ÇELİK c. TURQUIE

(...) DE FAPT, reclamantul, domnul Hatip chaelik, este un resortisant turc născut în 1954 și rezident în Konya. El este reprezentat în fața Curții de către dl Gencan, avocat în Diyarbak. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 11 noiembrie 1980, funcționarii de poliție l-au arestat pe solicitant, care a fost numit în calitate de reprezentant al Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK). La 8 ianuarie 1981, Curtea Marțială (s La 14 septembrie 1981, procurorul militar a depus o acuzație la Curtea Marțială de la Diyarbakr. Pe baza articolelor 125 și 168 din Codul penal, procurorul acuzându-l pe reclamant de a-i face parte din PKK și din activități menite să restrângă administrația statului o parte din teritoriile aflate sub suveranitatea acestuia.

La o dată nespecificată, reclamantul desemnează un avocat ales pentru a-l reprezenta pe tot parcursul procedurii penale interne. La 19 februarie 1985, Curtea marțială l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de infracțiunile descrise la articolele 125 și 168 și l-a condamnat la 24 de ani de închisoare. ) a anulat hotărârea din 19 februarie 1985 pe motiv că probele n mai erau suficiente pentru a-l condamna pe reclamant. La 18 iunie 1990, reclamantul a fost eliberat în așteptarea hotărârii sale. După promovarea legii din 26 decembrie 1994, care a pus capăt competenței Curților Marțiale, tribunalul din Diyarbakr a devenit competent pentru cunoașterea cauzei și i-a fost comunicat dosarul. La 13 iulie 1998, curtea din Diyarbakar l-a numit pe reclamant în fața tuturor șefilor.

La data de 5 august 1998, Tribunalul Instanței din Diyarbakr a fost notificat reprezentantului reclamantului. La 10 septembrie 1998, Tribunalul prin care reclamantul a fost achitat a devenit definitiv, nici recurentul, nici procurorul din Diyarbakr au făcut apel în termenul prevăzut de lege. La 4 februarie 1999, reclamantul a ales un nou avocat, care îl reprezintă în fața Curții. La 19 martie 1999, hotărârea devenită definitivă a fost notificată noului avocat al reclamantului la cererea sa. La 30 aprilie 1999, reclamantul sesizează instana de judecată din Konya în temeiul Legii nr. 466: a solicitat despăgubiri pentru arestarea sa provizorie nejustificată. La 3 noiembrie 2000, tribunalul din Konya a acordat reclamantului o despăgubire.

La 14 iunie 2001, Curtea de Casație a confirmat hotărârea instanței de primă instanță. GRIEF Invochează art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că procedura penală împotriva sa nu s-a încheiat într-un termen rezonabil. În temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Guvernul susține că termenul nu a fost introdus în termenul stabilit de art. 35 alin. (1) din Convenție. August 1998 și că această hotărâre a devenit definitivă la 10 septembrie 1998, reclamantul nu a luat în considerare recursul.

Guvernul este, prin urmare, de părere că termenul de șase luni a început să curgă la 10 septembrie 1998. Reclamantul contestă teza guvernului. El susține că a luat cunoștință de arestarea tribunalului din Diyarbakýr la 19 martie 1999 deoarece nu a fost în contact cu fostul său avocat din 1985. În opinia sa, termenul de șase luni ar fi trebuit să înceapă să curgă la 19 martie 1999. În această privință, Tribunalul susține că: a fost adresat instanțelor interne pentru a obține despăgubiri pentru arestarea sa provizorie nedreaptă pe baza legii nr. 466 și că acestea au luat ca dată de la 19 martie 1999 ca dată la care termenul prevăzut de lege a început să curgă.

El a predat Curții, pentru a-și susține teza, decizii ale Curții de Casație privind termenele aplicabile procedurilor desfășurate în temeiul Legii nr. 466. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, nu poate fi sesizată cu privire la o cale de atac individuală decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum se înțelege în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute, și în termen de șase luni de la data deciziei definitive.

Curtea amintește, de asemenea, că termenul de șase luni începe de la data la care avocatul reclamantului a luat cunoștință de decizia care epuizează căile de atac interne, indiferent de faptul că reclamantul însuși a putut să ia cunoștință de aceasta numai mai târziu (a se vedea Aarts c. Țările de Jos, 14056/88, Decizia Comisiei din 28 mai 1991, Deciziile și rapoartele 70, p. 208 și 216-217, precum și următoarele decizii ale Curții K. și alții (dec.), nr. 39091/97, 7 septembrie 1999, Bölükbaș și alții (dec.), nr. 37793/97, 12 octombrie 1999, și Pejic c. Croația (dec.), nr. 66894/01, 19 decembrie 2002). În cazul de față, Curtea constată că: hotărârea Curții din Diyarbakýr a devenit definitivă la 10 septembrie 1998. Chiar și în ipoteza în care reclamantul ar fi luat cunoștință de această hotărâre la 19 martie 1999, ca și cum aceasta ar fi fost la data la care a început termenul de șase luni, această dată nu ar putea fi considerată ca fiind punctul de plecare al termenului de șase luni.

Curtea consideră că, în cazul în care nu a luat legătura cu fostul său avocat, acest lucru se datorează propriei sale neglijențe. În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia instanțele interne și-au primit teza cu privire la cererea de despăgubire pe care a formulat-o în temeiul legii nr. 466, Curtea arată că procedura descrisă în această lege nu are legătură cu procedura penală ordinară. Deciziile Curții de Casație citate de reclamant cu privire la punctul de plecare al termenelor legale se referă numai la procedura prevăzută în legea nr. 466. În plus, Curtea consideră că nu poate fi obligată de termenele prevăzute în dreptul intern pentru calcularea termenului de șase luni.

Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia care trebuie luată în considerare în speță a devenit definitivă la 10 septembrie 1998, în timp ce reclamantul a sesizat Curtea la 27 iulie 1999. În consecință, cererea este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

(...) EN FAIT Le requérant, M. Hatip Çelik, est un ressortissant turc né en 1954 et résidant à Konya. Il est représenté devant la Cour par M. İ.E. Gencan, avocat à Diyarbakır. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 11 novembre 1980, des fonctionnaires de police arrêtèrent le requérant, soupçonné d’appartenir au Parti des travailleurs du Kurdistan (PKK). Le 8 janvier 1981, la cour martiale ( sıkıyönetim askeri mahkemesi ) de Diyarbakır ordonna le placement en détention provisoire du requérant. Le 14 septembre 1981, le procureur militaire déposa un acte d’accusation auprès de la cour martiale de Diyarbakır. Sur la base des articles 125 et 168 du code pénal, le procureur accusait le requérant d’appartenance au PKK et d’activités visant à soustraire à l’administration de l’Etat une partie des territoires relevant de la souveraineté de celui-ci.

A une date non précisée, le requérant désigna un avocat de son choix pour le représenter tout au long de la procédure pénale interne. Le 19 février 1985, la cour martiale reconnut le requérant coupable des infractions décrites aux articles 125 et 168 et le condamna à vingt-quatre ans d’emprisonnement. Le requérant interjeta appel. Le 10 avril 1990, la Cour de cassation militaire ( askeri yargıtay ) annula l’arrêt du 19 février 1985 au motif que les preuves n’étaient pas suffisantes pour condamner le requérant. Le 18 juin 1990, le requérant fut libéré dans l’attente de son jugement. Après la promulgation de la loi du 26 décembre 1994, qui mit fin à la compétence des cours martiales, la cour d’assises de Diyarbakır devint compétente pour connaître de l’affaire et le dossier lui fut communiqué.

Le 13 juillet 1998, la cour d’assises de Diyarbakır acquitta le requérant sur tous les chefs. Le 5 août 1998, l’arrêt de la cour d’assises de Diyarbakır fut notifié au représentant du requérant. Le 10 septembre 1998, l’arrêt par lequel le requérant avait été acquitté devint définitif, ni le requérant ni le procureur n’en ayant fait appel dans le délai prévu par la loi. Le 4 février 1999, le requérant choisit un nouvel avocat, qui le représente devant la Cour. Le 19 mars 1999, l’arrêt devenu définitif fut notifié au nouvel avocat du requérant à sa demande. Le 30 avril 1999, le requérant saisit la cour d’assises de Konya sur la base de la loi n o 466 : il demandait réparation pour sa détention provisoire injustifiée.

Le 3 novembre 2000, la cour d’assises de Konya accorda une indemnité au requérant. Le 14 juin 2001, la Cour de cassation confirma le jugement de la juridiction de première instance. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que la procédure pénale engagée contre lui ne se soit pas terminée dans un délai raisonnable. EN DROIT Le requérant soutient que la procédure pénale engagée contre lui n’a pas répondu à l’exigence de « délai raisonnable » posée par l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

» Le Gouvernement avance que la requête n’a pas été introduite dans le délai imparti par l’article 35 § 1 de la Convention. Il affirme que l’arrêt de la cour d’assises de Diyarbakır a été notifié au représentant du requérant le 5 août 1998 et que cet arrêt est devenu définitif le 10 septembre 1998, le requérant n’ayant pas interjeté appel. Le Gouvernement est par conséquent d’avis que le délai de six mois a commencé à courir le 10 septembre 1998. Le requérant conteste la thèse du Gouvernement.

Il soutient qu’il a pris connaissance de l’arrêt de la cour d’assises de Diyarbakır le 19 mars 1999 car il n’avait pas été en contact avec son ancien avocat depuis 1985. Selon lui, le délai de six mois aurait dû commencer à courir le 19 mars 1999. Il fait valoir à cet égard qu’il s’était adressé aux juridictions internes pour obtenir réparation de sa détention provisoire injuste sur la base de la loi n o 466 et que celles-ci avaient pris le 19 mars 1999 comme date à laquelle le délai prévu par la loi avait commencé à courir.

Il a remis à la Cour, pour appuyer sa thèse, des décisions de la Cour de cassation concernant les délais applicables aux procédures menées sur la base de la loi n o 466. La Cour rappelle d’emblée qu’en application de l’article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie d’une requête individuelle qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision définitive.

La Cour rappelle en outre que le délai de six mois court à compter de la date à laquelle l’avocat du requérant a pris connaissance de la décision qui épuise les voies de recours internes, indépendamment du fait que le requérant ait pu lui-même en prendre connaissance seulement plus tard (voir Aarts c. Pays-Bas , n o 14056/88, décision de la Commission du 28 mai 1991, Décisions et rapports 70, pp. 208 et 216-217, et les décisions suivantes de la Cour : K. et autres c. Turquie (déc.), n o 36091/97, 7 septembre 1999, Bölükbaș et autres c. Turquie (déc.), n o 37793/97, 12 octobre 1999, et Pejic c. Croatie (déc.), n o 66894/01, 19 décembre 2002). En l’espèce, la Cour observe que l’arrêt de la cour d’assises de Diyarbakır est devenu définitif le 10 septembre 1998. Même dans l’hypothèse où le requérant aurait pris connaissance de cet arrêt le 19 mars 1999, comme il l’affirme, cette date ne saurait être considérée comme le point de départ du délai de six mois.

La Cour considère que si l’intéressé n’a pas pris contact avec son ancien avocat, cela est dû à sa propre négligence. En ce qui concerne l’allégation du requérant selon laquelle les juridictions internes ont accueilli sa thèse concernant la demande de réparation qu’il a formulée sur la base de la loi n o 466, la Cour relève que la procédure décrite dans cette loi est sans lien avec la procédure pénale ordinaire. Les décisions de la Cour de cassation citées par le requérant à propos du point de départ des délais légaux concernent seulement la procédure définie dans la loi n o 466. En outre, la Cour considère qu’elle ne saurait être liée par les délais prévus en droit interne pour le calcul du délai de six mois.

Dès lors, la Cour conclut que la décision à prendre en compte en l’espèce est devenue définitive le 10 septembre 1998, alors que le requérant a saisi la Cour le 27 juillet 1999. Il s’ensuit que la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.