CtEDO 07.06.2005 AI

CELEPKULU c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
07.06.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CELEPKULU c. TURQUIE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

plângerii nr. 41975/98

prezentate de Mehmet Sıddık ÇELEPKULU

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), funcționând la 7 iunie 2005 într-o cameră compusă din:

Domnul Nicolas Bratza,

președinte,

Dumnii J. Casadevall,

Doamna L. Mijović,

Domnul J. Šikuta,

judecători,

și din Domnul M. O'Boyle,

grefier de secțiune,

Având în vedere plângerea sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 30 aprilie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina plângerea,

Având în vedere decizia parțială a Curții (fosta prim-secție) din 1 februarie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță decizia următoare:

Reclamantul, Mehmet Sıddık Çelepkulu, este cetățean turc, de origine kurdă, născut în 1952. La epoca faptelor, trăia din agricultură și creșterea animalelor în satul Yedi Yaprak, din districtul Eruh (județul Siirt).

Este reprezentat devant Curte de Dumnele Mesut și Meral Beștaș, avocați la Diyarbakır.

A.

Circumstanțele cauzei

1.

Arestarea și ținerea în custodie a reclamantului

Faptele cauzei sunt controversate în ceea ce privește circumstanțele în care arestarea și ținerea în custodie a reclamantului s-au desfășurat.

a.

Versiunea reclamantului

Pe 21 noiembrie 1997, în timp ce făcea cumpărături la Eruh, reclamantul a întâlnit un gardian de sat pe care îl cunoștea. Acesta l-a invitat să se prezinte fără întârziere comandantului gendarmeriei locale, care ar fi vrut să-l vadă. Gardianul a însoțit reclamantul la postul de jandarmi din Eruh. Continuarea evenimentelor, după cum a expus reclamantul, poate fi rezumată după cum urmează:

"M-au pus într-un vehicul militar, însoțit de patru gardieni de sat și patru sau cinci soldați, dintre care unu era ofițer (...). După 7-8 km de drum, am întrebat gendarmi unde eram dus. Afirmând că ascunsesem și salvat doi activiști [ai PKK], mi-au spus că mă duceau la locul incidentului. (...) odată ajunși la sat [Yedi Yaprak], am fost la casa lui S.S. (...), unde m-au acuzat că sechestrasertem pe N. Sadun în această casă, pe care am contestat-o. M-au dus apoi la casa lui H.Y. Acolo, ofițerul de grad a început să mă bată. Mi-a lovit capul de perete ținând-mă de spate, de păr. (...) Din cauza acestor lovituri nasul mi-a fost rupt. (...) Când m-am venit din aceasta, m-au scos. Spre ieșirea din sat soldatul numit C. a luat un băț și a început să mă lovească din spate. Asta a durat până la vehicul. M-au readus [la postul] din Eruh. (...) Comandantul m-a acuzat că ajut PKK (...), am negat. A și afirmat că am o puștică Kalașnikov și că mă va trimite la Siirt pentru interogatoriu dacă nu li se predau. "

Reclamantul a fost interogat pe legăturile sale cu PKK și despre incidentele denunțate de un anumit N. Sadun:

"Interogatoriul a continuat astfel timp de două ore. Au scos gardianul de sat K.. Imediat după aceea, doi ofițeri au început să mă bată (...) ordonând-mi să predau puștiul Kalașnikov (...), pe care am refuzat. M-au apoi întrebat să mă dezbrac. (...) Cum continuau să mă lovească, a trebuit să mă supun (...) și chiar să-mi scot chiloții. Unu avea o pensă în mână, cu care mi trăgea părul la nivelul gâtului. Aceste torturi au continuat timp de o oră (...). În final m-am leșinat. Când m-am trezit, m-am văzut îmbrăcat, în alt loc. (...) Era o sticlă de serum atașată la braț. (...) [Unu dintre gendarmi] K.Ç. m-a amenințat că mă va trimite la Siirt pentru interogatoriu, dacă nu le promiteam să-i aduc capul lui Șorej [și] (...) că, în caz contrar, mă vor avea acolo. Continuau să-mi tragă mustața, părul și gâtul cu o pensă. Mi dădeau lovitură de pumn și în picioare peste tot. Loveau abdomenul meu. După aproximativ o oră, m-au legat la ușa postului și mi-au legat ochii. (...) Apoi m-au dus într-o mașină (...). Am înțeles că voi urca într-un elicopter (...). După o călătorie, m-au coborât (...) și tras până la o încăpere. Genunchii mi-au fost zgâiați. Aveam sânge peste tot. (...)"

Astfel, reclamantul ar fi fost dus la postul de jandarmi din Siirt, unde torturile au fost reluate:

"Odată în încăpere, mi-au arătat câteva fotografii. Am spus că nu recunosc pe nimeni. (...) M-au dezbrăcat sub lovituri (...) și m-au făcut să mă așez pe o fel de pernă moale. Au atașat un cablu la degetul din piciorul drept și la penisul meu (...)

; de fiecare dată când curentul trecea, urlam în ciuda mea. (...) Într-un moment, am pierdut cunoștința. (...) Când m-au văzut trezit, mi-au cufundat capul într-un găleată plină de apă. Aproape că am murit. M-au ținut gol timp de 24 de ore într-un coridor, cu ochii legați, mâinile legate. În tot acest timp, de trei ori m-au stropit cu apă rece. La cererea lor, m-am îmbrăcat. M-au dus apoi acolo unde fusesem electrocutat. M-au forțat din nou să admit acuzațiile și să redau arma. Când am refuzat, au vărsat apă rece în timp ce aveam hainele pe mine. (...) A treia zi, m-au readus în camera unde suferisem electrosocuri. După ce m-au dezbrăcat complet, au atașat un cablu la degetul mic din piciorul drept. (...) Nu-mi amintesc exact cât au durat aceste ședințe. Cum nu mi se dădea nimic de mâncare, nu am putut rezista la frig. Cred că a opta zi am pierdut cunoștința (...). Pot identifica pe toți cei implicați în evenimentele care s-au desfășurat la Eruh (...)"

b.

Versiunea Guvernului

Pe 9 iulie 1997, N. Sadun, activist al PKK de origine siriană, s-a prezentat forțelor de ordine, se pare, cu scopul de a beneficia de statutul de delator. A fost oficial arestat pe 18 iulie, și pe 22 iulie, a furnizat gendarmeriei informații foarte ample și detaliate privind activitățile criminale ale PKK în regiune.

Pe 2 octombrie 1997, N. Sadun a fugit într-o operațiune militară la care participase ca informator. Pe 16 noiembrie 1997, a fost arestat din nou de gendarmi. A declarat că poate ajuta forțele de ordine să captureze membri ai PKK, inclusiv reclamantul, afirmând că știe unde locuiesc.

Pe aceasta, pe 22 noiembrie 1997, gendarmi au dus N. Sadun la satul Yedi Yaprak unde a identificat reclamantul. Acesta a fost aprehensibil, aparent în posesia unei puștii Kalașnikov. Procesul-verbal de arestare nu poartă semnătura reclamantului.

2.

Faptele ulterioare, necontroverstie

Pe 22 noiembrie 1997, la ora 10, la cererea comandantului gendarmeriei din Siirt, reclamantul a suferit un examen medical la spitalul civil din Siirt. Examinarea nu a dezvăluit nicio urmă evidentă de "lovituri și răniri" pe corpul lui.

Din registrul de ținere în custodie al gendarmeriei rezultă că după examinare, reclamantul a fost pus în custodie, în jurul orei 15.

O oră mai târziu, a fost readus devant medicul din Institutul medico-legal din Siirt. Medicul a constatat zgâieturi pe nas și leziuni pe genunchi, vechi de unu sau doi zile, dar nicio urmă de "lovituri și răniri". Observând că interesatul se plângea de greaț, medicul i-a administrat intravenos un medicament împotriva greții și a indicat că o auscultație de un gastroenterolog era necesară.

Pare sigur că examinarea aceasta nu a avut loc; conform unei scrisori adresate comandamentului gendarmeriei din Siirt de medicul șef al spitalului civil din Siirt, o asemenea examinare nu putea fi efectuată în spitalul respectiv, din cauza absenței unui gastroenterolog în serviciu.

