GALLICO c. ITALIE

GALLICO c. ITALIE (CtEDO, 2004)

PRIMA SECȚIE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

a cererei nr. 53723/00

prezentată de Domenico GALLICO

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședindu-se pe 23 septembrie 2004 într-o cameră compusă din:

Ddr. C.L. Rozakis, președinte, P. Lorenzen, G. Bonello, A. Kovler, V. Zagrebelsky, Doamna E. Steiner, Ddr. K. Hajiyev, judecători, și Ddr. S. Nielsen, grefier de secție,

Având în vedere petiția mai sus menționată introdusă pe 18 iunie 1999,

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în mod cumulat admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberări, emite următoarea decizie:

CU PRIVIRE LA FAPTE

Reclamantul, Domenico Gallico, este cetățean italian născut în 1958 la Palmi (Reggio di Calabria). El este reprezentat în fața Curții de Doamna V. Trupiano, avocat la Napoli.

Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, Ddr. I.M. Braguglia, și de coagentul său, Ddr. F. Crisafulli.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reținut din 8 februarie 1990, reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viață pe 15 decembrie 1994.

Reclamantul este supus din 20 iulie 1992 regimului de detenție special prevăzut la art. 41 bis din legea privind organizarea penitenciară, care deroga de la condițiile stabilite de legea privind administrația penitenciară. În perioada cuprinsă între 20 iulie 1992 și decembrie 2001, ministrul Justiției a adoptat cel puțin nouăsprezece decrete care introduc fiecare limitări ale drepturilor deținuților pentru o perioadă de un an în primul caz și șase luni în perioadele următoare:

20 iulie 1992 – 20 iulie 1993 (decret nr. 1, privind 243 de deținuți)

21 iulie 1993 – 31 ianuarie 1994 (decret nr. 2, privind 243 de deținuți)

1 februarie 1994 – 31 iulie 1994 (decret nr. 3, privind 231 de deținuți)

1 august 1994 – 31 ianuarie 1995 (decret nr. 4, decizie ad personam)

4 februarie 1995 – expirarea legii nr. 356 din 1992 (decret nr. 5, ad personam)

5 august 1995 – 5 februarie 1996 (decret nr. 6, ad personam)

2 februarie 1996 – 2 august 1996 (decret nr. 7, ad personam)

31 iulie 1996 – 31 ianuarie 1996 (decret nr. 8, ad personam)

4 februarie 1997 – 4 august 1997 (decret nr. 9, ad personam)

31 iulie 1997 – 31 ianuarie 1998 (decret nr. 10, ad personam)

4 februarie 1998 – 4 august 1998 (decret nr. 11, ad personam)

30 iulie 1998 – 30 ianuarie 1999 (decret nr. 12, ad personam)

27 ianuarie 1999 – 27 iulie 1999 (decret nr. 13, ad personam)

22 iulie 1999 – 31 decembrie 1999 (decret nr. 14, ad personam)

28 decembrie 1999 – 28 iunie 2000 (decret nr. 15, ad personam)

21 decembrie 2000 – 21 iunie 2001 (decret nr. 16, ad personam)

18 iunie 2001 – la o dată ne-specificată dar probabil pentru o perioadă de șase luni (decret nr. 17, ad personam)

10 iunie 2002 – la o dată ne-specificată dar probabil pentru o perioadă de șase luni (decret nr. 18, ad personam)

28 decembrie 2002 – 28 decembrie 2003 (decret nr. 19, ad personam).

Nicio indicație nu a fost furnizată pentru perioadele cuprinsă între 28 iunie 2000 (data expirării decretului nr. 15) și 21 decembrie 2000 (data intrării în vigoare a decretului nr. 16) și 18 decembrie 2001 (data probabil de expirare a decretului nr. 17) și 10 iunie 2002 (data intrării în vigoare a decretului nr. 18).

Derogările pe care le aplicau reclamantului primele paisprezece decrete erau următoarele:

a. interdicția de a utiliza telefonul (numai decretele nr. 1 până la 8; din decretul nr. 9, interdicția de a utiliza telefonul, cu excepția unui apel – care urmează să fie înregistrat – pe lună cu membri ai familiei dacă reclamantul nu a avut o întâlnire);

b. interdicția întâlnirilor și corespondenței cu alți deținuți chiar dacă sunt membri ai familiei (numai decretele nr. 1 până la 3);

c. interdicția corespondenței, cu excepția cazului în care aceasta este supusă cenzurii directorului închisori sau unei persoane desemnate de acesta (numai decretele nr. 1 și 2);

d. interdicția întâlnirilor cu terți;

e. limitarea întâlnirilor cu membri ai familiei: cel mult una pe lună cu o durată de o oră;

f. interdicția de a primi sau trimite către exterior sume de bani peste o anumită valoare, cu excepția plății cheltuielilor de apărare și a amenzilor;

g. interdicția de a primi pachete cu excepția unui anumit număr conținând lenjerie;

h. interdicția de a organiza activități culturale, recreative și sportive;

i. interdicția de a alege reprezentanți ai deținuților și de a fi ales la această funcție;

j. interdicția de a exercita activități artizanale;

k. interdicția de a cumpăra mâncare care necesită gătire (numai decretele nr. 1 până la 8);

l. limitarea exercițiului fizic la două ore pe zi (numai decretele nr. 1 până la 10) sau patru ore pe zi (decret nr. 19).

Decretele nr. 15 până la 18 conțineau în mod verosimil aceleași restricții ca și decretele anterioare.

În ceea ce privește justificarea prorogării măsurilor de restricție, din decretul nr. 4 și până la decretul nr. 14, fiecare decizie se referea la rapoarte recente ale autorităților judiciare sau de poliție afirmând că reclamantul rămânea periculos. Decretele 15 până la 18 nu au fost aduse la cunoștința Curții Europene.

Reclamantul a atacat unele dintre aceste decrete în fața tribunalului de supraveghere. El a prezentat următoarele elemente de fapt:

Decret nr. 14: reclamantul a depus contestația pe 31 iulie 1999. Pe 12 februarie 2000, președintele tribunalului de supraveghere din Perugia a declarat contestația inadmisibilă. Într-adevăr, a constatat că perioada de aplicare a decretului a expirat pe 31 decembrie 1999 și că, prin urmare, reclamantul a pierdut orice interes în examinarea acesteia;

Decret nr. 15: reclamantul a depus contestația pe 4 ianuarie 2000. Pe 20 iulie 2000, președintele tribunalului de supraveghere din Perugia a declarat contestația inadmisibilă. Într-adevăr, a constatat că perioada de aplicare a decretului a expirat pe 28 iunie 2000 și că, prin urmare, reclamantul a pierdut orice interes în examinarea acesteia;

Decret nr. 16: reclamantul a depus contestația pe 4 ianuarie 2001. Pe 11 iulie 2001, președintele tribunalului de supraveghere din Perugia a declarat-o inadmisibilă din lipsă de interes, deoarece termen de eficacitate al decretului atacat a expirat pe 21 iunie 2001.

Decret nr. 17: reclamantul având contestația depusă la o dată ne-specificată, pe 15 noiembrie 2001, tribunalul de supraveghere din Perugia a ținut o ședință. Printr-o ordonanță din aceeași zi, depusă la registratura pe 20 noiembrie 2001, tribunalul a acceptat contestația privind limitarea relativă a posibilității reclamantului de a primi pachete de lenjerie și a respins-o pentru restul. În motivări, tribunalul a estimat că decretul atacat nu leza drepturile fundamentale ale reclamantului ci aducea restricții altor drepturi, fără a le anula cu toate acestea. Din acest motiv, a estimat că restricția anulată nu era compatibilă cu cerințele de protecție a ordinii și securității publice și nu satisfacea nevoile privind igiena reclamantului.

B. Dreptul și practica internă relevante

Curtea a rezumat dreptul și practica internă relevante privind regimul special de detenție aplicat în cauza de față în hotărârea sa Ganci c. Italiei din 30 octombrie 2003 (nr. 41576/98, §§ 14-18).

Prin Legea nr. 279 din 23 decembrie 2002, Parlamentul a introdus modificări la acest regim.

Acestea constau în principal în:

– „permanentizarea" regimului special,

– necesitatea pentru ministrul Justiției de a obține rapoarte de la autoritatea judiciară și de poliție,

– indicarea aplicării în timp a decretului (cuprinsă între un an și doi ani),

– posibilitatea pentru ministrul Justiției de a-l retrage dacă aplicarea acestuia nu se mai justifică,

– o reglementare specifică a posibilității de a introduce contestație în fața tribunalului de supraveghere,

– indicarea termenelor pentru introducerea unei contestații (zece zile) și pentru pronunțare (zece zile),

– posibilitatea de a se recurge în casație (niciun termen nu este stabilit pentru instanța superioară).

În plus, dacă un decret este anulat de o instanță, ministrul nu poate ordonanța altul fără a indica noi elemente care să justifice această nouă decizie.

Așa cum rezultă din raportul oficial al ministerului Justiției italian comunicat Curții de Guvern în mai 2004, măsurile care pot rezulta din aplicarea articolului 41 bis în forma sa modificată de Legea nr. 279/2002, având ca scop prevenirea contactelor cu organizația criminală sau alți deținuți care fac parte din aceasta, sunt următoarele:

a) limitarea exercițiului în aer liber la patru ore pe zi în grupuri de cel mult cinci persoane (grupurile trebuie să fie compuse din deținuți supuși aceluiași tip de regim și cu o rotație trimestrială);

b) plitele sunt puse la dispoziția deținuților la deschiderea celulelor și recoltate la închidere pentru a fi păstrate în exterior;

c) interdicția de a utiliza receptoare radio FM, înregistratoare, lectoare de discuri compacte;

d) limitarea întâlnirilor la un minim de una pe lună și un maxim de două pe lună, în spații amenajate pentru a preveni orice transmisiune de obiecte. Interdicția întâlnirilor cu persoane altele decât membri ai familiei sau concubinul sau avocatul, cu excepția unei autorizații excepționale. Autorizarea unei singure conversații telefonice pe lună după șase luni de aplicare a regimului, cu o durată maximă de zece minute, cu membri ai familiei care trebuie să se prezinte în penitenciarul cel mai apropiat de locul lor de reședință.

e) întâlnirile fără limitări cu avocatul sunt supuse doar controlului vizual al unui gardian. Frecvența și modalitățile apelurilor telefonice sunt identice cu cele relative la membrii familiei;

f) viza de cenzură pe toată corespondența deținutului, cu excepția aceleia cu membri ai Parlamentului sau cu autoritățile europene și naționale competente în materie de justiție (conținutul plicului este examinat în prezența deținutului, fără a citi textele corespondenței);

g) limitarea posibilităților de a achiziționa sau primi de la exterior sume de bani și alte bunuri și obiecte (2 pachete pe lună cu o greutate maximă de 10 kg, plus două pachete pe an conținând doar haine și lenjerie);

h) interdicția de a fi ales printre reprezentanții deținuților;

i) accesul clericilor de culturi altele decât cea catolică poate fi autorizat.

