CtEDO 28.09.2004 AI

CELEBI c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
28.09.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CELEBI c. TURQUIE (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

cererii nr. 54182/00

depusă de Halit ÇELEBİ

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), șezând pe 28 septembrie 2004 într-o cameră compusă din:

D-nii

J.-P. Costa, președinte,

D-na A. Mularoni, judecători,

și d-l T. L. Early, grefier adjunct de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus depusă pe 8 decembrie 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul,

După deliberări, dispune următoarea hotărâre:

FAPTE

Reclamantul, d-l Halit Çelebi, este cetățean turc, născut în 1940 și domiciliat la Istanbul. Este reprezentat în fața Curții de d-na A. Kırdök, avocat la Istanbul.

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate în următoarele:

Pe 16 noiembrie 1995, fiul reclamantului, Hayrullah Çelebi, a fost ucis prin împușcături la Ümraniye (Istanbul) în urma unui schimb de focuri cu forțele de ordine însărcinate să-l aresteze.

Procesul-verbal de incident întocmit în aceeași zi a menționat că, în urma informațiilor obținute de la un membru al PKK (Partidul Muncitorilor Kurzi), polițiști au luat poziție la locul indicat pentru a-i aresta pe doi responsabili ai acestei organizații, Birol Akbalık și Hayrullah Çelebi. Aceștia au refuzat să se conformeze somației și au luat fuga. Ulterior, Birol Akbalık s-a predat, în timp ce fiul reclamantului a continuat să tragă asupra polițiștilor. Grav rănit în acest schimb de focuri, el a decedat în timp ce era transportat la spital. Procesul-verbal a menționat că un revolver a fost găsit lângă cadavrul defunctului.

Raportul de expertiză întocmit pe 20 noiembrie 1995 de laboratorul de criminalistică al poliției din Istanbul a constatat că douăzeci și unu de cartușe găsite la locul incidentului proveneau din patru arme diferite, dintre care nouă de la Hayrullah Çelebi.

Pe 23 noiembrie 1995, procurorul Republicii din Üsküdar a ordonat examinarea balistică a armei lui Hayrullah Çelebi, a celor ale polițiștilor care au participat la schimbul de focuri și a cartușelor găsite la locul incidentului. A cerut, de asemenea, producerea ordinului de misiune al agenților și i-a convocat pe aceștia.

Audiat pe 26 noiembrie 1995 de polițiști, Birol Akbalık a declarat că s-a predat după ce a luat fuga și a precizat că Hayrullah Çelebi a refuzat să se supună somației și a deschis focul asupra polițiștilor.

Pe 28 noiembrie 1995, Birol Akbalık a fost prezentat judecătorului asesor de lângă curtea de securitate a statului din Istanbul. Înaintea acestuia, nu a făcut nici o referire la condițiile în care fiul reclamantului și-a găsit moartea.

Pe 5 decembrie 1995, procurorul Republicii de lângă curtea de securitate a statului a inițiat o acțiune penală împotriva lui Birol Akbalık și a zece alți inculpați pe baza articolului 125 din codul penal.

Pe 20 decembrie 1995, patru medici legiști ai institutului medico-legal din Istanbul au efectuat o autopsie asupra cadavrului defunctului. Raportul a constatat două intrări de glonț în spate și două ieșiri pe piept, și a concluzionat că moartea a fost cauzată de o hemoragie internă cauzată de impacturile de glonț. Medicii au precizat că glonțurile au fost trase dintr-o armă cu cământ scurt de la o distanță mai mare de 35–40 cm, considerată lungă pentru acest tip de armă.

Pe 12 februarie 1996, procurorul Republicii l-a audiat pe reclamant și pe soția sa. Aceștia au negat orice afiliere a fiului lor la organizația ilegală în cauză și au susținut că ar fi fost victima unei execuții extragiudiciare. Au indicat în această privință că fiul lor ar fi fost văzut în viață de localnici într-un vehicul al poliției. Reclamantul a depus o plângere împotriva autorilor uciderii fiului său.

Pe 28 februarie 1996, în cadrul procedurii penale demarate împotriva sa înaintea curții de securitate a statului, Birol Akbalık a declarat că a întâlnit Hayrullah Çelebi în ziua incidentului și că, brusc, ar fi auzit împușcături și ar fi început să alerge pentru a se conforma ulterior somației. Polițiștii i-ar fi plasat în două vehicule distincte sub privirile localnicilor. Câteva minute după ce au plecat de la locul incidentului, ar fi auzit mai multe împușcături. La sosirea sa în sediile direcției de securitate, polițiștii ar fi declarat că au ucis Hayrullah Çelebi și l-au amenințat că îl vor ucide de asemenea pentru a-l face să accepte versiunea lor a faptelor.

Pe 8 martie 1996, procurorul Republicii a audiat trei polițiști care au participat la schimbul de focuri. Ei au indicat că cei doi suspecți au refuzat să se conformeze somației și au luat fuga. Fiul reclamantului a deschis focul. Ei au reiterat sumații și au efectuat focuri de avertisment. Hayrullah Çelebi continuând să tragă asupra lor și ei au riporsiat. Grav rănit, acesta a decedat în timp ce era transportat la spital. Polițiștii au precizat că cei trei alți agenți prezenți la locul incidentului nu au participat activ la schimbul de focuri și că au asigurat securitatea zonei.

Audiat pe 11 martie 1996 de procurorul Republicii, cei trei polițiști răspunzători pentru asigurarea zonei au reiterat declarațiile colegilor lor.

Pe 19 martie 1996, procurorul Republicii a inițiat o acțiune penală înaintea curții de jurați din Üsküdar împotriva a șase funcționari de poliție, vinovindu-i cu privire la provocarea morții fiului reclamantului în exercitarea funcțiilor lor, în virtutea articolelor 448, 463 și 49 §§ 1 și 2 din codul penal.

La ședința din 26 iunie 1996, reclamantul și soția sa au reiterat mărturiile depuse înaintea procurorului Republicii. Curtea de jurați a vărsat în dosar mărturiile a trei martori și a considerat că nu era cazul să-i cite la comparație în măsura în care nu erau martori oculari.

La ședința din 30 septembrie 1996, curtea de jurați a audiat polițiștii răspunzători pentru asigurarea perimetrului de securitate. Ea a citit mărturiile marrorilor.

Pe 11 decembrie 1996, reclamantul s-a constituit "parte intervenantă" în cadrul urmăririi penale demarate înaintea curții de jurați.

La ședința din 26 martie 1997, curtea de jurați a audiat ceilalți trei polițiști răspunzători cu efectuarea arestării, dintre care șeful echipei de operații. Acesta a declarat:

"(...) în ziua incidentului doi indivizi au ieșit din casă [sub supraveghere], aceasta ne-a trezit suspiciunile și i-am somat să se oprească. Scopul nostru nu era să-i ucidă ci să-i aresteze. Privind întrebările cu privire la perimetrul de securitate, aceștia sunt agenții din cealaltă echipă, absenți [la ședință], care pot răspunde. (...)

Ei fugeau spre deal, individul care a fost arestat era la dreapta. Individul decedat era la stânga. Revolverul se găsea lângă individul decedat, adică rănit. Când Birol Akbalık a ridicat brațele și s-a predat, (...) l-am arestat. (...) Când l-am arestat pe Birol Akbalık, defunctul era la 10-15 metri de el."

Reprezentantul reclamantului a contestat aceste ziceri, indicând că Birol Akbalık și Hayrullah Çelebi nu ieșeau din casă și că împușcăturile au fost trase în timp ce se aflau la stația de autobuz.

Pe 9 iulie 1997, reclamantul a solicitat o completare a anchetei pentru a determina dacă prezența pulberii pe mâinile defunctului a fost verificată și dacă s-a procedat la căutarea de martori oculari la locul incidentului. A solicitat, de asemenea, audierea lui Birol Akbalık în calitate de martor și o recunoaștere a locului incidentului. Curtea a decis să solicite informații privind procedura penală demarata împotriva acestuia înainte de a se pronunța asupra cererii de completare a informației.

Pe 1 iunie 1998, curtea a constatat că Birol Akbalık era judecat înaintea unei curți de securitate a statului din Istanbul și că dosarul cauzei a fost solicitat pe 6 mai 1998.

Pe 11 septembrie 1998, curtea de jurați a confirmat primirea dosarului de anchetă privind Birol Akbalık și a vărsat în dosarul cauzei o copie a elementelor relevante prezentând o conexiune cu cererea de completare a anchetei.

Pe 21 octombrie 1998, curtea de jurați a respins cererea reclamantului. Ea a notat că nu era cazul să audă Birol Akbalık în calitate de martor, în măsura în care era judecat înaintea curții de securitate a statului și că nu era nici cazul de a efectua o recunoaștere a locului. Ea a observat că verificarea prezenței pulberii pe mâna fiului reclamantului era imposibilă având în vedere că decesul datează din 1995. Având în vedere elementele versate în dosarul cauzei, ea a considerat că nu era cazul să admite restul cererii.

Printr-o hotărâre din 27 noiembrie 1998, curtea de jurați a achitat polițiștii implicați, în aplicarea articolului 49 § 2 din codul penal referitor la legitima apărare. Ea a bazat hotărârea sa mai ales pe mărturiile inculpaților, pe rapoartele institutului medico-legal, pe procesele-verbale întocmite la diferite etape ale procedurii și pe rapoartele de expertiză.

Printr-o hotărâre din 10 iunie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță.

Dispozițiile relevante din codul penal sunt formulate în felul următor:

art. 448

"Oricine ucide intenționat o persoană va fi pedepsit (...)"

art. 463

"Dacă delictul specificat la art. 448 (...) a fost comis de mai mult de o persoană care a acționat individual, și dacă nu se poate identifica clar autorul, toți vor fi pedepsiți conform pedepselor respective prevăzute (...)"

art. 49 §§ 1 și 2

"Nu este pedepsibil cel care a comis actul:

art. 16 §§ f) și h) din legea privind funcțiile și competența poliției prevede utilizarea armelor de foc împotriva oricărui individ suspect sau condamnat pentru un delict grav, care nu urmează ordinele date de forțele de ordine care îl arestează sau care se opune prin violență sau atacă fizic funcționarii de poliție în exercitarea misiunii lor.

Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a respectării dreptului la viață al fiului său și de absența unei anchete judiciare adecvate și eficace desfășurate de autorități în cazul de față. El susține că familia nu dispune de un acces efectiv la procedura de anchetă.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost judecată corect de un tribunal independent și imparțial. El pretinde în această privință că judecătorii nu sunt independenți de puterea executivă și denunță desemnarea judecătorilor de Consiliul Superior al Magistraturii, prezidat de ministrul Justiției. Se plânge de inechitatea procedurii înaintea curții de jurați în măsura în care cererea sa de lărgire a anchetei nu a fost acceptată și că procuratura nu a desfășurat o anchetă efectivă care să permită strângerea de probe. Considera că principiul egalității armelor nu a fost respectat. El susține în final încălcarea dreptului său la acces la tribunal în măsura în care acțiunea civilă pentru daunele-interese se află limitată de decizia de achitare a polițiștilor.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale înaintea curții de jurați, în cadrul căreia s-a constituit parte intervenantă.

Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul denunță absența unei anchete aprofundate a autorităților interne și susține că nu dispune de un recurs efectiv.

Guvernul susține că reclamantul ar fi putut obține redresarea grievanțelor sale apelând la instanțele administrative pentru a obține repararea prejudiciului său pe baza răspunderii obiective a statului.

Reclamantul contestă acest argument.

Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne enunțată la art. 35 § 1 din Convenție impune unui reclamant obligația de a folosi anterior căile de atac în mod normal disponibile și suficiente în ordinea juridică internă pentru a-i permite să obțină repararea încălcărilor pe care le susține. Aceste căi de atac trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, atât în practică cât și în teorie, în caz contrar le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite. art. 35 § 1 impune de asemenea ridicarea înaintea unui organ intern potrivit, cel puțin în substanță, și în formele prescrise de dreptul intern, a grievanțelor pe care se intenționează a le formula ulterior înaintea Curții, dar nu obligă a folosi căi de atac care nu sunt nici adecvate nici eficace (a se vedea Yașa c. Turcia, hotărâre din 2 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI, § 71, Aytekin c. Turcia, hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VII, § 82, și Sabuktekin c. Turcia, nr. 27243/95, § 76, CEDO 2002-II).

Curtea reamintește că obligația care cade asupra statelor contractante în temeiul articolelor 2 și 13 din Convenție în cazul unui atac mortal de a efectua investigații care pot duce la identificarea și pedepsirea responsabililor poate fi făcută iluzorie dacă, pentru grievanțele bazate pe aceste dispoziții, un reclamant este obligat să epuizeze o cale de atac de drept administrativ care duce doar la acordarea simplă de daunele-interese (hotărâre Yașa precitată, § 74, Tanrıkulu c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23763/94, § 79, CEDO 1999-IV). În orice caz, Curtea observă că pe 11 decembrie 1996, reclamantul s-a constituit parte intervenantă în procedura penală înaintea curții de jurați. Ea consideră că această cale constituie un recurs efectiv și suficient, și că reclamantul nu era obligat, în plus, să incerce din nou să obțină repararea prin promovarea unei acțiuni pentru daunele-interese (a se vedea Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, § 86).

Prin urmare, Curtea estimează că reclamantul era scutit de obligația de a intenta calea de atac administrativă și respinge excepția.

Guvernul susține tardivitatea cererii pe baza ștampilei de primire aplicată de către grefierul Curții pe scrisoarea de introducere a cererii indicând data de 13 decembrie 1999.

Curtea reamintește jurisprudența constantă a organelor Convenției, conform căreia, cu excepția existenței unor circumstanțe justificând decizia contrară, data ce trebuie luată în considerare pentru determinarea datului în care Curtea este sesizată în sensul articolului 34 din Convenție este data comunicării primei scrisori a reclamantului expunând – chiar și succint – obiectul grievanțelor pe care intenționează să le ridice (art. 48 § 5 din Regulamentul Curții) (a se vedea, printre altele, Chalkley c. Regatul Unit (decizie), nr. 63831/01, 26 septembrie 2002).

În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a trimis o copie a scrisorii de introducere a cererii prin telecopia chiar pe 8 decembrie 1999. Această primă comunicare furniza informații substanțiale cu privire la faptele cauzei și natura grievanțelor pe care reclamantul intenționează să le ridice. Ștampila de primire aplicată pe telecopia poartă aceeași dată. Prin urmare, respinge excepția.

Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul denunță absența unei anchete aprofundate a autorităților interne și susține că nu dispune de un recurs efectiv.

Guvernul susține că pretențiile părinților defunctului, conform cărora acesta a fost luat de polițiști și ucis într-undintr-uno din vehiculele lor, nu sunt întemeiate. El indică că polițiștii aveau inițial scopul de a aprehenda doi responsabili ai PKK, dintre care Hayrullah Çelebi, conform informațiilor și instrucțiunilor pe care le-au primit. Observă că polițiștii au riporsiat la împușcăturile lui Hayrullah Çelebi, în primul rând cu focuri de avertisment. În ciuda sumații reiterate, acesta a refuzat să se conformeze și a continuat să tragă asupra polițiștilor. El subliniază în final că arestarea lui Birol Akbalık s-a desfășurat în respect cu integritatea sa fizică.

Privitor la ancheta circumstanțelor decesului, Guvernul susține că investigațiile necesare și adecvate au fost efectuate de autorități și observă că o procedură penală a fost demarata împotriva polițiștilor responsabili de arestare.

Reclamantul contestă aceste susțineri. Conform lui, nu a fost stabilit că fiul său era în posesia unei arme de foc și că a folosit-o. El precizează că amprentele digitale pe armă nu au fost culese și prezența pulberii pe mâna fiului său nu a fost verificată.

Ca argument subsidiar, reclamantul susține că polițiștii au tras cu intenția de a da moartea. El subliniază în final că forțele de ordine nu au pus în aplicare mijloace adecvate pentru a-l aresta pe fiul său și pe Birol Akbalık.

Reclamantul reitera că o anchetă serioasă și atentă nu a fost desfășurata de autorități interne și observă în acest sens că cererea de completare a anchetei nu a fost admisă.

Curtea estimează, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste grievanțe ridică probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că aceste grievanțe nu pot fi declarate manifest neîntemeiate, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nici un alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.

Privitor la absența independenței și imparțialității curții de jurați, Guvernul susține că dispozițiile constituționale care reglementează desemnarea judecătorilor și garanțiile din care aceștia se bucură în exercitarea funcțiilor lor sunt de natură să asigure că aceste curți satisfac în totalitate cerința de independență și imparțialitate enunțată la art. 6 § 1. Susține că achitarea polițiștilor implicați în cazul de față nu pune sub semnul întrebării independența și imparțialitatea curții de jurați.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului.

