GALLICO c. ITALIE

În petiția sa, reclamantul se plânge de asemenea de prorogarea pe aproximativ zece ani a aplicării articolului 41 bis. El estimează că această prorogare a schimbat caracterul acestei dispoziții care, din excepțională, a devenit „normală". Reclamantul susține că aceasta este un element care trebuie luat în considerare cu privire la conformitatea articolului 41 bis cu art. 3 din Convenție. Guvernul observă că orice nou decret de reînnoire a restricțiilor este adoptat după obținerea de noi informații de la autoritățile judiciare și de poliție. Din acest motiv, motivația sa este rezultatul activității acestor organe. Curtea reamintește că nu este sarcina sa să examineze în abstract dacă o dispoziție a dreptului intern este conformă sau nu cu Convenția, ci trebuie să decidă dacă în cazul dat drepturile garantate de Convenție au fost respectate. Din această perspectivă, trebuie să se pună întrebarea dacă aplicarea prelungită a articolului 41 bis – care, de altfel, după reforma din 2002, a devenit o dispoziție permanentă a legii privind administrația penitenciară – pe parcursul unui deceniu în cazul reclamantului constituie o încălcare a articolului 3 în măsura în care a fost invocat. Curtea estimează, ținând seama de ansamblul argumentelor părților, că această grievanță ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei, ci necesită examinare pe fond; rezultă că această grievanță nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost identificat.

Reclamantul allèguează apoi încălcarea articolului 8 din Convenție, redactat în felul următor: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a locuinței și a corespondenței. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și că ea constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora." Reclamantul se plânge de faptul că nu îi este permis să-și întâlnească familia decât o oră pe lună și de modalitățile vizitelor (sticlă de separare). Guvernul afirmă că ingerința contestată era conformă cerințelor articolului 8 alineatul 2. El adaugă că aceasta era justificată din cauza poziției înalte a reclamantului în asociația criminală din care făcea parte și a prestigiului de care se bucura. Curtea reamintește că a trebuit deja să se pronunțe în sensul că restricțiile prevăzute prin aplicarea articolului 41 bis privind viața privată și familială ai anumiți deținuți constituie o ingerință „prevăzută de lege" și „necesară" „într-o societate democratică" pentru urmărirea scopurilor legitime ale „apărării ordinii și securității publice" precum și „prevenirea infracțiunilor penale". Ea a concluzionat că o asemenea ingerință era justificată de alineatul 2 al articolului 8 (vezi Messina c. Italiei (nr. 2), nr. 25498/94, §§ 62-67, 28 septembrie 2000, nepublicate). Curtea nu vede niciun motiv să se abată în cauza de față de o asemenea jurisprudență. Rezultă că această grievanță trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

În petiția sa, reclamantul se plânge de asemenea de aplicarea prelungită a articolului 41 bis pe parcursul unui deceniu constituind o încălcare a articolului 8 din Convenție. Guvernul observă că orice nou decret de reînnoire a restricțiilor este adoptat după obținerea de noi informații de la autoritățile judiciare și de poliție. Din acest motiv, motivația sa este rezultatul activității acestor organe. Curtea estimează, ținând seama de ansamblul argumentelor părților, că această grievanță ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei ci necesită examinare pe fond; rezultă că această grievanță nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost identificat.

Reclamantul se plânge de faptul că tribunalul de supraveghere nu s-a pronunțat asupra contestațiilor sale înainte de expirarea decretului atacat. El invocă o încălcare a articolului 13 din Convenție. În note suplimentare, el adaugă că ar mai fi existat o încălcare a articolului 6 din Convenție. Reclamantul observă că tribunalul de supraveghere a lăsat să expire termenul de valabilitate a decretelor înainte de a se apleca asupra contestațiilor sale. De asemenea, i-a fost împiedicat să se prevaleaze și de calea recursului în casație, deoarece această instanță declară de asemenea inadmisibil un recurs după expirarea valabilității decretului. Guvernul nu prezintă nici un comentariu pe acest punct. Curtea observă că a deja concluzionat la încălcarea articolului 13 din Convenție în materie (vezi hotărârea Messina (nr. 2) mai sus citată, §§ 84-97). Cu toate acestea, recent, ea a estimat că o asemenea grievanță trebuie examinată sub unghiul articolului 6 din Convenție – și a concluzionat la încălcarea acestuia – și că nu era nevoie să examineze grievanța sub unghiul articolului 13 (Ganci c. Italiei, nr. 41576/98, 30 octombrie 2003). Prin urmare, ea va examina grievanța numai sub unghiul articolului

Curtea constată că la trei rânduri (decret nr. 14, 15 și 16), tribunalul de supraveghere nu s-a pronunțat înainte de expirarea valabilității decretului atacat, și prin urmare contestația reclamantului a fost declarată inadmisibilă din pierdere a oricărui interes în examinare. Curtea estimează, ținând seama de ansamblul argumentelor părților, că această grievanță ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererei, ci necesită examinare pe fond; rezultă că această grievanță nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost identificat. 6. Făcând referință la faptul că instanțele nu s-ar pronunța înainte de expirarea decretului atacat, reclamantul a indicat, în note suplimentare, că ar mai fi existat o încălcare a articolelor 5 și 7 din Convenție. Curtea constată că aceste articole din Convenție nu se aplică în mod evident în cazul de față. Prin urmare, această parte a grievanței trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul invocă o a doua încălcare a articolului 13 din Convenție, redactat în felul următor: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale." Potrivit sa, el nu s-ar bucura de o cale de recurs pentru a se plânge de tratamentul inuman și degradant care ar rezulta din aplicarea articolului 41 bis. El semnalează că controlul tribunalelor de supraveghere ar fi limitat la un control de legalitate. Curtea constată că prin decizia sa depusă pe 20 noiembrie 2001, tribunalul de supraveghere din Perugia a anulat parțial decretul nr. 17. Ea concluzionează că controlul instanțelor nu se limitează la un control al legalității actului atacat, ci vizează și temeinicia deciziei luate. Prin urmare, această grievanță trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul se plânge de asemenea de încălcarea articolului 9 din Convenție, redactat în felul următor: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea (...) de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și săvârșirea ritualurilor. 2. Libertatea de a manifesta religia sau convingerea nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, pentru protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora." Reclamantul subliniază că această dispoziție garantează dreptul la libertatea de religie și că aceasta a fost încălcată în cazul său. Cu toate acestea, el nu furnizează dovezi privind posibile încălcări ale dreptului său, ci se limitează la a evoca modalitățile exercitării dreptului său (asistarea la masă separat de alți deținuți). Potrivit Guvernului, decretele contestate nu introduc nicio restricție în materie și dreptul reclamantului la libertatea de religie este respectat. Curtea reamintește că art. 9 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul la libertatea de religie, care implică dreptul de a-și manifesta religia prin cult, învățătură, practici și săvârșirea ritualurilor (hotărâre Kalaç c. Turciei din 1 iulie 1997, Culegere 1997-IV, p. 1209, § 27). Or, Curtea observă că reclamantul nu a subzis în niciun fel alega sa. De altfel, decretele pentru care a furnizat copie nu conțin nicio restricție în materie. Rezultă că această grievanță trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul amintește în sfârșit că pentru a contesta aplicarea restricțiilor, nu poate decât introduce reclamații în fața tribunalului de supraveghere în aplicarea articolului 14 ter din legea privind administrația penitenciară. El invocă o încălcare a articolelor 5 § 4, 13 și 14 din Convenție. art. 5 § 4 este redactat în felul următor: „Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să introducă un recurs în fața unei instanțe judecătorești, pentru ca aceasta să se pronunțe în scurt timp asupra legalității detenției sale și să ordoneze eliberarea sa dacă detentia este ilegală." art. 14 este redactat în felul următor: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie să fie asigurată, fără nicio distincție, indiferent de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație." Curtea constată că art. 5 nu se aplică în mod evident în cazul de față, deoarece acesta nu privește o lipsire de libertate ci restricții impuse ulterior unei persoane condamnate printr-o hotărâre definitivă. De altfel, observă că tribunalul de supraveghere a anulat restricțiile când le-a judecat nejustificate (vezi decizia privind decretul nr. 17). Din acest motiv, nicio problemă nu se pune sub unghiul articolelor 13 și 14 din Convenție. Rezultă că această grievanță trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Decide de a pune capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție; Declară admisibile, cu rezervă de fond, grievanțele reclamantului bazate pe articolele 3 și 8 și privind aplicarea prelungită a măsurilor de restricție, și acelea bazate pe art. 6 privind întârzierea instanțelor de supraveghere în pronunțare asupra contestațiilor reclamantului; Declară petiția inadmisibilă pentru restul. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

Le requérant se plaint d'abord d'une violation de l'article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » Il estime être soumis à un traitement inhumain et dégradant dans la mesure où, chaque jour, les gardiens de prison procèdent à deux inspections de sa cellule et, pour ce faire, frappent contre les barreaux de la fenêtre, produisant ainsi un bruit assourdissant. Ensuite, il se plaint des contrôles réguliers auxquels il est soumis dans sa cellule, au cours desquels son intimité n'est pas préservée. Il voit là un moyen de pression psychologique. Le Gouvernement rappelle qu'il appartient à l'autorité pénitentiaire de fixer les règles concernant certaines activités des détenus au sein d'une prison. En l'espèce, les restrictions litigieuses ont été décidées au vu de l'extrême dangerosité du requérant. De ce fait, l'on ne saurait considérer lesdites restrictions comme constituant un traitement inhumain. A titre préliminaire, la Cour rappelle que pour tomber dans le champ d'application de l'article 3, un traitement doit atteindre un minimum de gravité. L'appréciation de ce minimum est relative par essence et dépend de l'ensemble des données de la cause, et notamment de la nature et du contexte du traitement ainsi que de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux et, parfois, du sexe, de l'âge et de l'état de santé de la personne concernée (arrêt Irlande c. le Royaume-Uni du 18 janvier 1978, série A n o 25, p. 65, § 162 et arrêt Tyrer du 25 avril 1978, série A n o 26, pp. 14-15, §§ 29-30). Dans cette perspective, il ne suffit pas que le traitement comporte des aspects désagréables (arrêt Guzzardi du 6 novembre 1980, série A n o 39, p. 40, §107). D'autre part, la Cour rappelle qu'elle a déjà eu à statuer quant à la compatibilité du régime spécial de détention avec l'article 3 de la Convention (cf. Ganci c. Italie (déc.), n o 41576/98 du 20 septembre 2001). En ce qui concerne la présente affaire, elle observe que le requérant a été soumis à des mesures de contrôle sévères en raison des infractions très graves pour lesquelles il a été condamné et en vue d'assurer la défense de l'ordre et de la sûreté publique. Elle constate que le requérant n'a pas démontré que ce souci des autorités italiennes était sans fondement ou déraisonnable (cf. Marincola c. Italie (déc.), n o 42662/98 du 25 novembre 1999). La Cour considère par conséquent, au vu de l'âge et de l'état de santé du requérant, que le traitement dont il se plaint n'atteint pas le minimum nécessaire de gravité pour tomber dans le champ d'application de l'article 3 de la Convention (voir requête n o 41576/98, précitée). Il s'ensuit que, sur ce point, la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4 de la Convention.

Dans sa requête, le requérant se plaint également de la prorogation depuis dix ans environ de l'application de l'article 41 bis . Il estime que cette prorogation a changé le caractère de ladite disposition qui, d'exceptionnelle, est devenue « normale ». Le requérant soutient qu'il y a là un élément à prendre en considération quant à la conformité de l'article 41 bis avec l'article 3 de la Convention. Le Gouvernement fait remarquer que tout nouveau décret de renouvellement des restrictions est adopté après avoir acquis de nouveaux éléments d'information auprès des autorités judiciaires et de la police. De ce fait, sa motivation est le résultat de l'activité de ces organes. La Cour rappelle qu'elle n'a pas pour tâche d'examiner in abstracto si une disposition du droit interne est en conformité ou non avec la Convention, mais qu'elle doit décider si dans un cas donné les droits garantis par la Convention ont été respectés. Dans cette optique, il y a lieu de se poser la question de savoir si l'application prolongée de l'article 41 bis – qui, par ailleurs, après la reforme de 2002, est devenue une disposition permanente de la loi sur l'administration pénitentiaire – pendant une dizaine d'années dans le cas du requérant constitue une violation de l'article 3 dans la mesure où celui-ci a été invoqué. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit ne pouvant être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Le requérant allègue ensuite la violation de l'article 8 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui. » Le requérant se plaint de ce qu'il ne lui est permis de rencontrer sa famille qu'une heure par mois et des modalités des visites (vitre de séparation). Le Gouvernement affirme que l'ingérence litigieuse était conforme aux exigences requises au paragraphe 2 de l'article

Il ajoute que celle-ci était justifiée en raison de la position élevée du requérant dans l'association criminelle à laquelle il appartenait et du prestige dont il jouissait. La Cour rappelle qu'elle a déjà eu à se prononcer dans le sens que les restrictions prévues par l'application de l'article 41 bis en matière de vie privée et familiale de certains détenus constituent une ingérence « prévue par la loi » et « nécessaire » « dans une société démocratique » pour poursuivre les buts légitimes de la « défense de l'ordre et de la sécurité publique » ainsi que « la prévention des infractions pénales ». Elle a conclu que pareille ingérence était justifiée par le paragraphe 2 de l'article 8 (voir Messina c. Italie (n o 2) , n o 25498/94, §§ 62-67, 28 septembre 2000, non publié). La Cour ne voit aucun motif de s'écarter en l'espèce de pareille jurisprudence. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. Dans sa requête, le requérant se plaint aussi de ce que l'application prolongée de l'article 41 bis pendant une dizaine d'années constitue une violation de l'article 8 de la Convention. Le Gouvernement fait remarquer que tout nouveau décret de renouvellement des restrictions est adopté après avoir acquis de nouveaux éléments d'information auprès des autorités judiciaire et de la police. De ce fait, sa motivation est le résultat de l'activité de ces organes. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit, qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. 5. Le requérant se plaint de ce que le tribunal de surveillance ne s'est pas prononcé sur ses recours avant l'expiration du décret attaqué. Il allègue la violation de l'article 13 de la Convention. Dans des notes complémentaires, il ajoute qu'il y aurait aussi eu méconnaissance de l'article 6 de la Convention. Le requérant fait remarquer que le tribunal de surveillance a laissé expirer le délai de validité des décrets avant de se pencher sur ses recours. De plus, on l'a empêché de se prévaloir également de la voie du pourvoi en cassation, car cette juridiction déclare également irrecevable un pourvoi après expiration de la validité du décret. Le Gouvernement ne soumet pas de commentaire sur ce point. La Cour note qu'elle a déjà conclu à la méconnaissance de l'article 13 de la Convention en la matière (voir l'arrêt Messina (n o 2) précité, §§ 84-97). Cependant, dans un passé récent, elle a estimé que ce genre de grief devait être examiné sous l'angle de l'article 6 de la Convention – et conclu à sa méconnaissance – et qu'il n'y avait pas lieu d'examiner le grief sous l'angle de l'article 13 ( Ganci c. Italie, n o 41576/98, 30 octobre 2003). Par conséquent, elle n'examinera ce grief que sous l'angle de l'article 6. La Cour constat qu'à trois reprises (décret n o 14, 15 et 16), le tribunal de surveillance n'a pas statué avant l'expiration de la validité du décret attaqué, et par conséquent le recours du requérant a été déclaré irrecevable pour perte de tout intérêt à son examen. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. 6. Se référant au fait que les juridictions ne statueraient pas avant l'expiration du décret attaqué, le requérant a indiqué, dans des notes complémentaires, qu'il y aurait aussi méconnaissance des articles 5 et 7 de la Convention. La Cour constate que ces articles de la Convention ne s'appliquent manifestement pas au cas d'espèce. Par conséquent, cette partie du grief doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 7. Le requérant allègue une seconde violation de l'article 13 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. » Selon lui, il ne bénéficierait pas d'une voie de recours pour se plaindre du traitement inhumain et dégradant qui découlerait de l'application de l'article 41 bis . Il signale que le contrôle des tribunaux de surveillance serait limité à un contrôle de légalité. La Cour constate que par sa décision déposée le 20 novembre 2001, le tribunal de surveillance de Pérouse a annulé en partie le décret n o 17. Elle en conclut que le contrôle des tribunaux ne se limite pas à un contrôle de la légalité de l'acte attaqué, mais vise aussi le bien-fondé de la décision prise. Par conséquent, ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 8. Le requérant se plaint également de la violation de l'article 9 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté de (...) de religion ; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites. 2. La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l'ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d'autrui. » Le requérant souligne que cette disposition garantit le droit à la liberté de religion, et que celle-ci a été méconnue dans son cas. Cependant il ne fournit pas de preuves quant à d'éventuelles violations de son droit, mais se limité à évoquer les modalités d'exercice de son droit (suivre la messe à l'écart des autres détenus). Selon le Gouvernement, les décrets litigieux n'introduisent aucune restriction en la matière et le droit à la liberté de religion du requérant est respecté. La Cour rappelle que l'article 9 de la Convention garantit à toute personne le droit à la liberté de religion, lequel implique le droit de manifester sa religion par le culte, l'enseignement, les pratiques et l'accomplissement des rites (arrêt Kalaç c. Turquie du 1 er juillet 1997, Recueil 1997-IV, p. 1209, § 27). Or, la Cour relève que le requérant n'a aucunement étayé son allégation. Par ailleurs, les décrets dont il a fourni copie ne comportent aucune restriction en la matière. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Le requérant rappelle enfin que pour contester l'application des restrictions, il ne peut qu'introduire des réclamations devant le tribunal de surveillance en application de l'article 14 ter de la loi sur l'administration pénitentiaire. Il allègue qu'il ne peut s'adresser à une « juridiction judiciaire » ayant le pouvoir de juger les restrictions comme injustifiées. Selon le requérant, il y aurait violation des articles 5 § 4, 13 et 14 de la Convention. L'article 5 § 4 est ainsi libellé : « Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d'introduire un recours devant un tribunal, afin qu'il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. » L'article 14 est ainsi libellé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » La Cour constate que l'article 5 ne s'applique manifestement pas au cas d'espèce, car celui-ci ne concerne pas une privation de liberté mais des restrictions imposées par la suite à une personne condamnée par un arrêt devenu définitif. De surcroît, elle note que le tribunal de surveillance a annulé les restrictions lorsqu'il les a jugées injustifiées (voir la décision sur le décret n o 17). De ce fait, aucun problème ne se pose sous l'angle des articles 13 et 14 de la Convention. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Décide de mettre fin à l'application de l'article 29 § 3 de la Convention ; Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de articles 3 et 8 et concernant l'application prolongée des mesures de restriction, et ceux tirés de l'article 6 concernant le retard des juridictions de surveillance à statuer sur les recours du requérant ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président