèce ni expropriation formelle ni expropriation de fait. Comme l'affirment les intéressés eux-mêmes, la révocation des décrets présidentiels des 26
août 1986 et 15 avril 1988 signifie pour les requérants qu'ils ne peuvent plus faire construire une habitation sur leur terrain, acheté à cette fin. A n'en pas douter, cette limitation apportée à la libre disposition du droit d'usage constitue une ingérence dans la jouissance des droits que les requérants tirent de leur qualité de propriétaires. Dès lors, le second alinéa de l'article 1 du Protocole n
o
1 joue en l'espèce. La Cour examinera donc le grief sous cet angle.
Selon une jurisprudence bien établie, le second alinéa de l'article 1 du Protocole n
o
1 doit se lire à la lumière du principe consacré par la première phrase de l'article. En conséquence, une mesure d'ingérence doit ménager un «
juste équilibre
» entre les impératifs de l'intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l'article
1 du Protocole n
o
1 tout entier, donc aussi dans le second alinéa
; il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l'Etat une grande marge d'appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l'intérêt général, par le souci d'atteindre l'objectif de la loi en cause (
Chassagnou et autres c. France
[GC], n
os
25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999–III). S'agissant de domaines tels que celui de l'urbanisme ou de l'environnement, qui constituent par excellence des domaines d'intervention de l'Etat, la Cour respecte l'appréciation portée à cet égard par le législateur national, sauf si elle est manifestement dépourvue de base raisonnable (voir,
mutatis mutandis
,
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC],
n
o
;
Gorraiz Lizarraga et autres c. Espagne
, n
o
62543/00, §
70, 27 avril 2004).
Concernant la présente affaire, la Cour constate que la mesure litigieuse, à savoir la révocation des décrets présidentiels des 26
août 1986 et 15 avril 1988, trouve sa source dans le texte même de la loi n
o
947/1979. Il convient donc de considérer que l'ingérence litigieuse répond à la condition de légalité. La Cour estime également que le but de la limitation imposée aux requérants, à savoir la protection de l'environnement, entre dans le cadre de l'intérêt général au sens du second alinéa de l'article 1 du Protocole additionnel.
Quant à l'exigence de proportionnalité entre l'ingérence dans le droit de propriété des requérants et le but d'intérêt général poursuivi, la Cour note que la mesure litigieuse a été validée par le Conseil d'Etat suite à un examen approfondi de tous les aspects du problème. Il n'y a aucun indice dans le dossier donnant à penser que la solution adoptée par la haute juridiction était arbitraire ou imprévisible. En effet, il ressort de façon incontestable du dossier qu'à l'époque des faits, l'urbanisation légale de la région n'avait pas été encore légalement finalisée et que la société A.T.E KISSOS E.M.O, auprès de laquelle les requérants avaient acheté leur terrain, avait déjà vu l'annulation par le Conseil d'Etat de deux permis de construire sur le site en question. Si les requérants ont omis de s'assurer, avant de procéder à l'achat de leur terrain, que toutes les conditions requises par la loi pour l'urbanisation de la région étaient réunies, la responsabilité de la situation incriminée ne saurait être imputée à l'Etat. Dans ces conditions, la Cour estime que la mesure litigieuse ne peut être considérée comme causant aux requérants un préjudice de nature à rendre cette mesure disproportionnée par rapport au but légitime visé.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Peer
Lorenzen
Greffier
Président