Curtea observă de la început că Guvernul nu contestă aplicabilitatea articolului 6 din Convenție. Ea este dispusă să accepte că reclamantul se poate baza pe acest articol, având în vedere că s-a constituit parte intervenantă în procedura penală demarata împotriva polițiștilor (a se vedea Perez c. Franța [Marea Cameră], nr. 47287/99, §§ 64 - 71, CEDO 2004-...).

Curtea reamintește jurisprudența conform căreia, pentru a determina dacă un organ poate fi considerat independent, trebuie să se țină seama, mai ales, de modul de desemnare și durata mandatului membrilor săi, existența unei protecții împotriva presiunilor externe și dacă există sau nu o aparență de independență (a se vedea, printre mulți alții, Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 281, § 73).

Curtea observă mai întâi că magistrații se bucură în timp ce exercită funcțiile de garanții constituționale. Ei sunt inamovibili și protejați de o revocare anticipată. Constituția postulează independența lor și interzice oricărui for public să le dea instrucțiuni cu privire la activitățile lor judiciare sau să-i influențeze în exercitarea sarcinilor lor.

Pe de altă parte, nu se susține, nici nu s-a constatat că ministrul Justiției, membru al Consilului Superior al magistraturii, poate adresa judecătorilor instrucțiuni în îndeplinirea funcțiilor lor judiciare, nici că există o stare de subordonare a funcțiilor și serviciilor (a se vedea İmrek c. Turcia (decizie), nr. 57175/00, 28 ianuarie 2003).

Curtea consideră că, având în vedere garanțiile constituționale și legale din care se bucură judecătorii care șed în instanțele de drept comun, și în absența unui argument pertinent care ar pune sub semnul întrebării independența și imparțialitatea lor, trebuie să respingă această parte a cererii pentru defect manifest de temei, în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Privitor la defectul de echitate al procedurii înaintea curții de jurați, Curtea estimează că această parte a grievanței poate fi asimilată aspectului procedural al articolului 2 din Convenție și că nu este cazul s-o examineze separat.

Privitor la dreptul de acces la tribunal, Curtea observă că această ramificație a grievanței este indisolubil legată de plângerea mai generală privind modul în care autoritățile sesizate cu cauza au desfășurat ancheta privind decesul fiului reclamantului și repercusiunile care au rezultat asupra accesului la recursuri eficace. Prin urmare, trebuie examinată această parte a grievanței în legătură cu obligația mai generală pe care art. 13 din Convenție o impune statelor contractante (Kaya c. Turcia, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, § 105).

Guvernul estimează că, ținând seama de circumstanțele cauzei, durata procedurii nu poate fi considerată derezonabilă în contextul Convenției și jurisprudenței Curții. El subliniază complexitatea cauzei și observă în special că aceasta a necesitat investigații lungi pentru a determina dacă condițiile legitime apărări erau întrunite. El susține că reclamantul a contribuit foarte mult la prelungirea procedurii în măsura în care reprezentantul său era absent la o ședință și a formulat o cerere de completare a anchetei. El adaugă că nu există nici o perioadă de inactivitate imputabilă autorităților interne.

Reclamantul contestă aceste argumente.

Curtea observă că procedura de considerat a început pe 19 martie 1996, cu acuzația celor șase polițiști responsabili de arestare, și s-a încheiat pe 10 iunie 1999, data la care Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Procedura a durat deci aproximativ trei ani și trei luni.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența ei, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 112, CEDO 1999-V).

Curtea consideră că cauza nu prezenta dificultăți particulare.

Privitor la comportamentul reclamantului, Curtea nu observă nici un element de natură să pună în cauză responsabilitatea acestuia în prelungirea procedurii.

Privitor la comportamentul autorităților judiciare, Curtea nu observă nici o perioadă importantă de inactivitate imputabilă autorităților interne. Într-adevăr, ea consideră că durata procedurii înaintea curții de jurați (aproximativ doi ani și opt luni) și Curții de Casație (aproximativ șase luni) nu reclama critică.

Ținând seama de durata globală a procedurii, Curtea estimează că nu a existat depășire a "termenului rezonabil". Rezultă că această grievanță este manifest neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, unanim,

Declară

admisibilă, cu rezerva tuturor excepțiilor de fond, grievanța reclamantului tirada de o încălcare a respectării dreptului la viață al fiului său și de absența unei anchete aprofundate a autorităților (art. 2) precum și de absența unui recurs în dreptul intern (art. 13);

Declară

cererea inadmisibilă pentru rest.

J.-P. Costa

Grefier adjunct

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă