Berk și alții împotriva Turciei

Versiunea prezentată de reclamanți Pe 22 octombrie 1997, la ora 3:15, reclamantul Edip a fost arestat la domiciliul său de polițiști în civil, care au procedat la o percheziție la domiciliul său. Ulterior, a fost dus, cu ochii legați, devant domiciliul tatălui său Misbah Berk, în timp ce soția sa Serap, copilul lor nou-născut, fiica lor în vârstă de trei ani, mama sa N.B. și cumnata sa S.A. au fost reținute la casă de trei polițiști până la ora 19:00 a doua zi. Polițiștii au amenințat Edip Berk că vor sparge ușa apartamentului tatălui său, Misbah Berk, care nu dorea să o deschidă, și că îl vor împușca. Edip și-a chemat atunci tatăl și i-a cerut să deschidă ușa. Aproximativ la ora 4:30, aceiași polițiști în civil au percheziționat domiciliul celui de-al doilea reclamant Misbah, unde se aflau și soția sa Nebahat și copiii săi Ayșe (11 ani), Ferhat (14 ani) și Fatma (21 ani). Au început să-l bată pe Misbah în fața acestora, sub motiv că nu a deschis imediat ușa. Polițiștii au condus Misbah într-o mașină de poliție. Trei copii ai săi și cumnata sa S.B. au fost reținuți la casă de trei polițiști până la ora 19:00 a doua zi. Polițiștii i-au împiedicat pe copii să meargă la școală. Pe 22 octombrie 1997, cei doi reclamanți au fost examinați de medicul serviciului de urgență al spitalului public din Diyarbakır și au fost apoi, separat, duși la locul numit „centrul forțelor de intervenție" (Çevik Kuvvet Merkezi), lângă penitenciara din Diyarbakır. Au fost plasați fiecare într-o celulă, pentru a fi interogați cu privire la sprijinul lor pentru PKK. La cererea direcției de siguranță din Diyarbakır, reținerea reclamanților a fost prelungită cu patru zile de procurorul Republicii lângă curtea de siguranță a statului din Diyarbakır („procurorul" — „curtea de siguranță a statului"). Apoi, un judecător asesor al acestei instanțe a prelungit reținerea reclamanților cu șase zile încetând de 26 octombrie 1997, din cauza numărului mare de inculpați și a dificultăților în obținerea dovezilor. Potrivit reclamantului Misbah Berk, după examenul medical, polițiștii i-au aplicat tratamente degradante. L-ar fi bătut în special după ce l-au dezbrăcat complet, i-ar fi răsucit testiculele și l-ar fi insultat aproximativ două ore. După sesiunea de tortură, l-ar fi pus înapoi în celulă pentru a-l lăsa complet gol aproximativ o oră și pentru a repeta din nou de două ori. După trei sesiuni de tortură, reclamantul ar fi pierdut cunoștința din cauza durerilor cauzate de răsucirea testiculelor. Ar fi avut sânge în urină timp de douăzeci de zile. În ceea ce privește reclamantul Edip Berk, ar fi fost interogat doar aproximativ cincisprezece minute. În timpul reținerii sale, ar fi suferit amplificarea volumului unei radiouri, care funcționa douăzeci și patru de ore pe zi. Mâncarea era insuficientă. Începând din a treia zi a detenției sale, două alte persoane au fost plasate în celula sa unde nu existau paturi. Au dormit pe rând. În fiecare seară după ora 22:00, auzea zgomote și strigăte provenind dintr-o sală unde deținuții sufereau tortură. Ar fi petrecut opt zile de reținere în teroare, așteptând rândul său în timp ce asculta povești de tortură și încerca să îngrijească deținuții torturați. După interogatoriile care s-au desfășurat până pe 29 octombrie 1997, reclamanții ar fi fost forțați să semneze, cu ochii legați, declarații fără să cunoască conținutul. Pe 30 octombrie 1997, reclamanții au fost duși la o clinică din Dağkapı. Polițiștii care au însoțit reclamanții la medic nu ar fi părăsit încăperea în ciuda cererii medicului. Medicul ar fi întocmit rapoartele sale fără a efectua o consultare adevărată și fără a menționa urmele tratamentelor degradante. În aceeași zi, reclamanții au fost prezentați procurorului. Edip Berk a negat mai întâi semnătura sa pe declarația din 29 octombrie depusă la poliție și apoi a indicat că fusese forțat să o semneze fără să i se permită să o citească. A adăugat că nu a suferit tortură în timpul reținerii sale și că nu i s-a dat nicio palmă. Misbah Berk a contestat, devant procurorul, declarația sa făcută la poliție fără a face vreo aluzie la acuzațiile de tratamente degradante. În aceeași zi, reclamanții au fost prezentați judecătorului asesor. Misbah Berk s-a întors asupra declarației sale depuse la poliție și a indicat că fusese forțat să o semneze. Cât privește Edip Berk, el a contestat și el a sa din motiv că fusese forțat să o semneze fără să i se permită să o citească. Acesta din urmă a subliniat că nu a suferit tratamente degradante în timpul reținerii sale. Misbah Berk s-a plâns, devant procurorul și devant judecător, de tratamentele degradante care i-au fost aplicate de polițiștii responsabili de interogarea sa în timpul reținerii sale. Potrivit spuselor sale, în ciuda faptului că a prezentat o vânătăie periorbitală devant procurorul, nici o măsură nu ar fi fost luată în legătură cu aceste plângeri. Reclamanții au fost plasați în detenție la penitenciara din Diyarbakır.