Tot pe 22 noiembrie 1997, procurorul Republicii din Eruh ("procurorul") a autorizat comandamentul gendarmeriei din Siirt să mențină reclamantul în custodie timp de patru zile, adică până pe 26 noiembrie 1997.

Pe 26 noiembrie 1997, la cererea comandamentului gendarmeriei din Siirt, judecătorul paix din acest județ a prelungit perioada ținerii în custodie a reclamantului până pe 1 decembrie 1997.

Pe 28 noiembrie 1997, autoritățile de investigație ale gendarmeriei au efectuat o măsură de identificare pe fotografii. Reclamantul a recunoscut pe Șorej.

A doua zi, reclamantul a semnat, la gendarmerie, o declarație de zece pagini, în care mărturisea că furnizase, din 1989, ajutor logistic activiștilor PKK, seducător de ideea unui stat kurd pe care aceștia se străduiau să îl înființeze.

În aceeași zi, N. Sadun și zece suspecți, inclusiv reclamantul, au fost confruntați la gendarmerie. N. Sadun a identificat reclamantul ca fiind membru al miliției PKK, legat de Șorej și posedând un Kalașnikov.

Reclamantul a răspuns:

"(...) ceea ce mi-a spus N. Sadun în față este mincinos (...), nu am o armă. Am cunoscut-o pe acest individ la casa lui S.S. (...) unde i-am dat tutun și hârtie de rulat (...). "

Pe 1 decembrie 1997, aproximativ la ora 13, la sfârșitul custodie sale, reclamantul a fost din nou trimis devant Institutul medico-legal pentru examinare.

Raportul stabilit în consecință a consemnat absența urmelor de lovituri sau răniri, cu excepția unei ecchymoze pe pleoapă dreapta. Medicul a indicat totuși că era necesară o examinare mai temeinică privind hipersensibilitatea constatată la nivelul abdomenului. Pare sigur că examinarea aceasta nu a avut loc.

În aceeași zi, reclamantul a fost mai întâi audiat de procurorul Republicii din Siirt, care de la început a constatat că nu stăpânea bine limba turcă. Asistat de un interpret, reclamantul a contestat acuzațiile, susținând că avowurile sale i-au fost extorquate de gendarmi "sub presiune".

Imediat după, reclamantul a fost prezentat judecătorului paix. A negat din nou declarațiile sale din 29 noiembrie 1997, afirmând că a fost constrâns să declare "sub presiune". Judecătorul a ordonat ținerea în arest la domiciliu a reclamantului, ținând seama de gravitatea infracțiunii care îi era imputată.

Pe 16 decembrie 1997, reclamantul și trei dintre coaccuzații săi au format opoziție împotriva ordinului de arest la domiciliu. Ei s-au exprimat în felul următor:

"(...) Am fost victimă de calomnii. Suntem oameni pașnici. Este inuman să deții zeci de nevinovați credând declarațiile unui singur individ. Am fost torturat timp de 8-10 zile în care am suferit toate formele de mautraitances, am fost chiar amenințat de moarte (...). "

Pe 26 decembrie 1997, procurorul Republicii lângă curțile de securitate de stat din Diyarbakır ("curțile de securitate de stat") a pus sub acuzare reclamantul pentru ajutor organizației ilegale, PKK, și i-a cerut condamnarea în temeiul art. 169 din codul penal. Pentru a face aceasta, a invocat avowurile litigioase făcute gendarmeriei, declarațiile delatorului N. Sadun și procesele-verbale de confruntare.

Dezbaterile s-au deschis devant curțile de securitate de stat pe 9 ianuarie 1998.

La prima ședință din 26 februarie 1998, Me Beștaș, în absența clientului lor, a cerut eliberarea provizoriu a reclamantului.

Reclamantul a apărut la ședința următoare din 26 martie 1998. Asistat de un interpret, a declarat-și nevinovăția și a contestat toate declarațiile sale anterioare, reafirmând că nu a cunoscut niciodată pe N. Sadun, mort între timp. Cât privește avowurile făcute gendarmeriei, a declarat: "au fost forțat să mărturisesc prin forță, sub tortură". În rest, reclamantul a admis conținutul procesului-verbal de arestare care-l privea și al cazierului lui judiciar. Cât privește avocatul său, a cerut ca reclamația lor de maltraitances să fie adusă la cunoașterea autorităților de investigație.

La sfârșitul ședinței, judecătorii au ordonat eliberarea provizoriu a reclamantului.

La ședința din 28 mai 1998, Me Beștaș a reformulat alegerile sale de maltraitances suferite de clientul lui și i-a invitat pe judecătorii de fond să denunțe infracțiunea la parchet.

Atunci, judecătorii au indicat, în raportul de ședință, că era în dreptul Me Beștaș de a depune o plângere formală devant parchetul competent, și anume parchetul din Siirt, cu privire la maltraitances pretinse.

Printr-o decizie din 2 martie 2001, curțile de securitate de stat au hotărât să suspende judecata reclamantului, timp de cinci ani, în temeiul legii nr. 4616, numită "legea amnistiei".

Niciuna din părți nefiind recurentă în casație, acest judecată a devenit definitivă.

3.

Situația actuală a reclamantului

După ce și-a recăpătat libertatea, temând presiunea gendarmi și a gardienilor de sat, reclamantul a plecat din Yedi Yaprak și s-a stabilit la Konya. De atunci, în situație foarte precară, nu ar fi putut niciodată să-și facă tratamente pentru rănile inflinse în timpul custodie, și nici măcar nasul rupt, din lipsă de acoperire socială.

B.

Dreptul și practica internă relevantă

Dispozițiile relevante ale dreptului turc privind urmărirea actelor de maltratamente imputabile agenților statului și căile de reparare administrativă și civilă deschise la acest privitor figură, printre altele, în decizia Șahmo c. Turcia (nr. 37415/97), 1 aprilie 2003.

Cât privește modalitățile măsurilor de custodie în vigoare la epoca faptelor, convine să reamintim art. 16 din legea nr. 2845, cum a fost modificat de legea de reformă nr. 4229 din 6 martie 1997, intrată în vigoare pe 12 martie următoare. Acestă dispoziție prevedea că, în privința infracțiunilor colective comise în regiunea de stare de urgență și care intră sub jurisdicția curților de securitate de stat, procurorul putea cere judecătorului competent prelungirea ținerii în custodie până la zece zile.

La acea vreme, art. 128 din codul de procedură penală ("CPP"), cum a fost modificat de art. 9 din legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992, prevedea o cale de atac habeas corpus împotriva măsurilor de arestare și prelungire a custodie ordonate de procurori. Or art. 31 din aceeași lege enunța că reforma adusă de art. 9 la art. 128 din CPP nu ar fi aplicabilă în procedurile devant curțile de securitate de stat.

Cu toate acestea, art. 4 din legea 4229 pare să fi ridicat această restricție anulând referința aferentă care se găsea în art. 31 sus-menționat (a se vedea, Öcalan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46221/99, § 55, CEDH 2005-..).

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că a suferit, în cursul custodie sale, maltraitances în mâinile gendarmi care vroiau să-i extorqueze avowurile. De asemenea, se plânge, sub unghiul art. 13 din Convenție, combinat cu art. 3, că nu a dispus de o cale de atac eficace pentru a valorifica aceste grievuri.

Mai departe, reclamantul denunță cu privire la art. 5 § 1 din Convenție că în realitate custodia sa a început pe 21 noiembrie 1997, și nu la data indicată în procesul-verbal de arestare. Invocă în sfârșit art. 5 § 3 și se plânge de durata excesivă a custodie sale.

Reclamantul susține că circumstanțele în care a fost arestat și menținut în custodie au emportat încălcarea art. 3, luată izolat sau combinat cu art. 13, precum și art. 5 §§ 1 și 3 din Convenție. Aceste dispoziții se citesc după cum urmează:

Art. 3

"Niciodată nu poate fi supus torturilor și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante. "

Art. 13

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unei căi de atac eficace devant o instanță națională, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale. "

Art. 5 §§ 1 și 3

"1.

Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Niciodată nu poate fi privată de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și conform cu procedurile legale:

(...)

c)

dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat autorității judiciare competente, când există motive plauzibile de suspiciune că a comis o infracțiune sau motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau de a se refugia după săvârșirea acesteia;

(...)

3.

Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de §1 c) din acest articol, trebuie prezentată imediat unui judecător sau altui magistrat autorizat de lege să exercite funcțiuni judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un timp rezonabil, sau de a fi eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezența interesatului la ședință.

(...)"

A.

Tezele părților

1.

Guvernul

Guvernul invocă de la început neepuizarea căilor de atac interne privind ansamblul reclamațiilor reclamantului.

În privința grievurilor trase din art. 3 și 13, el îi reproșează dlui Çelepkulu că a omis să utilizeze nu numai căile de atac deschise de art. 129 din Constituție și art. 2 din legea nr. 2577, dar și cale de reparare civilă bazată pe art. 41 și 46 din codul obligațiilor.

Cât privește grievurile trase din art. 5 §§ 1 și 3, Guvernul invocă art. 128 § 4 din CPP pe care reclamantul ar fi trebuit să-l invocă pentru a obține controlul legalității măsurilor privative de libertate luate împotriva sa.

Alternativ, Guvernul invocă tardivitatea plângerii: în măsura în care reclamantul se plânge de absența unei căi de atac eficace cât privește grievul în legătură cu art. 3, acesta trebuia să se adreseze Curții înainte de 1 mai 1998, adică în șase luni de la 1 decembrie 1997, data prezentării sale devant judecătorul paix.

Pe fond, Guvernul susține că grievurile pe care reclamantul le trage din maltraitances nu sunt deloc susținute, deci lipsite de orice temei.

Cât privește art. 5 § 1 din Convenție, Guvernul se referă la hotărârea Brogan și alții c. Regatul Unit din 29 noiembrie 1988, (seria A nr. 145-B, pp. 29-30, § 53) și susține că arestarea litigioasă se justifica prin suspeciuni serioase privind apartenența la PKK. La acest privitor, se referă în special la declarațiile lui N. Sadun care au pus în mod explicit sub acuzare reclamantul (paragrafele 6, 7 și 13 de mai sus).

Cât privește durata custodie impusă reclamantului, Guvernul afirmă că o asemenea prelungire, absolut conformă cu legislația în vigoare la epoca faptelor, fusese necesară pentru a verifica suspiciunile care-l presau pe reclamant.

2.

Reclamantul

Reclamantul răspunde că, devant magistrații care l-au audiat pe 1 decembrie 1997, s-a plâns în zadar că fusese torturat și a contestat rapoartele medicale superficiale stabilite până atunci. Mai departe, el explică că a portat în mod explicit plângere împotriva responsabililor custodie sale la ședința din 26 martie 1998. Și avocatul lui reiteraseă acesta plângere la ședința din 28 mai 1998. Or, judecătorii de fond nu au reacționat, limitând-se să-l invite pe acesta să contacteze direct parchetul competent.

Cât privește calea de atac prevăzută de art. 128 § 4 din CPP, reclamantul afirmă că aceasta e pur teoretică fără nicio perspectivă de reușită.

Cât privește chestiunea respectării regulii celor șase luni, reclamantul observă că niciun nu se pune în această privință chiar dacă am reține 1 decembrie 1997 ca dies a quo.

Pe fond, reclamantul atrage atenția în special pe faptul că, contrar primului raport medical din 1 decembrie 1997, cele două rapoarte care au urmat fac referință la secvele evidente și probleme de sănătate importante, dar imposibil de detectat cu o examinare superficială. La acest privitor, el regretă că, în ciuda celor prescrise de medicii legali, nu a fost niciodată examinat de un gastroenterolog.

Conform reclamantului, această omisiune constituie, singură, un tratament contrar art. 3.

Cât privește arestarea sa, reclamantul se ține la faptul că dacă delatorul N. Sadun l-a denunțat cu adevărat pe 26 noiembrie 1997, spusele sale nu puteau în niciun caz justifica o arestare executată cinci zile mai înainte. Oricum, reclamantul afirmă că în prezenta situație nu se agea de o infracțiune colectivă, singura ipoteză care ar fi putut justifica o custodie de opt zile.

B.

Aprecierea Curții

1.

Pe excepțiile Guvernului

Curtea dorește să reafirme încă o dată: pentru a se plânge de un tratament suferit în cursul custodie, mijloacele de drept penal prevăzute în dreptul turc se dovedesc adecvate și suficiente în scopul art. 35 § 1. Astfel, se poate agea de depunerea unei plângeri formale devant parchetul competent (a se vedea, de exemplu, Șahmo, precitată, și Nimet Acar c. Turcia (dec.), nr. 24940/94, 3 mai 2001) sau de formularea unei reclamații în același sens devant, în special, un magistrat (a se vedea, de exemplu, Özkur și Göksungur c. Turcia (dec.), nr. 37088/97, 7 decembrie 1999).

În prezenta cauză, rezultă clar din dosar că, atât la sfârșitul custodie sale cât și în cursul judecății sale, reclamantul a afirmat în mod repetat devant magistrați că a suferit, în cursul custodie sale, "presiuni" (§15 de mai sus), sau "toate formele de maltratamente" (§16 de mai sus), sau "tortură" (§18 de mai sus). Consilierul reclamantului a, de asemenea, formulat oral devant judecătorii de fond, o plângere explicită pe această temă (paragrafele 18 și 19 de mai sus). Aceste declarații coincideau fără îndoială cu obiectul însuși al interdicției torturii înscrise la art. 243 din codul penal turc și, cu atât mai mult, cea consacrată de art. 3 din Convenție.

Acestea sunt elemente care conduc la a spune că reclamantul, având exhaustat una din căile de plângere penală, nu trebuia să exercite altele, cu atât mai mult o acțiune administrativă de drepturi depline sau o acțiune în daunegi-interese: niciuna investigație penală nefiind pornită cu privire la plângerile sale, interesatul nu dispunea de nicio bază solidă pentru a încerca să obțină reparație devant instanțele administrative și/sau civile, deoarece în una sau alta din acestea proceduri ar fi trebuit cel puțin să dovedească că fusese cu adevărat victimă a maltratamentelor în mâinile agenților statului.

În privința procedurii habeas corpus prevăzută de art. 128 § 4 din CPP, apare că, din legea nr. 4229, acest tip de cale de atac profită, de asemenea, în teoria, persoanelor acuzate de infracțiune sub jurisdicția curților de securitate de stat. Aceasta fiind, nu se pare că la fel stă și în practică, Guvernul nefiind în stare să furnizeze niciun exemplu în care această cale de atac ar fi intentată cu succes într-o situație comparabilă cu cea a reclamantului (a se vedea și, Öcalan, hotărâre precitată, §§ 68-69).

În consecință, Curtea respinge, în toate branches ale sale, excepția Guvernului trase din neepuizarea căilor de atac interne.

Rămâne chestiunea tardivității pe care Guvernul o ridică cât privește încălcarea pretinsă art. 3. Or acest argument nu rezistă examinării. Într-adevăr, chiar și presupunând că 1 decembrie 1997 ar putea fi reținut ca dies a quo al termenului de șase luni, după cum Guvernul sugerează, prezenta plângere introdusă pe 30 aprilie 1998 nu se lovește sigur de motiv tardivitate.

Excepția în cauză nu poate deci fi primită.

2.

Pe fond

Astfel, Curtea a procedat la un examen preliminar al faptelor și argumentelor părților litigante cât privește fondul grievurilor reclamantului. Nu vede în dosar nimic care ar permite declararea plângerii ca manifest nefondat, în sensul art. 35 § 3.

Reclamațiile reclamantului ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al procedurii și care necesită examinare pe fond.

Curtea, nevedând niciun alt motiv de inadmisibilitate înscris la art. 35, declară plângerea admisibilă.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Respinge

excepțiile Guvernului;

Declară

rest al plângerii admisibil, toate argumentele de fond rezervate.

Michael O'Boyle

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă