A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56566/00 prezentate de Yașar KAPLAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Loucaide Türmen Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni, judecători T.L. Early grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 februarie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Yașar Kaplan, este un resortisant turc, născut în 1952, reprezentat în fața Curții de către domnul H.A. Özhan, avocat la Ankara. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În zilele de 18, 19 și 20 februarie 1998, ziarul Akit a publicat o serie de editoriale scrise de reclamant și intitulate "Orientate" Ülke tehlikede bunlar Termenii pe care i-am folosit în titlu au fost împrumutați de la plângerea unui ofițer alevi. Acest ofițer alevi a spus: "Am văzut că grupul pe care l-am integrat (...) se întrunea în jurul ambițiilor care depășeau cu mult alevismul [1] (...) În ultimul timp, am auzit că această (...) promovare a persoanelor de aceeași confesiune s - a accelerat în cadrul organismului public al armatei (...) Având în vedere anumite informații care ne - au fost transmise, unii ofițeri atașați de o mărturisire exactă țin între ei întruniri secrete și lucrează la pregătiri pe termen lung pentru a prelua armata... De ce a simțit ofițerul nostru care a spus alevi nevoia de a face declarații publice în ceea ce privește discuțiile la care a fost martor în timpul acestor întâlniri? Potrivit propriilor sale cuvinte, cauza acestui lucru se explică astfel: mai degrabă decât atât, gândindu-mă că acest grup obscur va pune în pericol statul și națiunea, denunțându-i mi-a apărut ca o datorie față de poporul meu. Ei bine, dar cine sunt ei? Ce vor ei să facă? Sunt într-adevăr alevi? Găsim răspunsul întotdeauna în aceeași declarație: nu cred că acești oameni sunt aleși. Acestea sunt Nusayri [2] și grupurile de interes (...) care, în afara obiectivelor lor întunecate, nu vor să recunoască pe nimeni dreptul la viață și să trăiască cu mirajele unei revoluții sângeroase (...) Conform condițiilor mărturisirii ofițerului nostru, acești oameni cu ambiții întunecate care nu vor să recunoască dreptul la viață nimănui în afară de ei înșiși Începând din 1997 au avut loc anumite întruniri și, la fiecare întrunire, au decis... cum vor acționa în cadrul armatei, cum vor lucra, în cine pot avea încredere, în cine pot folosi și în ce scop (...) Printre ofițerii care pregătesc o venire alevi se află în mare parte coloneli și se pretinde că generalii le servesc drept avangardă. Există într-adevăr un astfel de demers în cadrul armatei noastre? Unitățile de informații au prezentat un raport în acest sens autorităților superioare? Până în ce măsură informațiile care ne sunt transmise sunt adevărate? (...) Există totuși o realitate care decurge din aceste informații: înaltul consiliu militar este condus greșit de aceste familii malițioase care doresc să preia armata (...) În scrierile sale din 19 și 20 februarie 1998, reclamantul a continuat să trateze acest subiect, ilustrând cuvintele sale prin exemple de discuții și decizii pretinse adoptate în cadrul ședințelor secrete în cauză. La 20 februarie, acesta a încheiat această serie de editoriale după cum urmează: Timp de două zile (...) am subliniat faptul că în armată, de mult timp, un grup, în cadrul căruia se găsesc și ofițeri de rang superior, pregătește o venire ilegală în Alévi și, începând din 1997, ține întruniri secrete și ia anumite decizii referitoare la modul de a prelua pozițiile cheie. Astăzi vreau să mă refer la conținutul anumitor decizii luate la aceste întruniri care tind să ducă la realizarea unei revoluții ale vieții. (...) Mulți oameni, ale căror identități sunt ținute secrete, participă la aceste întruniri și se pregătesc (...) să preia armata pentru a permite o lovitură de stat alevi (...) Există într-adevăr, după cum s-a afirmat, un efort al ofițerilor pentru recrutarea confesională în cadrul secției de acțiune din apropierea șefului Statului Major al armatei, a Direcției de Educație și Școli ale Forțelor Terestre, precum și a Secției de nominalizări? Se spune că unii ofițeri aleviți care țin între ei întâlniri secrete în vederea pregătirii unei apariții ilegale au reușit să aleagă, în toate școlile militare, ofițeri de aceeași confesiune în calitate de delegați de clasă. Este adevărat... La 25 februarie 1998, întrucât aceste editoriale aduceau atingere relațiilor de subordonare, aveau tendința de a distruge încrederea soldaților față de comandanții de rang superior, îi îndemnau să nu respecte legile și sperjurul, șeful de stat major a cerut procurorului militar din apropierea șefului de stat major să dea în judecată reclamantul. La 9 martie 1998, Tribunalul Militar din apropierea șefului Statului-Major al forțelor armate din Ankara a emis un ordin de constrângere prin corp împotriva reclamantului pentru încălcarea relațiilor de subordonare, a încrederii față de superiorii ierarhici, precum și pentru incitarea soldaților la neascultarea legilor militare, a sperjurului, a neîndeplinirii obligațiilor și a disciplinei militare. În aceeași zi, reclamantul a fost arestat și pus în arest provizoriu, iar la 10 martie 1998 a formulat o opoziție, considerând că există suficiente elemente de probă care ar putea crea o îndoială legitimă cu privire la vinovăția reclamantului, Tribunalul