Versiunea prezentată de Guvern În ceea ce privește desfășurarea faptelor, Guvernul se bazează în special pe procesele-verbale întocmite de autorități la diferite etape ale procedurii. Potrivit informațiilor care rezultă din elementele depuse în dosar de Guvern, pe 22 octombrie 1997, polițiștii au procedat la o percheziție la domiciliul Misbah și Edip Berk, cu consimțământul acestora. Procesele-verbale, redactate de polițiști și semnate de reclamanți, au indicat că nicio daună nu a fost cauzată în timp ce percheziții s-au desfășurat în prezența reclamanților. Pe 22 octombrie 1997, la ora 16:40, în urma declarațiilor reclamanților, polițiștii au confiscat, la un reparator, un computer care aparținea PKK. Guvernul furnizează de asemenea Curții două rapoarte medicale datate din 22 octombrie și 30 octombrie 1997, conform cărora nicio urmă de violență nu a fost constatată pe corpul celor doi reclamanți.

Procedura penală promovată împotriva reclamanților Printr-un act de acuzare din 3 noiembrie 1997, procurorul Republicii lângă curtea de siguranță a statului din Diyarbakır a inculpat reclamanții de sprijin acordat PKK. A cerut condamnarea lor în temeiul art. 169 din codul penal care sancționează acte de asistență acordate unei bande armate. Pe 19 martie 1998, reclamanții au fost eliberați de curtea de siguranță a statului. Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 1998, curtea de siguranță a statului a declarat reclamanții vinovați de asistență acordată unei bande armate și i-a condamnat la pedepse de închisoare de trei ani și nouă luni în temeiul art. 169 din codul penal și al art. 5 din legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, precum și la interzicerea de a intra în funcția publică pentru o perioadă de trei ani. Curtea nu dispune de informații cu privire la epilogul procedurii. B. Dreptul și practica internă relevante Modalitățile reținerii applicable la momentul faptelor sunt prevăzute, printre altele, în decizia Yașar Bazancır și alții c. Turcia (nr. 56002/00 și 7059/02, 24 iunie 2004). Art. 94 din codul de procedură penală prevede percheziția la domiciliul unei persoane suspectate că comite o infracțiune. Conform art. 96, o percheziție nu poate avea loc noaptea, cu excepția cazului de flagrant delict sau cazului în care o întârziere ar fi prejudiciabilă, sau în cazul arestării unui deținut sau condamnat în fuga. Art. 97 prevede că decizia de a proceda la o percheziție este luată de judecător. Cu toate acestea, în cazul în care o întârziere ar fi prejudiciabilă, procurorii Republicii sau polițiștii însărcinați cu executarea ordinelor lor pot proceda la o percheziție. Conform art. 193 și 194, codul penal sancționează efectuarea ilegală a unei percheziții domiciliare. GRIEFS Invocând art. 3 din Convenție, Misbah Berk susține că a suferit tratamente degradante în timpul reținerii sale. Edip Berk se plânge de condițiile reținerii sale care, potrivit lui, ar trebui să fie analizate ca o tratare degradantă în sensul art. 3 din Convenție. Invocând art. 13 din Convenție combinat cu art. 3, amândoi se plâng de asemenea de absența unui recurs efectiv pentru a-și pune în valoare plângerile devant o instanță națională. Misbah Berk se plânge de asemenea de menținerea copiilor săi minori, respectiv Ayse Berk și Ferhat Berk, timp de cincisprezece ore sub formă de asistenție la domiciliu de către polițiști. Invocând art. 5 § 3 din Convenție, Edip și Misbah Berk se plâng de durata reținerii lor precum și de absența unui recurs în acest sens (art. 5 § 4). Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții susțin că percheziția domiciliului lor nu era legală. ÎN DREPT 1. Grief-uri pe baza art. 3 și 13 din Convenție a. Argumentele părților Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne, în sensul că reclamanții nu ar fi prezentat nicio acuzație de tratamente degradante atunci când au fost audiați de procuror și atunci când au apărut devant judecătorul asesor lângă curtea de siguranță a statului. Reamintește, în această privință, dispozițiile codului penal, cum ar fi art. 243 și 245. Cită, de asemenea, recursul administrativ, a cărui exercitare se bazează pe art. 125 și 129 din Constituție și legea nr. 2577 privind procedura administrativă. Apoi, susține că reclamanții ar fi putut intenția cu succes o acțiune în despăgubire, pe terenul codului obligațiilor. Cât privește fondul