GRIEVANȚE

Reclamantul invocă violarea articolelor 3, 5, 5 § 4, 6, 7, 8, 9, 13 și 14 din Convenție.

CU PRIVIRE LA DREPT

„Nimeni nu poate fi supus torturilor sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante."

El consideră că este supus unui tratament inuman și degradant în măsura în care, în fiecare zi, gardieni penitenciari efectuează două inspecții ale celulei sale și, pentru aceasta, lovesc barajele ușii, producând un zgomot asordant. În continuare, el se plânge de controale regulate la care este supus în celula sa, în cursul cărora intimitatea sa nu este păstrată. Vede în aceasta un mijloc de presiune psihologică.

Guvernul reamintește că aparține autorității penitenciare să stabilească reguli privind anumite activități ale deținuților într-o închisoare. În cauza de față, restricții contestate au fost hotărâte ținând seama de extrema periculozitate a reclamantului. Din acest motiv, nu se poate considera restricții sus-menționate ca constituind un tratament inuman.

Ca materie preliminară, Curtea reamintește că pentru a cădea în domeniul articolului 3, un tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel este în esență relativă și depinde de ansamblul datelor cauzei, și în special de natura și contextul tratamentului precum și de durata acestuia, de efectele sale fizice sau mentale și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a persoanei în cauză (hotărâre Irlanda c. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 162 și hotărâre Tyrer din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pp. 14-15, §§ 29-30). Din această perspectivă, nu este suficient că tratamentul conține aspecte neplăcute (hotărâre Guzzardi din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 40, § 107).

Pe de altă parte, Curtea reamintește că a trebuit deja să se pronunțe asupra compatibilității regimului special de detenție cu art. 3 din Convenție (cf. Ganci c. Italiei (dec.), nr. 41576/98 din 20 septembrie 2001). În privința cauzei de față, observă că reclamantul a fost supus unor măsuri de control severe din cauza infracțiunilor foarte grave pentru care a fost condamnat și cu scopul de a asigura apărarea ordinii și securității publice. Constată că reclamantul nu a demonstrat că această preocupare a autorităților italiene era fără temei sau nerezonabilă (cf. Marincola c. Italiei (dec.), nr. 42662/98 din 25 noiembrie 1999).

Curtea consideră prin urmare, ținând seama de vârsta și starea de sănătate a reclamantului, că tratamentul care se plânge nu atinge nivelul minim necesar de gravitate pentru a cădea în domeniu articolului 3 din Convenție (vezi petiția nr. 41576/98, mai sus citată).

Rezultă că, pe acest punct, petiția este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă conform articolului 35 § 4 din Convenție.

Guvernul observă că orice nou decret de reînnoire a restricțiilor este adoptat după obținerea de noi informații de la autoritățile judiciare și de poliție. Din acest motiv, motivația sa este rezultatul activității acestor organe.

Curtea reamintește că nu este sarcina sa să examineze în abstract dacă o dispoziție a dreptului intern este conformă sau nu cu Convenția, ci trebuie să decidă dacă în cazul dat drepturile garantate de Convenție au fost respectate.

Din această perspectivă, trebuie să se pună întrebarea dacă aplicarea prelungită a articolului 41 bis – care, de altfel, după reforma din 2002, a devenit o dispoziție permanentă a legii privind administrația penitenciară – pe parcursul unui deceniu în cazul reclamantului constituie o încălcare a articolului 3 în măsura în care a fost invocat.

Curtea estimează, ținând seama de ansamblul argumentelor părților, că această grievanță ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei, ci necesită examinare pe fond; rezultă că această grievanță nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost identificat.

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a locuinței și a corespondenței.

Reclamantul se plânge de faptul că nu îi este permis să-și întâlnească familia decât o oră pe lună și de modalitățile vizitelor (sticlă de separare).

Guvernul afirmă că ingerința contestată era conformă cerințelor articolului 8 alineatul 2. El adaugă că aceasta era justificată din cauza poziției înalte a reclamantului în asociația criminală din care făcea parte și a prestigiului de care se bucura.

Curtea reamintește că a trebuit deja să se pronunțe în sensul că restricțiile prevăzute prin aplicarea articolului 41 bis privind viața privată și familială ai anumiți deținuți constituie o ingerință „prevăzută de lege" și „necesară" „într-o societate democratică" pentru urmărirea scopurilor legitime ale „apărării ordinii și securității publice" precum și „prevenirea infracțiunilor penale". Ea a concluzionat că o asemenea ingerință era justificată de alineatul 2 al articolului 8 (vezi Messina c. Italiei (nr. 2), nr. 25498/94, §§ 62-67, 28 septembrie 2000, nepublicate). Curtea nu vede niciun motiv să se abată în cauza de față de o asemenea jurisprudență.

Rezultă că această grievanță trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Guvernul observă că orice nou decret de reînnoire a restricțiilor este adoptat după obținerea de noi informații de la autoritățile judiciare și de poliție. Din acest motiv, motivația sa este rezultatul activității acestor organe.

Curtea estimează, ținând seama de ansamblul argumentelor părților, că această grievanță ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei ci necesită examinare pe fond; rezultă că această grievanță nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost identificat.

Reclamantul observă că tribunalul de supraveghere a lăsat să expire termenul de valabilitate a decretelor înainte de a se apleca asupra contestațiilor sale. De asemenea, i-a fost împiedicat să se prevaleaze și de calea recursului în casație, deoarece această instanță declară de asemenea inadmisibil un recurs după expirarea valabilității decretului.

Guvernul nu prezintă nici un comentariu pe acest punct.

Curtea observă că a deja concluzionat la încălcarea articolului 13 din Convenție în materie (vezi hotărârea Messina (nr. 2) mai sus citată, §§ 84-97). Cu toate acestea, recent, ea a estimat că o asemenea grievanță trebuie examinată sub unghiul articolului 6 din Convenție – și a concluzionat la încălcarea acestuia – și că nu era nevoie să examineze grievanța sub unghiul articolului 13 (Ganci c. Italiei, nr. 41576/98, 30 octombrie 2003). Prin urmare, ea va examina grievanța numai sub unghiul articolului 6.

Curtea constată că la trei rânduri (decret nr. 14, 15 și 16), tribunalul de supraveghere nu s-a pronunțat înainte de expirarea valabilității decretului atacat, și prin urmare contestația reclamantului a fost declarată inadmisibilă din pierdere a oricărui interes în examinare.

Curtea estimează, ținând seama de ansamblul argumentelor părților, că această grievanță ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei, ci necesită examinare pe fond; rezultă că această grievanță nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost identificat.

Curtea constată că aceste articole din Convenție nu se aplică în mod evident în cazul de față.

Prin urmare, această parte a grievanței trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Potrivit sa, el nu s-ar bucura de o cale de recurs pentru a se plânge de tratamentul inuman și degradant care ar rezulta din aplicarea articolului 41 bis. El semnalează că controlul tribunalelor de supraveghere ar fi limitat la un control de legalitate.

Curtea constată că prin decizia sa depusă pe 20 noiembrie 2001, tribunalul de supraveghere din Perugia a anulat parțial decretul nr. 17. Ea concluzionează că controlul instanțelor nu se limitează la un control al legalității actului atacat, ci vizează și temeinicia deciziei luate.

Prin urmare, această grievanță trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea (...) de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și săvârșirea ritualurilor.

Reclamantul subliniază că această dispoziție garantează dreptul la libertatea de religie și că aceasta a fost încălcată în cazul său. Cu toate acestea, el nu furnizează dovezi privind posibile încălcări ale dreptului său, ci se limitează la a evoca modalitățile exercitării dreptului său (asistarea la masă separat de alți deținuți).

Potrivit Guvernului, decretele contestate nu introduc nicio restricție în materie și dreptul reclamantului la libertatea de religie este respectat.

Curtea reamintește că art. 9 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul la libertatea de religie, care implică dreptul de a-și manifesta religia prin cult, învățătură, practici și săvârșirea ritualurilor (hotărâre Kalaç c. Turciei din 1 iulie 1997, Culegere 1997-IV, p. 1209, § 27).

Or, Curtea observă că reclamantul nu a subzis în niciun fel alega sa. De altfel, decretele pentru care a furnizat copie nu conțin nicio restricție în materie.

Rezultă că această grievanță trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să introducă un recurs în fața unei instanțe judecătorești, pentru ca aceasta să se pronunțe în scurt timp asupra legalității detenției sale și să ordoneze eliberarea sa dacă detentia este ilegală."

art. 14 este redactat în felul următor:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie să fie asigurată, fără nicio distincție, indiferent de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Curtea constată că art. 5 nu se aplică în mod evident în cazul de față, deoarece acesta nu privește o lipsire de libertate ci restricții impuse ulterior unei persoane condamnate printr-o hotărâre definitivă. De altfel, observă că tribunalul de supraveghere a anulat restricțiile când le-a judecat nejustificate (vezi decizia privind decretul nr. 17). Din acest motiv, nicio problemă nu se pune sub unghiul articolelor 13 și 14 din Convenție.

Rezultă că această grievanță trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Decide

de a pune capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție;

Declară

admisibile, cu rezervă de fond, grievanțele reclamantului bazate pe articolele 3 și 8 și privind aplicarea prelungită a măsurilor de restricție, și acelea bazate pe art. 6 privind întârzierea instanțelor de supraveghere în pronunțare asupra contestațiilor reclamantului;

Declară

petiția inadmisibilă pentru restul.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Grefier

Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

53723/00

présentée par Domenico GALLICO

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 23 septembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev

,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 18 juin 1999,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Domenico Gallico, est un ressortissant italien né en 1958 à Palmi (Reggio de Calabria). Il est représenté devant la Cour par M

e

V.

Trupiano, avocat à Naples.

Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M.

I.M. Braguglia, et par son coagent, M.

F.

Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Détenu depuis le 8 février 1990, le requérant a été condamné à la prison à perpétuité le 15 décembre 1994.

Le requérant est assujetti depuis le 20 juillet 1992 au régime de détention spéciale prévu à l'article 41

bis

de la loi sur l'organisation pénitentiaire, qui déroge aux conditions fixées par la loi sur l'administration pénitentiaire. Au cours de la période allant du 20 juillet 1992 à décembre 2001, le ministre de la Justice a adopté au moins dix-neuf décrets introduisant chacun des limitations aux droits des détenus durant un an dans le premier cas et six mois dans les autres pour les périodes suivantes

:

20 juillet 1992 – 20 juillet 1993 (décret n

o

1, concernant 243 détenus)

21 juillet 1993 – 31 janvier 1994 (décret n

o

2, concernant 243 détenus)

1er février 1994 – 31 juillet 1994 (décret n

o

3, concernant 231 détenus)

1er août 1994 – 31 janvier 1995 (décret n

o

4, décision

ad personam

)

4 février 1995 – expiration loi no 356 de 1992 (décret n

o

5,

ad personam

)

5 août 1995 – 5 février 1996 (décret n

o

6,

ad personam

)

2 février 1996 – 2 août 1996 (décret n

o

7,

ad personam

)

31 juillet 1996 – 31 janvier 1996 (décret n

o

8,

ad personam

)

4 février 1997 – 4 août 1997 (décret n

o

9,

ad personam

)

31 juillet 1997 – 31 janvier 1998 (décret n

o

10,

ad personam

)

4 février 1998 – 4 août 1998 (décret n

o

11,

ad personam

)

30 juillet 1998 – 30 janvier 1999 (décret n

o

12,

ad personam

)

27 janvier 1999 – 27 juillet 1999 (décret n

o

13,

ad

personam

)

22 juillet 1999 – 31 décembre 1999 (décret n

o

14,

ad personam

)

28 décembre 1999 – 28 juin 2000 (décret n

o

15,

ad personam

)

21 décembre 2000 – 21 juin 2001 (décret n

o

16,

ad personam)

18 juin 2001 – à une date non précisée mais sans doute pour un délai de six mois (décret n

o

17,

ad

personam

)

10 juin 2002 – à une date non précisée mais sans doute pour un délai de six mois (décret n

o

18,

ad personam

)

28 décembre 2002 – 28 décembre 2003 (décret n

o

19

ad personam

).

Aucune indication n'a été fournie pour les périodes comprises entre le 28

juin 2000 (fin de validité du décret n

o

15) et le 21

décembre 2000 (début de validité du décret n

o

16) et le 18 décembre 2001 (fin probable de validité du décret n

o

17) et le 10 juin 2002 (début de validité du décret n

o

18).

Les dérogations que les quatorze premiers décrets appliquaient au requérant étaient les suivantes

:

a.

interdiction d'utiliser le téléphone

(seulement les décrets n

os

1 à 8 ; à partir du décret n

o

9, interdiction d'utiliser le téléphone, sauf un appel – à enregistrer – par mois avec les membres de la famille si le requérant n'a pas eu d'entrevue)

;

b.

interdiction des entretiens et du courrier avec d'autre détenus même s'il s'agit de membres de la famille (seulement les décrets n

os

1 à 3)

;

c.

interdiction de la correspondance, sauf si elle est soumise à la censure du directeur de la prison ou d'une personne déléguée par lui (seulement les décrets n

os

1 et 2)

;

d.

interdiction des entrevues avec des tiers ;

e.

limitation des entrevues avec des membres de la famille : au maximum une par mois d'une durée d'une heure

;

f.

interdiction de recevoir ou d'envoyer vers l'extérieur des sommes d'argent au-delà d'un montant déterminé, à l'exception du paiement des frais de défense et des amendes

;

g.

interdiction de recevoir des paquets sauf un certain nombre contenant du linge

;

h.

interdiction d'organiser des activités culturelles, récréatives et sportives

;

i.

interdiction d'élire des représentants de détenus et d'être élu à ce titre

;

j.

interdiction d'exercer des activités artisanales

;

k.

interdiction d'acheter des denrées alimentaires nécessitant cuisson (seulement les décrets nos 1 à 8)

;

l.

limitation de la promenade à deux heures par jour (seulement les décrets nos 1 à 10) ou quatre heures par jour (décret no 19).

Les décrets n

os

15 à 18 contenaient vraisemblablement les mêmes restrictions que les décrets antérieurs.

En ce qui concerne la justification de la prorogation des mesures de restriction, à partir du décret n

o

4 et jusqu'au décret n

o

14, chaque décision renvoyait à des rapports récents des autorités judiciaires ou de police affirmant que le requérant demeurait dangereux. Les décrets

15 à 18 n'ont pas été portés à la connaissance de la Cour européenne.

Le requérant attaqua certains de ces décrets devant le tribunal de surveillance. Il soumit les éléments de fait suivants :

Décret n

o

14 : le requérant introduisit son recours le 31 juillet 1999. Le 12 février 2000, le président du tribunal de surveillance de Pérouse déclara le recours irrecevable. En effet, il constata que la période d'application du décret avait expiré le 31 décembre 1999 et que, de ce fait, le requérant avait perdu tout intérêt à son examen ;

Décret n

o

15 : le requérant introduisit son recours le 4 janvier 2000. Le 20 juillet 2000, le président du tribunal de surveillance de Pérouse déclara le recours irrecevable. En effet, il constata que la période d'application du décret avait expiré le 28 juin 2000 et que, de ce fait, le requérant avait perdu tout intérêt à son examen ;

Décret n

o

16 : le requérant introduisit son recours le 4 janvier 2001. Le 11 juillet 2001, le président du tribunal de surveillance de Pérouse le déclara irrecevable pour défaut d'intérêt, car le délai d'efficacité du décret attaqué avait expiré le 21 juin 2001.

Décret n

o

17

: le requérant ayant introduit son recours à une date non précisée, le 15 novembre 2001, le tribunal de surveillance de Pérouse tint une audience. Par une ordonnance du même jour, déposée au greffe le 20

novembre 2001, le tribunal accepta le recours quant à la limitation relative de la possibilité pour le requérant de recevoir des colis de linge et le rejeta pour le surplus. Dans ses attendus, le tribunal estima que le décret attaqué ne portait pas atteinte aux droits fondamentaux du requérant mais apportait des restrictions à d'autres droits, sans toutefois les annuler. De ce fait, il estima que la restriction annulée n'était pas compatible avec les exigences de protection de l'ordre et de la sûreté publique et ne satisfaisait pas aux besoins en matière d'hygiène du requérant.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

La Cour a résumé le droit et la pratique internes pertinents quant au régime spécial de détention appliqué en l'espèce dans son arrêt

Ganci c.

Italie

du 30 octobre 2003 (n

o

41576/98, §§

14-18).

Par la loi n

o

279

du 23 décembre 2002, le Parlement a introduit des modifications audit régime.

Celles-ci consistent principalement en

:

– la «

permanentisation

» du régime spécial,

– la nécessité pour le ministre de la Justice de se procurer des rapports de l'autorité judiciaire et de la police,

– l'indication de l'application dans le temps du décret (comprise entre un an et deux ans),

– la possibilité pour le ministre de la Justice de le retirer si son application ne se justifie plus,

– une réglementation spécifique de la possibilité de présenter un recours devant le tribunal de surveillance,

– l'indication des délais pour introduire un recours (dix jours) et pour se prononcer (dix jours),

– la possibilité de se pourvoir en cassation (aucun délai n'est fixé pour la haute juridiction).

En outre, si un décret est annulé par une juridiction, le ministre ne peut en ordonner un nouveau sans indiquer de nouveaux éléments justifiant cette nouvelle décision.

Ainsi qu'il ressort du rapport officiel du ministère de la Justice italien communiqué à la Cour par le Gouvernement en mai 2004,

les mesures qui peuvent résulter de l'application de l'article 41 bis tel que modifié par la loi n

o

279/2002, visant à empêcher les contacts avec l'organisation criminelle ou les autres détenus en faisant partie, sont les suivantes

:

a)

limitation de la promenade en plein air à quatre heures par jour en groupes de cinq personnes maximum (les groupes doivent être composés par les détenus soumis au même type de régime et avec une rotation trimestrielle)

;

b)

les fourneaux sont consignés aux détenus à l'ouverture des cellules et repris lors de la fermeture pour être gardés à l'extérieure de celles-ci

;

c)

interdiction d'utiliser des postes de radio à modulation de fréquence, enregistreurs, lecteurs de compact disc

;

d)

limitation des entrevues au nombre minimum d'une par mois et maximum de deux par mois, dans des locaux aménagés pour empêcher tout passage d'objets. Interdiction des entrevues avec des personnes autres que les membres de la famille ou le concubin ou l'avocat, sauf autorisation exceptionnelle. Autorisation d'une seule conversation téléphonique par mois après six mois d'application du régime, d'une durée maximale de dix minutes, avec les membres de la famille lesquels doivent se rendre auprès du pénitentiaire le plus proche de leur lieu de résidence.

e)

les entrevues, sans limitations avec l'avocat sont soumises au seul contrôle visuel d'un gardien. La fréquence et les modalités des appels téléphoniques sont identiques à celles relatives aux membres de la famille

;

f)

visa de censure sur toute la correspondance du détenu, sauf celle avec les membres du Parlement ou avec les autorités européennes et nationales compétentes en matière de justice (le contenu de l'enveloppe est examiné en la présence du détenu, sans lire les textes de la correspondance);

g)

limitation des possibilités d'acquérir ou de recevoir de l'extérieur des sommes d'argent et d'autres biens et objets (2 paquets par mois d'un poids maximal de 10 kg, plus deux paquets par ans contenant uniquement des habits et du linge)

;

h)

interdiction d'être élu parmi les représentants des détenus

;

i)

l'accès des ministres de culte autres que catholique peut être autorisé.

GRIEFS

Le requérant invoque la violation des articles 3, 5, 5 § 4, 6, 7, 8, 9, 13 et 14 de la Convention.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint d'abord d'une violation de l'article 3 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Il estime être soumis à un traitement inhumain et dégradant dans la mesure où, chaque jour, les gardiens de prison procèdent à deux inspections de sa cellule et, pour ce faire, frappent contre les barreaux de la fenêtre, produisant ainsi un bruit assourdissant. Ensuite, il se plaint des contrôles réguliers auxquels il est soumis dans sa cellule, au cours desquels son intimité n'est pas préservée. Il voit là un moyen

de pression psychologique.

Le Gouvernement rappelle qu'il appartient à l'autorité pénitentiaire de fixer les règles concernant certaines activités des détenus au sein d'une prison. En l'espèce, les restrictions litigieuses ont été décidées au vu de l'extrême dangerosité du requérant. De ce fait, l'on ne saurait considérer lesdites restrictions comme constituant un traitement

inhumain.

A titre préliminaire, la Cour rappelle que pour tomber dans le champ d'application de l'article 3, un traitement doit atteindre un minimum de gravité. L'appréciation de ce minimum est relative par essence et dépend de l'ensemble des données de la cause, et notamment de la nature et du contexte du traitement ainsi que de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux et, parfois, du sexe, de l'âge et de l'état de santé de la personne concernée (arrêt Irlande c. le Royaume-Uni du 18 janvier 1978, série A n

o

25, p. 65, § 162 et arrêt Tyrer du 25 avril 1978, série A n

o

26, pp.

14-15, §§

29-30). Dans cette perspective, il ne suffit pas que le traitement comporte des aspects désagréables (arrêt Guzzardi du 6

novembre 1980, série A n

o

39, p. 40, §107).

D'autre part, la Cour rappelle qu'elle a déjà eu à statuer quant à la compatibilité du régime spécial de détention avec l'article 3 de la Convention (cf.

Ganci c. Italie

(déc.), n

o

41576/98 du 20 septembre 2001). En ce qui concerne la présente affaire, elle observe que le requérant a été soumis à des mesures de contrôle sévères en raison des infractions très graves pour lesquelles il a été condamné et en vue d'assurer la défense de l'ordre et de la sûreté publique. Elle constate que le requérant n'a pas démontré que ce souci des autorités italiennes était sans fondement ou déraisonnable (cf.

Marincola c. Italie

(déc.), n

o

42662/98 du 25 novembre 1999).

La Cour considère par conséquent, au vu de l'âge et de l'état de santé du requérant, que le traitement dont il se plaint n'atteint pas le minimum nécessaire de gravité pour tomber dans le champ d'application de l'article 3 de la Convention (voir requête n

o

41576/98, précitée).

Il s'ensuit que, sur ce point, la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4 de la Convention.

2.

Dans sa requête, le requérant se plaint également de la prorogation depuis dix ans environ de l'application de l'article 41

bis

. Il estime que cette prorogation a changé le caractère de ladite disposition qui, d'exceptionnelle, est devenue «

normale

». Le requérant soutient qu'il y a là un élément à prendre en considération quant à la conformité de l'article 41

bis

avec l'article 3 de la Convention.

Le Gouvernement fait remarquer que tout nouveau décret de renouvellement des restrictions est adopté après avoir acquis de nouveaux éléments d'information auprès des autorités judiciaires et de la police. De ce fait, sa motivation est le résultat de l'activité de ces organes.

La Cour rappelle qu'elle n'a pas pour tâche d'examiner

in abstracto

si une disposition du droit interne est en conformité ou non avec la Convention, mais qu'elle doit décider si dans un cas donné les droits garantis par la Convention ont été respectés.

Dans cette optique, il y a lieu de se poser la question de savoir si l'application prolongée de l'article 41

bis

– qui, par ailleurs, après la reforme de 2002, est devenue une disposition permanente de la loi sur l'administration pénitentiaire – pendant une dizaine d'années dans le cas du requérant constitue une violation de l'article 3 dans la mesure où celui-ci a été invoqué.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit ne pouvant être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

3.

Le requérant allègue ensuite la violation de l'article 8 de la Convention, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

Le requérant se plaint de ce qu'il ne lui est permis de rencontrer sa famille qu'une heure par mois et des modalités des visites (vitre de séparation).

Le Gouvernement affirme que l'ingérence litigieuse était conforme aux exigences requises au paragraphe 2 de l'article 8. Il ajoute que

celle-ci était justifiée en raison de la position élevée du requérant dans l'association criminelle à laquelle il appartenait et du prestige dont il jouissait.

La Cour rappelle qu'elle a déjà eu à se prononcer dans le sens que les restrictions prévues par l'application de l'article 41

bis

en matière de vie privée et familiale de certains détenus constituent une ingérence «

prévue par la loi

» et «

nécessaire

» «

dans une société démocratique

» pour poursuivre les buts légitimes de la «

défense de l'ordre et de la sécurité publique

» ainsi que «

la prévention des infractions pénales

». Elle a conclu que pareille ingérence était justifiée par le paragraphe 2 de l'article 8 (voir

Messina c. Italie (n

o

2)

, n

o

25498/94, §§

62-67, 28 septembre 2000, non publié). La Cour ne voit aucun motif de s'écarter en l'espèce de pareille jurisprudence.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

4.

Dans sa requête, le requérant se plaint aussi de ce que l'application prolongée de l'article 41

bis

pendant une dizaine d'années constitue une violation de l'article 8 de la Convention.

Le Gouvernement fait remarquer que tout nouveau décret de renouvellement des restrictions est adopté après avoir acquis de nouveaux éléments d'information auprès des autorités judiciaire et de la police. De ce fait, sa motivation est le résultat de l'activité de ces organes.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit, qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

5.

Le requérant se plaint de ce que le tribunal de surveillance ne s'est pas prononcé sur ses recours avant l'expiration du décret attaqué. Il allègue la violation de l'article 13 de la Convention. Dans des notes complémentaires, il ajoute qu'il y aurait aussi eu méconnaissance de l'article 6 de la Convention.

Le requérant fait remarquer que le tribunal de surveillance a laissé expirer le délai de validité des décrets avant de se pencher sur ses recours. De plus, on l'a empêché de se prévaloir également de la voie du pourvoi

en cassation, car cette juridiction déclare également irrecevable un pourvoi après expiration de la validité du décret.

Le Gouvernement ne soumet pas de commentaire sur ce point.

La Cour note qu'elle a déjà conclu à la méconnaissance de l'article 13 de la Convention en la matière (voir l'arrêt Messina (n

o

2) précité, §§ 84-97). Cependant, dans un passé récent, elle a estimé que ce genre de grief devait être examiné sous l'angle de l'article 6 de la Convention – et conclu à sa méconnaissance – et qu'il n'y avait pas lieu d'examiner le grief sous l'angle de l'article 13 (

Ganci c. Italie,

n

o

41576/98, 30 octobre 2003). Par conséquent, elle n'examinera ce grief que sous l'angle de l'article 6.

La Cour constat qu'à trois reprises (décret n

o

14, 15 et 16), le tribunal de surveillance n'a pas statué avant l'expiration de la validité du décret attaqué, et par conséquent le recours du requérant a été déclaré irrecevable pour perte de tout intérêt à son examen.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

6.

Se référant au fait que les juridictions ne statueraient pas avant l'expiration du décret attaqué, le requérant a indiqué, dans des notes complémentaires, qu'il y aurait aussi méconnaissance des articles 5 et 7 de la Convention.

La Cour constate que ces articles de la Convention ne s'appliquent manifestement pas au cas d'espèce.

Par conséquent, cette partie du grief doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

7.

Le requérant allègue une seconde violation de l'article 13 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

Selon lui, il ne bénéficierait pas d'une voie de recours pour se plaindre du traitement inhumain et dégradant qui découlerait de l'application de l'article 41

bis

. Il signale que le contrôle des tribunaux de surveillance serait limité à un contrôle de légalité.

La Cour constate que par sa décision déposée le 20 novembre 2001, le tribunal de surveillance de Pérouse a annulé en partie le décret n

o

Par conséquent, ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

8.

Le requérant se plaint également de la violation de l'article 9 de la Convention, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de (...) de religion

; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites.

2.

La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l'ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

Le requérant souligne que cette disposition garantit le droit à la liberté de religion, et que celle-ci a été méconnue dans son cas. Cependant il ne fournit pas de preuves quant à d'éventuelles violations de son droit, mais se limité à évoquer les modalités d'exercice de son droit (suivre la messe à l'écart des autres détenus).

Selon le Gouvernement, les décrets litigieux n'introduisent aucune restriction en la matière et le droit à la liberté de religion du requérant est respecté.

La Cour rappelle que l'article 9 de la Convention garantit à toute personne le droit à la liberté de religion, lequel implique le droit de manifester sa religion par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites (arrêt Kalaç c. Turquie du 1

er

juillet 1997, Recueil 1997-IV, p. 1209, § 27).

Or, la Cour relève que le requérant n'a aucunement étayé son allégation. Par ailleurs, les décrets dont il a fourni copie ne comportent aucune restriction en la matière.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

9.

Le requérant rappelle enfin que pour contester l'application des restrictions, il ne peut qu'introduire des réclamations devant le tribunal de surveillance en application de l'article 14

ter

de la loi sur l'administration pénitentiaire. Il allègue qu'il ne peut s'adresser à une «

juridiction judiciaire

» ayant le pouvoir de juger les restrictions comme injustifiées. Selon le requérant, il y aurait violation des articles 5 § 4, 13 et 14 de la Convention. L'article 5 § 4 est ainsi libellé

:

«

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d'introduire un recours devant un tribunal, afin qu'il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.

»

L'article 14 est ainsi libellé

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour constate que l'article 5 ne s'applique manifestement pas au cas d'espèce, car celui-ci ne concerne pas une privation de liberté mais des restrictions imposées par la suite à une personne condamnée par un arrêt devenu définitif. De surcroît, elle note que le tribunal de surveillance a annulé les restrictions lorsqu'il les a jugées injustifiées (voir la décision sur le décret n

o

17). De ce fait, aucun problème ne se pose sous l'angle des articles 13 et 14 de la Convention.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Décide

de mettre fin à l'application de l'article 29 § 3 de la Convention

;

Déclare

recevable, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de articles 3 et 8 et concernant l'application prolongée des mesures de restriction, et ceux tirés de l'article 6 concernant le retard des juridictions de surveillance à statuer sur les recours du requérant

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président