Militar din apropierea Comandamentului Marine al șefului Statului Major a respins opoziția persoanei în cauză. La 20 martie 1998, pe baza articolului 96 alineatul (6) din Codul Penal Militar, Ministerul Apărării l-a autorizat pe procurorul militar să deschidă o informare împotriva reclamantului și a redactorului-șef al cotidianului în cauză. La 24 martie 1998, după ce a subliniat că reclamantul a publicat scrierile în litigiu fără a verifica suficient fiabilitatea surselor sale de informații, procurorul militar l-a acuzat pe acesta și pe redactorul-șef al cotidianului Akit. , de la șeful încălcării relațiilor de subordonare și de încredere față de superiori sau comandanți, incitarea soldaților la neascultarea legilor militare, a sperjurului, a încălcării obligațiilor și a disciplinei militare; acesta solicită condamnarea reclamantului în temeiul articolelor 58 și 95 alineatul (4) și 5 din Codul penal militar și al articolului 153 alineatul (1) și (4) din Codul penal. În special, rechizițiile procurorului pot fi citite după cum urmează Cel mai important principiu pentru cei care desfășoară o activitate în profesia de jurnalist este acela de a acorda atenție temeiniciei și fiabilității surselor de informații pe care își bazează scrierile. În cazul de față, faptul că se dorește să se difuzeze în fața opiniei publice și a mass-mediei acuzații neîntemeiate cu privire la forțele armate turce ar putea constitui, eventual, un subiect de informare.... În acest text, care ia forma unei propagande intenționate, pregătite de inculpatul Yașar Kaplan în scopul de a reduce și slăbi forțele armate turce în fața opiniei publice și a altor organisme ale statului, și imputate ofițerilor aleviți, fără a face cercetări suficiente [în conformitate cu] cerințele profesiei sale, găsindu-l convingându-l, acceptându-l ca fiind adevărat, a publicat-o și nu s-a mulțumit să o publice, dar, în aceste articole, a încercat să aducă atingere relațiilor de subordonare existente în forțele armate, să distrugă încrederea față de superiori sau comandanți prin puncte de vedere insultătoare și denigrante, în plus, a încurajat neascultarea legilor militare, prin jure, încălcarea obligației și disciplinei militare (...) În cursul ședinței din 21 aprilie 1998, avocatul reclamantului a subliniat faptul că soția acestuia și alte persoane nu au putut intra în sala de judecată și a solicitat instanței militare să continue ședința numai după ce au fost admise în sală. Constatând că 16 persoane se aflau deja în sala de judecată și că erau prezenți membri ai presei, tribunalul militar a refuzat să accepte această cerere și a continuat judecata și, mai târziu, i-a interogat pe inculpați și i-a auzit în apărare. Întrucât scrisoarea nu era semnată, nu am simțit nevoia de a scrie numele [persoanelor desemnate în această scrisoare] și nimeni nu mi-a cerut aceste nume. Parchetul militar mi-a arătat un document de cinci pagini, m-a întrebat dacă acest document a fost cel care mi-a fost trimis, așa că l-am studiat și am văzut că este același. Întrucât nu toate afirmațiile mi se păreau adevărate, nu am simțit nevoia de a rosti nume; în plus, acești oameni fiind funcționali, nu am publicat întreaga scrisoare [pentru] a nu le încălca dreptul la personalitate (...) pe scurt, am condus întrebări cu privire la aceste afirmații. Persoana care mi - a trimis această scrisoare nu mi - a dat identitatea sa, pur și simplu s - a prezentat ca un ofițer alevi, scrisoarea a fost trimisă unor membri ai presei și deputaților.... Am căutat dacă [persoanele desemnate] erau sau nu în funcție, după ce am constatat că erau acolo, am scris această hârtie pentru a fi răspuns la aceste afirmații.... Avocatul (...) a luat cuvântul: Cerem eliberarea acuzatului Yașar Kaplan. Clientul nostru a informat publicul exercitând libertatea presei, a gândirii și a opiniei. (...) Termenii în cauză sunt abstracti și confuzi. Ei nu au natura unei dovezi categorice (...) La sfârșitul acestei audieri, tribunalul militar pronunță eliberarea provizorie a reclamantului. La 5 mai 1998, reclamantul îl sesizează pe șeful Statului Major pentru a se plânge de refuzul Tribunalului Militar de a permite familiei, prietenilor și anumitor reprezentanți ai presei să participe la audieri și a susținut, cu această ocazie, că acest refuz trebuie înțeles ca o încălcare a principiului publicității dezbaterilor, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. El a declarat, de asemenea, că urmărirea penală a acestuia a încălcat principiul libertății presei și a invocat art. 10 din convenție. La 6 mai 1998, reclamantul sesizează prim-ministrul cu privire la aceleași fapte. La 14 iulie 1998, tribunalul militar l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de încălcarea relațiilor de subordonare și de a acționa în scopul de a distruge încrederea față de superiori și comandanți și, în consecință, l-a condamnat la 14 luni de închisoare în temeiul art. 95 alin. (4) și (5) din Codul penal militar și al art. 80 din Codul penal. Cu toate acestea, având în vedere că infracțiunea de incitare la neascultare a legilor, sperjurului, încălcării datoriei și disciplinei militare nu a fost constituită în acest caz, Tribunalul Militar a pronunțat achitarea reclamantului acestui șef. Acuzatul Yașar Kaplan, în ultimul său interogatoriu și în apărarea sa (...) [a precizat] că textul în litigiu îi fusese trimis prin poștă la începutul lunii februarie de către un ofițer allevi, după ce a efectuat o mică anchetă, a stabilit că acest text fusese trimis mai multor persoane, [declara] a vorbit despre această scrisoare fără semnătură (...) crezând astfel că prevenise încălcarea forțelor armate turce (...), nu a făcut comentarii, (...) a rezumat această scrisoare fără să fi pronunțat o hotărâre, și a formulat anumite întrebări pentru a afla dacă acuzațiile erau adevărate sau nu (...) Este un adevăr cunoscut că unii susținători ai chariei au creat centre (...) unde sunt pregătite scrierile mincinoase, false, calomniatoare, transmise membrilor presei, deputaților și altor persoane pentru a aduce prejudicii, pentru a înjosi... forțele armate.... Fără îndoială, conținutul articolelor în litigiu aduce atingere relațiilor de subordonare și tinde să distrugă încrederea față de superiori și comandanți prin acțiuni publice insultătoare și denigratoare. Prin aceste acțiuni, inculpatul Yașar Kaplan distruge, în spiritul membrilor forțelor armate turce care citesc aceste scrieri, respectul, încrederea și ascultarea de care au dat dovadă față de superiorii și comandanții lor. El s - a dovedit în mod public insultător și denigrator pentru a distruge încrederea ofițerilor subalterni față de ofițerii superiori (...) Faptul că scrierile nu au dezvăluit nici o identitate nu constituie o circumstanță care împiedică realizarea infracțiunii (...) Acuzatul Yașar Kaplan (...) a scris un articol pe baza unui document lipsit de seriozitate. Chiar dacă în apărarea lor avocații inculpaților au susținut că scrierile în litigiu intră în domeniul de protecție a libertății de exprimare și a libertății presei, indiferent dacă acest lucru se datorează constituției turce sau Convenției europene a drepturilor omului din care Turcia este parte contractantă, libertatea de exprimare, libertatea de informare, de critică sau de analiză nu este fără limită. Aceste drepturi pot fi limitate în scopul securității naționale, al integrității teritoriale, al securității publice, al apărării, al ordinii publice, al prevenirii criminalității, al protecției sănătății publice și al moralității. Publicarea unor scrierile care insultă și denigrază membrii unei organizații de stat nu se poate aprecia în domeniul de aplicare al libertății de exprimare și al libertății presei; ulterior, reclamantul a luat măsuri în fața Curții de Casație Militară. La 15 iunie 1999, Curtea de Casație Militară a infirmat hotărârea de primă instanță pe motiv că încălcarea în cauză nu poate fi calificată drept infracțiune succesorală și, prin urmare, a intrat sub incidența articolului 80 din Codul penal. Motivația hotărârii de rupere se poate citi după cum urmează (...) În aceste scrieri, Yașar Kaplan, bazându-se pe o scrisoare anonimă și fără semnătură, trimisă prin poștă de un ofițer [care se prezintă] ca alevi, a stabilit că ofițerii de rang superior și comandanții de confesiuni aleviei se pregăteau pentru o venire alevi în cadrul forțelor armate turce. Cu toate acestea, la sfârșitul examinării articolelor [se pare] că acuzatul, pe lângă faptul de a da această informație (...), făcea comentarii cu privire la aceste subiecte și aducea răspunsuri categorice. În mod asemănător, cînd își rezuma scrisul din 18 februarie 1998 în numărul din 19 februarie 1998, (...) ceea ce era scris anterior ca o afirmație, [de data aceasta] părea să fie transmis publicului ca un fapt stabilit (...) la 12 octombrie 1999, având în vedere dispozițiile legii nr. 4454 care prevede suspendarea judecății și executării pedepselor cu privire la infracțiunile comise prin intermediul presei scrise și orale, care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1999, tribunalul militar întârzie să se pronunțe pentru o perioadă de trei ani. La 31 decembrie 2003, constatând că reclamantul nu a făcut obiectul unei condamnări pentru încălcarea intenționată pe parcursul celor trei ani ai perioadei de suspendare menționate, instanța militară a pronunțat ridicarea acțiunii penale. La 14 februarie 2004, această hotărâre a fost notificată reclamantului. Se pedepsește cu o pedeapsă de șase luni până la trei ani de închisoare pe oricine care aduce atingere relațiilor de subordonare sau care, prin acțiunile și acțiunile sale publice, insultă sau denigrare, pentru a distruge încrederea superiorilor sau a comandanților. Persoanele care, până la 23 aprilie 1999, au comis infracțiuni prin presă scrisă, orală sau audiovizuală, pentru care pedepsele privative de libertate nu sunt mai mari de 12 ani și care au fost condamnate la o pedeapsă privativă de libertate de 12 ani sau mai mică de 12 ani, văd executarea pedepsei lor însoțite de o suspendare (...) Se suspendă judecarea sau inițierea unui proces împotriva persoanelor enumerate la primul paragraf care nu fac obiectul unor pedepse privative de libertate mai mari de 12 ani și care nu fac încă obiectul unei urmăriri penale sau al căror proces nu a fost încă deschis sau care, în ultima etapă a procedurii, nu a fost condamnat sau a cărui condamnare nu este definitivă (...) art. 2 din această lege se citește după cum urmează Persoanele care beneficiază de dispozițiile articolului 1 și care comit, în termen de trei ani de la pronunțarea suspendării, o infracțiune intenționată va trebui să execute pedepsele care au făcut obiectul suspendării (...) GRIEFS Recurentul susține că urmărirea penală, plasarea sa în custodia cu titlu provizoriu pentru că a scris articole de presă și teama unei posibile condamnări prin aplicarea legii nr. 4454 îi subminează dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat prin art. 10 din convenție. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale, în măsura în care a fost urmărit și judecat de către instanțe militare și consideră că refuzul instanțelor naționale de a permite familiei, prietenilor și anumitor organisme de presă să participe la proces aduce atingere principiului publicității dezbaterilor. În acest sens, el invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul afirmă că faptul că a fost reținut într-o închisoare militară, unde a fost obligat să poarte o uniformă militară și să aibă barbă rasă și părul tăiat, constituie un tratament degradant în sensul articolului 3 din Convenție. Reclamantul consideră că arestarea, reținerea provizorie și imposibilitatea temporară a acestuia de a-și exercita profesia de jurnalist constituie încălcări ale dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este prevăzut la art. 10 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața instanței militare care, în opinia sa, nu ar putea fi considerată o instanță independentă și imparțială și se plânge, de asemenea, că nu a fost judecat în instanță publică. În această privință, Curtea constată în primul rând că reclamantul a fost achitat de la șeful de incitare la neascultare de legi, de sperjur, de comisia de acte contrare datoriei și disciplinei militare. În mod similar, Comisia constată că condamnarea sa pentru încălcarea relațiilor de subordonare și a acțiunilor menite să distrugă încrederea față de superiori și comandanți a fost infirmată de Curtea de Casație Militară. Ulterior, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 4454, instanțele naționale au suspendat hotărârea cu privire la această chestiune, apoi au pronunțat ridicarea acțiunii penale; prin urmare, Curtea constată că reclamantul nu a făcut obiectul unei condamnări care a dobândit autoritate de lucru judecat. Desigur, Curtea recunoaște că ridicarea acțiunii penale trebuie să se considere, în temeiul dreptului intern, ca o consecință a încheierii termenului de suspendare, precum și a absenței unei comisii de către solicitant a unei noi infracțiuni. Cu toate acestea, în circumstanțele din speță, reclamantul nu a făcut obiectul niciunei hotărâri definitive de condamnare, el nu poate pretinde că are interesul, în sensul articolului 34 din convenție, de a continua examinarea acestei părți a cererii (a se vedea mutatis mutandis Veysel Turhan c. Turcia (dec.), 53648/00, 17 iunie 2004). Prin urmare, aceasta trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În sfârșit, în ceea ce privește obiecțiunile reclamantului întemeiate pe regimul general de detenție la care ar fi fost supus, Curtea amintește că, pentru a cădea sub incidența articolului 3 din convenție, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. În această perspectivă, nu este suficient ca tratamentul să conțină aspecte neplăcute și dureroase (Guzzardi c. Italia , Hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A n 39, p. 40, § 107). Astfel, suferința și umilința aplicate trebuie să depășească în orice caz cele pe care le presupune inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Or, în cazul de față, Curtea constată că nivelul suferinței morale care rezultă din practicile penale denunțate nu este de așa natură încât gradul de înjosire sau de umilire pe care acestea îl presupun atinge nivelul de gravitate impus de art. 3. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, amână examinarea plângerii reclamantului întemeiat pe încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. T.L Early J.-P. Costa grefier adjunct Președinte L Mișcare sită fondată de Muhammad Ibn Nusayr, care este dezvoltat la mijlocul secolului al IX-lea. Inițial centrată în Kufa în Irak, această mișcare religioasă este acum localizată mai ales în nord-vestul Siriei (alaouite) și în anumite părți ale lanatoliei sudice. Este fondată pe o doctrină trinitară.
de la requête n
o
56566/00
présentée par Yașar KAPLAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le
28 septembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
L.
Loucaides
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et
de
M.
T.L. Early
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 février 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Yașar Kaplan, est un ressortissant turc, né en 1952. Il est représenté devant la Cour par M
e
H.A. Özhan, avocat à Ankara.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Les 18, 19 et 20 février 1998, le quotidien
Akit
(«
Contrat
») publia une série d'éditoriaux écris par le requérant et intitulés «
Ülke tehlikede bunları durdurunuz
! - Ordu içinde mezhepçi kadrolașma
» («
Le pays est en danger, arrêtez les
! – Un recrutement confessionnel des cadres de l'armée
»).
Les passages pertinents de l'article publié le 18 février 1998 peuvent se lire comme suit
:
«
Les termes que j'ai employés dans le titre ont été empruntés à la plainte d'un officier alevi. Cet officier alevi dit
: «
j'ai vu que le groupe que j'avais intégré (...) se réunissait autour d'ambitions allant bien au-delà de l'alévisme
[1]
(...)
»
(...)
Ces derniers temps, nous entendons dire que cette (...) promotion des personnes de même confession s'est accélérée au sein de l'organisme public qu'est l'armée (...) Au vu de certaines informations qui nous ont été transmises, certains officiers attachés à une confession précise tiennent entre eux des réunions secrètes et travaillent sur des préparatifs à long terme pour s'emparer de l'armée (...)
Pourquoi notre officier qui se dit alevi a-t-il ressenti le besoin de faire des déclarations publiques en ce qui concerne les discussions dont il a été témoin au cours de ces réunions
? Selon ses propres termes, la cause de ceci s'explique ainsi
: «
(...) en pensant que ce groupe obscur allait mettre en danger l'Etat et la nation, les dénoncer m'est apparu comme un devoir envers mon peuple.
»
Bien, mais qui sont-ils
? Que veulent-ils faire
? Sont-ils réellement des alevis
? Nous trouvons la réponse toujours dans la même déclaration
: «
je ne crois pas que ces gens soient alevis. Ceux-là, sont les Nusayrî
[2]
et les groupes d'intérêt (...) qui, en dehors de leurs sombres objectifs, ne veulent reconnaître à quiconque le droit à la vie et vivent avec les mirages d'une révolution sanguinaire (...)
Selon les termes de la confession de notre officier, «
ces personnes aux sombres ambitions qui ne veulent reconnaître le droit à la vie à personne d'autre qu'eux-mêmes
» tiennent certaines réunions depuis 1997 et, à chaque réunion, décident (...) comment elles vont agir au sein de l'armée, comment elles vont travailler, à qui elles peuvent faire confiance, qui elles peuvent utiliser et à quelle fin (...)
Parmi les officiers qui préparent un avènement alevi se trouvent en majorité des colonels et l'on prétend que des généraux leur servent d'avant-garde. Une telle démarche existe-t-elle vraiment au sein de notre armée
? Les unités d'information ont-elles soumis un quelconque rapport en ce sens aux autorités supérieures
? Jusqu'à quel point, les informations qui nous sont transmises sont-elles vraies
? Nous n'avons aucune chance de le savoir. (...) Il y a toutefois une réalité qui découle de ces informations, c'est que le haut conseil militaire est mal dirigé par ces foyers mal intentionnés qui veulent s'emparer de l'armée (...)
»
Dans ses écrits des 19 et 20 février 1998, le requérant poursuivit le traitement de ce sujet, illustrant ses propos par des exemples de discussions et décisions prétendument adoptées lors des réunions secrètes en question.
Le 20 février, il conclut comme suit cette série d'éditoriaux
:
«
Depuis deux jours (...) nous mettons en avant que dans l'armée, depuis longtemps, un groupe, au sein duquel l'on trouve également des officiers de grades supérieurs, prépare un avènement alevi illégal et, depuis 1997, tient des réunions secrètes et prend certaines décisions relatives à la façon de s'emparer des postes clés. Aujourd'hui, je veux me référer au contenu de certaines décisions prises lors de ces réunions qui tendent à réaliser une révolution alevie.
(...)
De nombreuses personnes, dont nous gardons les identités secrètes, participent à ces réunions et se préparent (...) à s'emparer de l'armée pour permettre un coup d'état alevi (...)
Existe-t-il vraiment, comme il est allégué, un effort des officiers pour un recrutement confessionnel [des cadres de l'armée] au sein de la section d'action près le chef d'état-major de l'armée, de la direction de l'enseignement et des écoles des forces terrestres, ainsi que de la section des nominations
?
L'on prétend que certains officiers alevis qui tiennent entre eux des réunions secrètes tendant à préparer un avènement illégal ont déclaré être parvenus à faire élire, dans toutes les écoles militaires, des officiers de même confession en qualité de délégués de classe. Est-ce vrai
?
(...)
»
Le 25 février 1998, considérant que ces éditoriaux portaient atteinte aux relations de subordination, tendaient à détruire la confiance des soldats envers les commandants de grades supérieurs, les incitaient à la désobéissance aux lois ainsi qu'au parjure, le chef d'état-major aux armées demanda au procureur militaire près le chef d'état-major d'engager des poursuites contre le requérant.
Le 9 mars 1998, le tribunal militaire près le chef d'état-major aux armées d'Ankara délivra une ordonnance de contrainte par corps à l'encontre du requérant pour atteinte aux relations de subordination, à la confiance envers les supérieurs hiérarchiques, ainsi que pour incitation des soldats à la désobéissance aux lois militaires, au parjure, au manquement au devoir et à la discipline militaire.
Le même jour, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire, ce contre quoi il forma opposition.
Le 10 mars 1998, estimant qu'il existait suffisamment d'éléments de preuve de nature à créer un doute légitime quant à la culpabilité du requérant, le tribunal militaire près le commandement de marine du chef d'état-major rejeta l'opposition de l'intéressé.
Le 20 mars 1998, se fondant sur l'article 96 § 6 du code pénal militaire, le ministère de la Défense autorisa le procureur militaire à ouvrir une information contre le requérant et le rédacteur en chef du quotidien en cause.
Le 24 mars 1998, après avoir souligné que le requérant avait procédé à la publication des écrits litigieux sans avoir suffisamment vérifié la fiabilité de ses sources d'informations, le procureur militaire inculpa celui-ci ainsi que le rédacteur en chef du quotidien
Akit
, du chef d'atteinte aux relations de subordination et à la confiance envers les supérieurs ou commandants, incitation des soldats à la désobéissance aux lois militaires, au parjure, au manquement au devoir et à la discipline militaire. Il requit la condamnation du requérant en vertu des articles 58 et 95 §§ 4 et 5 du code pénal militaire, et de l'article 153 §§ 1 et 4 du code pénal.
Les réquisitions du procureur peuvent notamment se lire comme suit
:
«
Le principe le plus important, pour ceux qui exercent une activité dans la profession de journaliste est d'être attentif au bien-fondé et à la fiabilité des sources d'informations sur lesquelles ils fondent leurs écrits. En l'espèce, le fait que l'on veuille diffuser à l'opinion publique et aux médias des allégations non fondées à propos des forces armées turques est ce qui pourrait éventuellement constituer un sujet d'information.
(...)
Dans ce texte, qui prend la forme d'une propagande intentionnelle, préparé par l'accusé Yașar Kaplan dans le but de rabaisser et affaiblir les forces armées turques devant l'opinion publique et les autres organes de l'Etat, et imputé aux officiers alevis, sans faire de recherches suffisantes [conformément] aux exigences de sa profession, en le trouvant convaincant, en l'acceptant comme vrai, l'a publié, et ne s'est pas contenté de l'avoir publié mais, dans ces articles, a cherché à porter atteinte aux relations de subordination existant dans les forces armées, à détruire la confiance envers les supérieurs ou commandants par des points de vue insultants et dénigrants, en outre a incité à la désobéissance aux lois militaires, au parjure, au manquement au devoir et à la discipline militaire (...)
»
Au cours de l'audience du 21 avril 1998, l'avocat du requérant souligna que l'épouse de ce dernier ainsi que d'autres personnes n'avaient pu entrer en salle d'audience, et demanda au tribunal militaire de ne poursuivre l'audience qu'après les avoir admises dans la salle. Constatant que seize personnes se trouvaient déjà en salle d'audience et que des membres de la presse étaient présent, le tribunal militaire refusa de faire droit à cette demande et poursuivit l'instance. Par la suite, il procéda à l'interrogatoire des accusés et les entendit en leur défense. Dans sa défense, le requérant soutint notamment
:
«
Comme la lettre était dépourvue de signature, je n'ai pas ressenti le besoin d'écrire les noms [des personnes désignées dans cette lettre]. Et personne ne m'a demandé ces noms. Le parquet militaire m'a montré un document de cinq pages, m'a demandé si ce document était celui qui m'avait été envoyé, alors je l'ai étudié et j'ai vu que c'était le même. Comme toutes les allégations ne m'apparaissaient pas vraies, je n'ai pas ressenti le besoin d'énoncer des noms
; en outre, ces personnes étant en fonction, je n'ai pas publié la totalité de la lettre [pour] ne pas porter atteinte à leur droit de la personnalité (...) en résumé, j'ai dirigé des questions à propos de ces allégations.
(...) La personne qui m'a envoyé cette lettre ne m'a pas donné son identité, elle s'est simplement présentée comme un officier alevi, la lettre a été envoyée à certains membres de la presse et députés. (...) J'ai recherché si [les personnes désignées] étaient ou non en fonction, après avoir constaté qu'elles y étaient, j'ai écrit ce papier pour qu'il soit répondu à ces allégations.
(...)
L'avocat (...) prit la parole
: Nous demandons la libération de l'accusé Yașar Kaplan. Notre client a informé l'opinion publique en exerçant la liberté de la presse, de pensée et d'opinion. (...) Les termes en cause sont abstraits et confus. Ils n'ont pas la nature d'une preuve catégorique (...)
»
Au terme de cette audience, le tribunal militaire prononça la libération provisoire du requérant.
Le 5 mai 1998, le requérant saisit le chef d'état-major pour se plaindre du refus du tribunal militaire de permettre à sa famille, à ses amis et à certains représentants de la presse d'assister aux audiences. Il fit valoir à cette occasion que ce refus devait s'entendre comme une atteinte au principe de publicité des débats, tel que garanti par l'article 6 § 1 de la Convention. Il déclara également que les poursuites dont il faisait l'objet portaient atteinte au principe de la liberté de la presse et invoqua l'article 10 de la Convention.
Le 6 mai 1998, le requérant saisit le premier ministre des mêmes faits.
Le 14 juillet 1998, le tribunal militaire reconnut le requérant coupable d'atteinte aux relations de subordination et de s'être livré à des agissements tendant à détruire la confiance envers les supérieurs et les commandants. Il le condamna en conséquence à une peine de quatorze mois d'emprisonnement en vertu des articles 95 §§ 4 et 5 du code pénal militaire et de l'article 80 du code pénal. Estimant toutefois que le délit d'incitation à la désobéissance aux lois, au parjure, au manquement au devoir et à la discipline militaires n'était pas constitué en l'espèce, le tribunal militaire prononça l'acquittement du requérant de ce chef.
Dans ses attendus, le tribunal estima
:
«
L'accusé Yașar Kaplan, dans son dernier interrogatoire et sa défense (...) [précisa] que le texte litigieux lui avait été envoyé par voie postale au début du mois de février par un officier alevi, après avoir mené une petite enquête il a établi que ce texte avait été envoyé à plusieurs personnes, il [déclara] avoir parlé de cette lettre dépourvue de signature (...) pensant ainsi prévenir l'atteinte aux forces armées turques (...), n'avoir pas fait de commentaires, (...) avoir résumé cette lettre sans avoir porté de jugement, et avoir énoncé certaines questions pour savoir si les allégations étaient vraies ou non (...)
C'est une vérité connue que certaines personnes, partisanes de la charia, ont créé des centres (...) où sont préparés des écrits mensongers, faux, diffamatoires, transmis aux membres de la presse, aux députés et autres personnes pour porter atteinte, rabaisser (...) les forces armées.
(...)
Il ne fait aucun doute que le contenu des articles litigieux porte atteinte aux relations de subordination et tend à détruire la confiance envers les supérieurs et les commandants par des agissements publiquement insultants et dénigrants.
Par ces agissements, l'accusé Yașar Kaplan détruit, dans l'esprit des membres des forces armées turques qui lisent ces écrits, le respect, la confiance et l'obéissance dont ils faisaient preuve à l'égard de leurs supérieurs et leurs commandants. Il s'est montré publiquement insultant et dénigrant pour détruire la confiance des officiers subalternes envers les officiers supérieurs (...) Le fait que les écrits n'ont pas révélé d'identité n'est pas une circonstance faisant obstacle à la réalisation de l'infraction.
(...)
L'accusé Yașar Kaplan (...) a écrit un article en s'appuyant sur un document dépourvu de sérieux.
Même si dans leur défense les avocats des accusés ont fait valoir que les écrits litigieux entraient dans le champ de protection de la liberté d'expression et de la liberté de la presse, que cela soit au vu de la Constitution turque ou de la Convention européenne des droits de l'homme dont la Turquie est partie contractante, la liberté d'expression, la liberté d'information, de critique ou d'analyse n'est pas sans limite. Ces droits peuvent se voir limiter pour les besoins de la sécurité nationale, de l'intégrité territoriale, de la sûreté publique, de la défense, de l'ordre public, de la prévention du crime, de la protection de la santé publique et de la moralité. Le fait de publier des écrits qui insultent et dénigrent les membres d'un organisme étatique ne saurait s'apprécier dans le champ d'application de la liberté d'expression et de la liberté de la presse.
»
Par la suite, le requérant se pourvut en cassation devant la Cour de cassation militaire.
Le 15 juin 1999, bien qu'estimant que l'atteinte aux relations de subordination et à la confiance à l'égard des supérieurs hiérarchiques se trouvait établie en l'espèce, la Cour de cassation militaire infirma l'arrêt de première instance au motif que l'infraction en cause ne saurait être qualifiée d'infraction successive et, partant, tomber sous le coup de l'article 80 du code pénal.
La motivation de l'arrêt de cassation peut se lire comme suit
:
«
(...) Dans ces écrits, Yașar Kaplan, en s'appuyant sur une lettre anonyme et sans signature, envoyée par voie postale par un officier [se présentant] comme étant alevi, établissait que des officiers de grades supérieurs et des commandants de confession alevie se préparaient à un avènement alevi au sein des forces armées turques. Toutefois, au terme de l'examen des articles, [il apparaît] que l'accusé, en plus de donner cette information (...), faisait des commentaires sur ces sujets et apportait des réponses catégoriques. (...) De même, quand il résumait son écrit du 18 février 1998 dans le numéro du 19 février 1998, (...) ce qui était précédemment écrit comme étant des allégations, [apparaissait] cette fois être transmis à l'opinion publique comme un fait établi (...)
»
Le 12 octobre 1999, eu égard aux dispositions de la loi n
o
4454 qui prévoit le sursis au jugement et à l'exécution des peines quant aux infractions commises par le biais de la presse écrite et orale, entrée en vigueur le 3 septembre 1999, le tribunal militaire sursit à statuer pour une durée de trois ans.
Le 31 décembre 2003, constatant que le requérant n'avait fait l'objet d'aucune condamnation pour infraction intentionnelle pendant les trois ans dudit sursis, le tribunal militaire prononça la levée de l'action pénale.
Le 14 février 2004, cet arrêt fut notifié au requérant.
B.
Le droit interne pertinent
1.
L'article 95 §§ 4 et 5 du code pénal militaire est ainsi libellé
:
«
4.
Est puni d'une peine de six mois à trois ans d'emprisonnement quiconque porte atteinte aux relations de subordination, ou qui par ses actes et ses agissements publics, insulte ou dénigre, de façon à détruire la confiance due aux supérieurs ou commandants.
5.
Si cette infraction est commise par voie de presse, les peines encourues seront alourdies.
»
2.
L'article 1 de la loi n
o
4454 dispose
:
«
Les personnes qui (...), jusqu'au 23 avril 1999, ont commis des infractions par voie de presse écrite, orale ou audiovisuelle, pour lesquelles les peines privatives de liberté encourues ne sont pas supérieures à douze ans et qui ont été condamnées à une peine privative de liberté de douze ans ou inférieure à douze ans, voient l'exécution de leur peine assortie d'un sursis
(...)
Il est sursis à statuer ou à l'ouverture d'un procès contre les personnes énumérées à l'alinéa premier qui n'encourent pas de peines privatives de liberté supérieures à douze ans et qui ne font pas encore l'objet de poursuites, ou dont, au stade de l'instruction préparatoire, le procès n'a pas encore été ouvert, ou qui, au dernier stade de la procédure, n'ont pas fait l'objet d'une condamnation, ou dont la condamnation n'est pas définitive (...)
»
L'article 2 de cette loi se lit comme suit
:
«
Les personnes qui bénéficient des dispositions de l'article 1
et qui commettent, dans les trois années suivant le prononcé du sursis, une infraction de façon intentionnelle devront exécuter les peines ayant fait l'objet du sursis (...)
»
1.
Le requérant soutient que les poursuites pénales dont il a fait l'objet, son placement en détention provisoire pour avoir écrit des articles de presse, et la crainte d'une éventuelle condamnation par application de la loi n
o
4454 portent atteinte à son droit à la liberté d'expression, tel que garanti par l'article
10 de la Convention.
2.
Le requérant estime ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial, dans la mesure où il a été poursuivi et jugé par des instances militaires. De même, il estime que le refus des juridictions nationales de permettre à sa famille, ses amis ainsi qu'à certains organes de presse d'assister au procès porte atteinte au principe de la publicité des débats. Il invoque en ce sens l'article 6 § 1 de la Convention.
3.
Le requérant allègue que le fait d'avoir été détenu dans une prison militaire, où il a été contraint de porter une tenue militaire et d'avoir la barbe rasée et les cheveux coupés, constitue un traitement dégradant au sens de l'article 3 de la Convention.
1.
Le requérant estime que son arrestation, sa détention provisoire et l'impossibilité temporaire qui en résulta pour lui d'exercer sa profession de journaliste constituent des atteintes à son droit à la liberté d'expression telle qu'énoncée à l'article 10 de la Convention.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l'absence d'équité de la procédure devant le tribunal militaire qui ne saurait, selon lui, passer pour un tribunal indépendant et impartial. Il se plaint également de ne pas avoir été jugé en audience publique.
A cet égard, la Cour constate tout d'abord que le requérant a été acquitté du chef d'incitation à la désobéissance aux lois, au parjure, à la commission d'actes contraires au devoir et à la discipline militaires. De même, elle relève que sa condamnation pour atteinte aux relations de subordination et agissements tendant à détruire la confiance envers les supérieurs et les commandants a été infirmée par la Cour de cassation militaire. Par la suite, en application des dispositions de la loi n
o
4454, les juridictions nationales ont sursis à statuer sur la question, puis prononcé la levée de l'action pénale. Partant, la Cour observe que le requérant n'a fait l'objet d'aucune condamnation ayant acquis autorité de chose jugée.
Certes, la Cour reconnaît que la levée de l'action pénale doit s'entendre, en vertu du droit national, comme la conséquence de l'arrivée du terme du sursis, ainsi que de l'absence de commission par le requérant d'une nouvelle infraction. Pour autant, dans les circonstances d'espèce, le requérant n'ayant fait l'objet d'aucun jugement définitif de condamnation, il ne saurait prétendre avoir intérêt, au sens de l'article 34 de la Convention, à poursuivre l'examen de cette partie de la requête (voir,
mutatis mutandis
,
Veysel Turhan c. Turquie
(déc.), n
o
53648/00, 17 juin 2004). Il s'ensuit que celle-ci doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et
4 de la Convention.
3.
Enfin, s'agissant des griefs du requérant tirés du régime général de détention auquel il aurait été soumis, la Cour rappelle que, pour tomber sous le coup de l'article 3 de la Convention, un traitement doit atteindre un minimum de gravité. Dans cette perspective, il ne suffit pas que le traitement subi comporte des aspects désagréables voir pénibles (
Guzzardi c.
Italie
, arrêt du 6 novembre 1980, série A n
o
39, p. 40, § 107). Ainsi, la souffrance et l'humiliation infligées doivent en tout cas aller au-delà de celles que comporte inévitablement une forme donnée de traitement ou de peine légitime. Or, en l'espèce, la Cour constate que le niveau de souffrance morale résultant des pratiques pénitentiaires dénoncées n'est pas tel que le degré d'avilissement ou d'humiliation qu'elles supposent atteint le niveau de gravité requis par l'article 3.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Ajourne
l'examen du grief du requérant tiré de l'atteinte à son droit à la liberté d'expression
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
T.L
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président
1.
L’alévisme est la branche minoritaire et hétérodoxe de l’islam, très répandue en Turquie.
2.
Mouvement shiite fondé par Muhammad Ibn Nusayr qui s’est développé au milieu du IX
e
siècle. Originellement centré à Kufa en Irak, ce mouvement religieux est maintenant surtout localisé dans le nord-ouest de la Syrie (alaouites) et dans certaines parties de l’Anatolie du sud. Il est fondé sur une doctrine trinitaire.