plângerii pe baza art. 3, Guvernul invocă raportul medical întocmit pe 30 octombrie 1997, conform căruia nicio urmă de tratamente degradante nu a putut fi detectată pe corpul reclamanților la sfârșitul reținerii lor. La rândul lor, reclamanții răspund că ar trebui considerați ca având îndeplinit regula epuizării căilor de recurs interne, de vreme ce aveau să facă referință devant procuror la ceea ce s-a întâmplat în timpul reținerii lor. Cu toate acestea, procurorul nu ar fi menționat declarațiile lor referitoare la tratamentele degradante în procesele-verbale. Cât privește fondul, reclamanții susțin în special că raportul medical din 30 octombrie 1997, invocat de Guvern, are lipsuri de seriozitate; ar fi întocmit în prezența polițiștilor. Avansează de asemenea argumentul conform căruia tortura era o practică administrativă în Turcia. b. Aprecierea Curții Având în vedere argumentele Guvernului cu privire la epuizarea căilor de recurs interne, Curtea reafirmă poziția sa în materie: pentru a se plânge de tratamentul suferit în timpul unei rețineri, calea penală constituie un recurs adecvat în scopurile art. 35 § 1 (a se vedea, în special, Kaplan c. Turcia (dec.), nr. 24932/94, 19 septembrie 2000). Cu toate acestea, Curtea consideră că nu ar trebui să examineze excepția ridicată de Guvern în temeiul art. 35 din Convenție, deoarece consideră că această parte a cererii nu poate fi reținută, pentru următoarele motive. Curtea constată că reclamanții nu au prezentat ei nicio dovadă sau indiciu de dovadă care să susțină acuzațiile lor de tratamente degradante. Reclamantul Misbah Berk contestă conținutul raportului medical din 30 octombrie și susține că medicul care l-a examinat nu a remarcat pe corpul său urme de tratamente degradante. Sigur, ea recunoaște că poate fi dificil pentru o persoană să obțină dovezi cu privire la tratamentele degradante aplicate în timpul unei rețineri (a se vedea Kaplan, precitat, și İlhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22277/93, § 90, CEDO 2000-VII). Dar Curtea nu are nicio dovadă demonstrând că la vreun stadiu al procedurii reclamantul a încercat să conteste raportul medical din 30 octombrie pe care îl contestă acum, sau să facă întocmit un alt raport la penitenciara unde se afla în detenție. Reclamantul nu a putut explica Curții de ce nu a întreprins o inițiativă în acest sens, atunci când unele dintre suferințele despre care susține că a fost victimă sunt de o natură atât de gravă încât s-ar putea aștepta ca urmele să poată fi detectate chiar mult timp după fapte (Koç c. Turcia (dec.), nr. 24937/94, 14 noiembrie 2000, și Ișık c. Turcia (dec.), nr. 35064/97, 9 septembrie 2003). Curtea constată de asemenea că devant procuror reclamantul nu a ridicat nicio plângere legată de pretinsele tratamente degradante. Chiar dacă ar fi fost cazul și procurorul nu ar fi înregistrat spusele sale, nimic în dosar nu indică că a ridicat grievuri la procedura devant curtea de siguranță a statului. Curtea observă că reclamantul Misbah Berk a declarat doar devant judecătorul asesor că și-a semnat declarația la poliție sub constrângere, fără totuși să invoce diferitele forme de suferință pe care le enumeră devant Curte. În ceea ce privește evaluarea generală a reclamantului cu privire la existența unei practici sistematice a torturii în Turcia, aceasta nu are nicio consecință, de vreme ce se bazează prea puțin pe fapte concrete și relevante pentru prezenta cauză (a se vedea, de exemplu, Kaplan, precitat). Cât privește acuzația de pasivitate a autorităților judiciare față de acuzațiile sale, Curtea consideră că reclamantul nu putea în mod legitim să se aștepte că investigații aprofundate să fie efectuate fără ca el însuși sau avocatul să furnizeze autorităților o bază mai solidă cu privire la plângerile sale, care, potrivit Curții, nu pot fi considerate „apărabile". În ceea ce privește acuzațiile de tratamente degradante pe care reclamantul Edip Berk le invocă din pretinsele condiții carcerare din timpul reținerii sale, Curtea observă că nicio dovadă nu a fost furnizată de reclamant în sprijinul acuzațiilor sale. Din aceasta rezultă că grievurile reclamanților sunt evident nefondate și trebuie respinse în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Grief pe baza art. 5 § 1 din Convenție Reclamantul Misbah Berk susține că menținerea copiilor săi minori, Ayșe și Ferhat Berk, timp de cincisprezece ore sub formă de asistenție la domiciliu încalcă art. 5 § 1 din Convenție. Guvernul susține că acuzațiile pe baza art. 5 § 1 sunt, în cazul Ayșe și Ferhat Berk, lipsite de temei și utilizate în scopul de a discredita forțele de ordine care luptă împotriva terorismului. Reclamantul Misbah Berk combate teza Guvernului. Reia acuzațiile sale și subliniază că este în măsură să furnizeze Curții mărturii pentru a demonstra veridicitatea acuzațiilor sale. Curtea observă că polițiștii au arestat cei doi reclamanți Edip și Misbah Berk la domiciliile lor unde au efectuat de asemenea percheziții. Procesele-verbale redactate ca urmare nu fac deloc referință la prezența polițiștilor în domiciliile reclamanților după arestarea lor. Ea observă de asemenea că reclamantul care susține că polițiștii au rămas la domiciliul său menținând membrii familiei sub supraveghere și împiedicând copiii să meargă la școală nu a prezentat ei nicio dovadă (cum ar fi un certificat eliberat de școală cu privire la absența copiilor în ziua incidentului sau mărturii scrise de persoane care ar fi fost prezente în timp ce polițiștii ar fi supravegheat domiciliile reclamanților). Nici nu rezultă din elementele dosarului că vreunul din reclamanți sau vreuna din persoanele care au suferit această presupusă măsură ar fi formulat o plângere în acest sens sau, sub o formă sau alta, ar fi adus-o la cunoștința autorităților. Curtea nu are nicio dovadă care să permită să presupună că polițiștii au aplicat măsura litigioasă copiilor reclamantului, altfel decât declarația reclamantului. Cât privește argumentul reclamantului conform căruia este în măsură să prezinte mărturii în scris în acest sens, Curtea nu vede motiv care ar fi putut împiedica reclamantul, până în prezent, să i le furnizeze. În absența altor elemente care ar fi sprijinit acuzațiile reclamantului și având în vedere elementele dosarului, Curtea nu consideră pertinentă explicația reclamantului cu privire la această lipsă. Din aceasta rezultă că grievul cu privire la privarea de libertate în cazul Ayșe și Ferhat Berk nu poate fi considerat suficient susținut. Prin urmare, acesta trebuie respins ca evident nefondnat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Grief pe baza art. 5 § 3 din Convenție Reclamanții se plâng de durata excesivă a reținerii lor. Invocă art. 5 § 3 din Convenție. Guvernul se referă la legislația internă la momentul faptelor și susține că durata reținerii reclamantului nu încălca dispozițiile dreptului intern. La lumina ansamblului argumentelor părților, Curtea consideră că grievul pe baza art. 5 § 3 ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi respinsă ca fiind evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea constată de asemenea că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Grief pe baza art. 5 § 4 din Convenție Reclamanții se plâng de absența unui recurs care să le permită să pună în cauză legalitatea reținerii lor. Invocă art. 5 § 4 din Convenție. Guvernul susține că reclamanții au omis să valorifice recursul prevăzut de art. 128 § 4 din codul de procedură penală pentru a contesta legalitatea reținerii lor. Susține că acest recurs corespunde recursului solicitat în sensul art. 5 § 4 din Convenție. Ridică astfel o excepție bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne; expune de asemenea în această ocazie observații asupra fondului grievurilor formulate în conformitate cu art. 5 § 4. Reclamanții contestă argumentul Guvernului. Susțin că un recurs devant judecătorul de instanță sau judecătorul asesor lângă curtea de siguranță a statului ar fi fost inadecvat și iluzoriu. Observă că în timpul reținerii lor, au fost deținuți izolat și că nu au putut contacta avocații. Reamintesc, în această privință, că toți membrii familiei au fost plasați la domiciliu timp de cincisprezece ore. Curtea observă că în ceea ce privește regula epuizării căilor de recurs interne, enunțată în art. 35 § 1 din Convenție, Guvernul îi reproșează reclamantului că a omis introducerea unui recurs devant instanțele competente în conformitate cu dispozițiile art. 128 § 4 din codul de procedură penală. Curtea este de părere că excepția Guvernului prezentată pe terenul art. 5 § 4 ridică o problemă legată la examinarea pe fond a grievului care nu poate fi rezolvată la stadiul admisibilității cererii. Din aceasta, ea o conectează la fond.

Grief pe baza art. 8 din Convenție Reclamanții Edip și Misbah Berk susțin că percheziția efectuată la domiciliile lor a încălcat art. 8 din Convenție. Potrivit Guvernului, percheziția litigioasă nu ar dezvălui o încălcare a Convenției. Referindu-se la art. 96 din codul de procedură penală, observă că această măsură are o bază în dreptul intern. În această privință, invocă faptul că polițiștii au efectuat percheziții în domiciliile reclamanților în scopul de a stabili dovezi materiale și, prin urmare, că acestea erau justificate. Referindu-se la procesele-verbale ale percheziții care au indicat consimțământul reclamanților, Guvernul pretinde că polițiștii nu ar fi procedat la percheziții dacă reclamanții nu ar fi consimțit. Reclamanții contestă teza Guvernului. Polițiștii ar fi procedat la percheziții noaptea, fără a avea un mandat de la judecător și în absența vecinilor. Curtea reamintește că, în contextul luptei împotriva criminalității, statele pot estima necesar să recurgă la anumite măsuri, cum ar fi vizitele domiciliare și confiscările, pentru a stabili dovezi materiale ale infracțiunilor și pentru a urmări, eventual, autorii acestora. Aceasta fiind spus, este necesar ca legislația și practica lor în materia să ofere garantii adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (a se vedea, în special, Klass și alții c. Germania, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 23, § 50, și Miailhe c. Franța (nr. 1), hotărâre din 25 februarie 1993, seria A nr. 256-C, pp. 89-90, § 37). În speța prezentă, Curtea constată că dreptul național autorizează administrația să efectueze în anumite cazuri o percheziție domiciliară fără mandat judecătoresc. Observă că percheziții litigioase vizau colectarea de elemente de dovadă care ar putea confirma suspiciunile care cădeau asupra reclamanților, respectiv posibila lor apartenența la o organizație ilegală. Cât privește condițiile în care s-au desfășurat percheziții, procesele-verbale de arestare și percheziție indică faptul că percheziții domiciliilor s-au efectuat cu consimțământul reclamanților și că nicio daună nu a fost cauzată. Nu rezultă din documentele depuse în dosar că reclamanții au contestat, mai târziu, veridicitatea acestor documente devant autorități judiciare. Din aceasta rezultă că acest grief trebuie respins ca evident nefondnat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Conectează la fond excepția de neepuizare a căilor de recurs interne ridicată de Guvern cu privire la grievul pe baza art. 5 § 4 din Convenție; Declară admisibile, sub rezerva tuturor problemelor de fond, grievurile reclamanților pe baza art. 5 §§ 3 și 4 din Convenție; Declară inadmisibil restul cererii. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

La version donnée par les requérants Le 22 octobre 1997, à 3 h 15, le requérant Edip fut arrêté à son domicile par des policiers en civil, qui procédèrent à une perquisition à son domicile. Par la suite, il fut emmené, les yeux bandés, devant le domicile de son père Misbah Berk alors que son épouse Serap, leur nouveau-né, leur fille âgée de trois ans, sa mère N.B. et sa belle-sœur S.A. furent retenus à la maison par trois policiers jusqu'à 19 heures le lendemain. Les policiers menacèrent Edip Berk de défoncer la porte de l'appartement de son père, Misbah Berk, qui ne voulait pas ouvrir et de le mitrailler. Edip appela alors son père et lui demanda d'ouvrir la porte. Vers 4 heures 30, les mêmes policiers en civil perquisitionnèrent le domicile du deuxième requérant Misbah où se trouvaient également son épouse Nebahat et ses enfants Ayșe (11), Ferhat (14) et Fatma (21). Ils se mirent à battre Misbah devant ces derniers, au motif qu'il n'avait pas ouvert tout de suite la porte. Les policiers conduisirent Misbah dans une voiture de police. Ses trois enfants ainsi que sa belle-sœur S.B. furent retenus à la maison par trois policiers jusqu'à 19 heures le lendemain. Les policiers empêchèrent les enfants d'aller à l'école. Le 22 octobre 1997, les deux requérants furent examinés par le médecin du service des urgences de l'hôpital public de Diyarbakır et furent ensuite, séparément conduits à l'endroit nommé « centre des forces d'intervention » (Çevik Kuvvet Merkezi) à côté de la maison d'arrêt de Diyarbakır. Ils furent placés chacun dans une cellule, pour y être interrogés sur leur soutien au PKK. A la demande de la direction de la sûreté de Diyarbakır, la garde à vue des requérants fut prolongée de quatre jours par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır (« le procureur »- « la cour de sûreté de l'Etat »). Puis, un juge assesseur de cette juridiction prolongea la garde à vue des requérants de six jours à compter du 26 octobre 1997, en raison du nombre important de prévenus et des difficultés à obtenir des preuves. Selon le requérant Misbah Berk, après l'examen médical, des policiers lui ont infligé des mauvais traitements. Ils l'auraient notamment battu après l'avoir entièrement dénudé, ils lui auraient tordu les testicules et l'auraient injurié pendant deux heures environ. Après la séance de tortures, ils l'auraient reconduit dans sa cellule pour l'y laisser toujours nu pendant une heure et recommencer ainsi encore deux fois. Au bout de trois séances de torture, le requérant aurait perdu connaissance à cause des douleurs provoquées par la torsion de ses testicules. Il aurait eu du sang dans ses urines durant vingt jours. Quant au requérant Edip Berk, il aurait été interrogé pendant seulement un quart d'heure. Lors de sa garde à vue, il aurait subi l'amplification du volume d'une radio, qui continuait vingt-quatre heures sur vingt-quatre. La nourriture était insuffisante. A partir du troisième jour de sa détention, deux autres personnes furent placées dans sa cellule où il n'y avait pas de lit. Ils dormirent à tour de rôle. Tous les soirs à partir de 22 heures, il entendait des bruits et des cris provenant d'une salle où des détenus subissaient des tortures. Il aurait ainsi passé huit jours de garde à vue dans la terreur, à attendre son tour en écoutant des récits de torture et en essayant de soigner les détenus torturés. A la suite des interrogatoires qui se déroulèrent jusqu'au 29 octobre 1997, les requérants auraient été contraints de signer, les yeux bandés, des dépositions sans en connaître le contenu. Le 30 octobre 1997, les requérants furent conduits dans une clinique de Dağkapı. Les policiers ayant accompagné les requérants devant le médecin n'auraient pas quitté la pièce malgré la demande de ce dernier. Le médecin aurait dressé ses rapports sans effectuer une vraie consultation et sans mentionner les traces de mauvais traitements. Le même jour, les requérants furent traduits devant le procureur. Edip Berk nia d'abord sa signature sur la déclaration du 29 octobre déposée à la police, et ensuite indiqua que l'on lui avait fait signer sans le laisser lire. Il ajouta qu'il n'avait pas subi des tortures lors de sa garde à vue et qu'aucune gifle ne lui avait été administrée. Misbah Berk contesta, devant le procureur, sa déclaration faite à la police sans faire d'allusion aux allégations de mauvais traitements. Toujours le même jour, les requérants furent traduits devant le juge assesseur. Misbah Berk revint sur sa déclaration déposée à la police et indiqua qu'il avait été contraint de la signer. Quant à Edip Berk, il contesta également la sienne du fait que l'on la lui avait fait signer sans le laisser lire. Ce dernier souligna que l'on ne lui avait pas fait subir de mauvais traitements lors de sa garde à vue. Misbah Berk se plaignit, devant le procureur et devant le juge, des mauvais traitements qui lui avaient été infligés par les policiers responsables de son interrogatoire lors de sa garde à vue. Selon ses dires, nonobstant le fait qu'il ait présenté une blessure péri-orbitale devant le procureur, aucune suite n'aurait été donnée à ces plaintes. Les requérants furent placés en détention dans la maison d'arrêt de Diyarbakır.

La version donnée par le Gouvernement En ce qui concerne le déroulement des faits, le Gouvernement s'appuie notamment sur les procès-verbaux dressés par les autorités à différents stades de la procédure. Selon les informations qui ressortent des éléments versés dans le dossier par le Gouvernement, le 22 octobre 1997, les policiers procédèrent à une perquisition au domicile de Misbah et d'Edip Berk, avec le consentement de ces derniers. Les procès-verbaux, rédigés par les policiers et signés par les requérants, indiquèrent qu'aucun dégât n'avait été causé lors des perquisitions qui s'étaient déroulées en présence des requérants. Le 22 octobre 1997, à 16 h 40, suite aux déclarations des requérants, les policiers saisirent, chez un réparateur, un ordinateur appartenant au PKK. Le Gouvernement fournit également à la Cour deux rapports médicaux datant des 22 octobre et 30 octobre 1997 selon lesquelles aucune trace de violence n'avait été constatée sur le corps des deux requérants.

La procédure pénale engagée contre les requérants Par un acte d'accusation du 3 novembre 1997, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır inculpa les requérants de soutien au PKK. Il requit leur condamnation en vertu de l'article 169 du code pénal réprimant les actes d'assistance à une bande armée. Le 19 mars 1998, les requérants furent remis en liberté par la cour de sûreté de l'Etat. Par un arrêt du 19 novembre 1998, la cour de sûreté de l'Etat déclara les requérants coupables d'assistance à une bande armée et les condamna à des peines d'emprisonnement de trois ans et neuf mois en vertu de l'article 169 du code pénal et de l'article 5 de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme ainsi qu'à l'interdiction d'entrer dans la fonction publique pour une durée de trois ans. La Cour ne dispose pas d'informations sur l'issue de la procédure. B. Le droit et la pratique internes pertinents Les modalités de la garde à vue applicable à l'époque des faits figurent, entre autres, dans la décision de Yașar Bazancır et autres c. Turquie (n os 56002/00 et 7059/02, 24 juin 2004). L'article 94 du code de procédure pénale prévoit la perquisition au domicile d'une personne soupçonnée de commettre une infraction. En vertu de l'article 96, une perquisition ne peut avoir lieu de nuit hormis le cas de flagrant délit ou le cas où un retard serait préjudiciable ou bien lorsqu'il s'agit de l'arrestation d'un détenu ou condamné fugitif. L'article 97 dispose que la décision de procéder à une perquisition est prise par le juge. Toutefois, dans le cas où un retard serait préjudiciable, les procureurs de la République ou les policiers chargés d'exécuter leurs ordres peuvent procéder à une perquisition. En vertu des articles 193 et 194, le code pénal réprime le fait de procéder illégalement à une perquisition domiciliaire. GRIEFS Invoquant l'article 3 de la Convention, Misbah Berk allègue avoir subi de mauvais traitements lors de sa garde à vue. Edip Berk se plaint des conditions de sa garde à vue qui, selon lui, devraient s'analyser en un traitement dégradant au sens de l'article 3 de la Convention. Invoquant l'article 13 de la Convention combiné avec l'article 3, tous deux se plaignent également de l'absence de recours effectif pour faire valoir leurs plaintes devant une instance nationale. Misbah Berk se plaint également du maintien de ses enfants mineurs, à savoir Ayse Berk et Ferhat Berk, pendant quinze heures sous forme d'assignation à domicile par les policiers. Invoquant l'article 5 § 3 de la Convention, Edip et Misbah Berk se plaignent de la durée de leur garde à vue ainsi que de l'absence de recours à cet égard (article 5 § 4). Invoquant l'article 8 de la Convention, les requérants soutiennent que la perquisition de leur domicile n'était pas légale. EN DROIT 1. Griefs tirés des articles 3 et 13 de la Convention a. Arguments des parties Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, en ce que les requérants n'auraient pas formulé la moindre allégation de mauvais traitements lorsqu'ils furent entendus par le procureur et lorsqu'ils comparurent devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat. Il rappelle, à cet égard, les dispositions du code pénal tels que les articles 243 et 245. Il cite, en outre, le recours administratif, dont l'exercice se fonde sur les articles 125 et 129 de la Constitution et la loi n o 2577 sur la procédure administrative. Ensuite, il affirme que les requérants auraient pu intenter avec succès une action en dommages et intérêts, sur le terrain du code des obligations. Quant au bien-fondé du grief tiré de l'article 3, le Gouvernement fait valoir le rapport médical établi le 30 octobre 1997, d'après lequel aucune trace de mauvais traitement n'a pu être décelée sur le corps des requérants à la fin de leur garde à vue. Pour leur part, les requérants répliquent qu'ils doivent passer pour avoir satisfait à la règle d'épuisement des voies de recours, dès lors qu'ils avaient fait état devant le procureur de ce qui s'était passé lors de leur garde à vue. Toutefois, le procureur n'aurait pas fait mentionner leurs déclarations relatives aux mauvais traitements sur les procès-verbaux. Quant au bien-fondé, les requérants affirment notamment que le rapport médical du 30 octobre 1997, invoqué par le Gouvernement, pêche par manque de sérieux ; il serait établi en présence des policiers. Ils avancent également l'argument selon lequel la torture était une pratique administrative en Turquie. b. Appréciation de la Cour Eu égard aux arguments du Gouvernement quant à l'épuisement des voies de recours internes, la Cour réaffirme sa position en la matière : pour se plaindre du traitement subi pendant une garde à vue, la voie pénale constitue un recours adéquat aux fins de l'article 35 § 1 (voir, entre autres, Kaplan c. Turquie (déc.), n o 24932/94, 19 septembre 2000). Toutefois, la Cour estime ne pas devoir examiner l'exception soulevée par le Gouvernement au titre de l'article 35 de la Convention, car elle considère que cette partie de la requête ne saurait être retenue, pour les motifs suivants. La Cour constate que les requérants n'ont pas produit devant elle le moindre élément ou commencement de preuve susceptible d'étayer leurs allégations de mauvais traitements. Le requérant Misbah Berk conteste la teneur du rapport médical du 30 octobre et allègue que le médecin qui l'a examiné n'a pas relevé sur son corps de traces de mauvais traitements. Certes, elle reconnaît qu'il peut être difficile pour un individu d'obtenir des preuves quant aux mauvais traitements infligés lors d'une garde à vue (voir Kaplan, précité, et İlhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, § 90, CEDH 2000-VII). Mais, la Cour ne dispose d'aucun élément démontrant qu'à quelconque stade de la procédure le requérant ait cherché à contester le rapport médical du 30 octobre qu'il conteste aujourd'hui, ou à faire établir un autre rapport à la maison d'arrêt où il se trouvait détenu. Le requérant n'a pas été en mesure d'expliquer devant la Cour pourquoi il n'a pas entrepris une démarche dans ce sens alors que certains sévices dont il aurait été victime sont de nature si grave que l'on pourrait s'attendre à ce que des séquelles pussent être décelées même longtemps après les faits ( Koç c. Turquie (déc.), n o 24937/94, 14 novembre 2000, et Ișık c. Turquie (déc.), n o 35064/97, 9 septembre 2003). La Cour constate également que devant le procureur le requérant n'a soulevé aucune doléance ayant trait aux prétendus mauvais traitements. A supposer même qu'il l'ait fait et que le procureur n'ait pas enregistré ses dires, rien dans le dossier n'indique qu'il a soulevé ses griefs lors de la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat. La Cour observe que le requérant Misbah Berk a seulement déclaré devant le juge assesseur qu'il avait signé sa déclaration à la police sous la contrainte sans pour autant invoquer les différentes formes de sévices qu'il énumère devant la Cour. En ce qui concerne l'évaluation générale du requérant quant à l'existence d'une pratique systématique de la torture en Turquie, elle ne porte à aucune conséquence, dès lors qu'elle ne se fonde guère sur des faits concrets et pertinents pour la présente affaire (voir, par exemple, Kaplan, précité). Quant à l'allégation tirée de la passivité des autorités judiciaires face à ses allégations, la Cour estime que le requérant ne pouvait pas légitimement escompter que des investigations approfondies soient menées sans que lui ‑ même ou son avocate fournisse aux autorités un fondement plus solide au sujet de ses doléances, lesquelles, aux yeux de la Cour, ne sauraient d'ailleurs passer pour « défendables ». S'agissant des allégations de traitements dégradants que le requérant Edip Berk tire des prétendues conditions carcérales de sa garde à vue, la Cour observe qu'aucun commencement de preuve n'a été fourni par le requérant à l'appui des ses allégations. Il s'ensuit que les grief des requérants sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Grief tiré de l'article 5 § 1 de la Convention Le requérant Misbah Berk allègue que le maintien de ses enfants mineurs, Ayșe et Ferhat Berk, pendant quinze heurs sous forme d'assignation à domicile méconnaît l'article 5 § 1 de la Convention. Le Gouvernement soutient que les allégations tirées de l'article 5 § 1 sont, dans le chef de Ayșe et Ferhat Berk, dénuées de fondement et utilisées aux fins de déshonorer les forces de l'ordre luttant contre le terrorisme. Le requérant Misbah Berk combat la thèse du Gouvernement. Il réitère ses allégations et souligne qu'il est en mesure de fournir à la Cour des témoignages afin de démontrer la véracité de ses allégations. La Cour observe que les policiers arrêtèrent les deux requérants Edip et Misbah Berk à leur domicile où ils effectuèrent également les perquisitions. Les procès-verbaux rédigés en conséquence ne font nullement état de la présence des policiers dans les domiciles des requérants après leur arrestation. Elle observe également que le requérant qui prétend que les policiers sont restés à son domicile en maintenant les membres de leur famille sous surveillance et empêchant les enfants d'aller à l'école n'a pas apporté devant elle le moindre commencement de preuve (telles qu'une attestation délivrée par l'école quant à l'absence des enfants le jour de l'incident ou des témoignages écrits des personnes qui auraient été présentes lors de la prétendue surveillance des policiers dans les domiciles des requérants). Il ne ressort pas davantage des éléments du dossier que l'un des requérants ou l'une des personnes ayant subi cette prétendue mesure aurait porté plainte à ce sujet ou, sous une forme ou l'autre, qu'il l'ait porté à la connaissance des autorités. La Cour ne dispose d'aucun élément pouvant laisser supposer que les policiers ont appliqué la mesure litigieuse aux enfants du requérant, si ce n'est la déclaration du requérant. Quant à l'argument du requérant selon lequel il est en mesure de soumettre des témoignages par écrit à cet égard, la Cour ne voit pas de motif qui aurait pu empêcher le requérant, jusqu'à présent, de lui fournir ces témoignages. En l'absence d'autres éléments qui seraient venus appuyer les allégations du requérant et au vu des éléments du dossier, la Cour ne considère pas pertinente l'explication du requérant sur ce manque. Il s'ensuit que le grief tiré d'une privation de la liberté dans le chef d'Ayșe et Ferhat Berk ne saurait passer pour avoir suffisamment étayé. Dès lors, celui-ci doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Grief tiré de l'article 5 § 3 de la Convention Les requérants se plaignent de la durée excessive de leur garde à vue. Ils invoquent l'article 5 § 3 de la Convention. Le Gouvernement se réfère à la législation interne à l'époque des faits et soutient que la durée de la garde à vue du requérant n'enfreignait pas les dispositions du droit interne. A la lumière de l'ensemble des arguments des parties, la Cour estime que le grief tiré de l'article 5 § 3 pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être écartée comme étant manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

Grief tiré de l'article 5 § 4 de la Convention Les requérants se plaignent de l'absence de recours leur permettant de mettre en cause la légalité de leur garde à vue. Ils allèguent l'article 5 § 4 de la Convention. Le Gouvernement soutient que les requérants ont omis de faire valoir le recours prévu par l'article 128 § 4 du code de procédure pénale afin de contester la légalité de leur garde à vue. Il affirme que ce recours correspond au recours requis au sens de l'article 5 § 4 de la Convention. Il soulève ainsi une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes; il expose également à cette occasion ses observations sur le fond des griefs formulés au regard de l'article 5 § 4. Les requérants contestent l'argument du Gouvernement. Ils affirment qu'un recours devant le juge d'instance ou le juge assesseur de la cour de sûreté de l'Etat aurait été inadéquat et illusoire. Ils font observer que pendant leur garde à vue, ils ont été détenus au secret et qu'ils n'ont pas pu contacter leurs avocats. Ils rappellent, à cet égard, que tous les membres de la famille avaient été assignés au domicile pendant quinze heures. La Cour note qu'au regard de la règle d'épuisement des voies de recours internes, énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention, le Gouvernement reproche au requérant d'avoir omis d'introduire un recours devant les instances compétentes en vertu des dispositions de l'article 128 § 4 du code de procédure pénale La Cour est d'avis que l'exception du Gouvernement présentée sur le terrain de l'article 5 § 4 soulève une question liée à l'examen au fond du grief qui ne peut être résolue au stade de la recevabilité de la requête. Partant, elle la joint au fond.

Grief tiré de l'article 8 de la Convention Les requérants Edip et Misbah Berk allèguent que la perquisition effectuée à leur domicile a méconnu l'article 8 de la Convention. Selon le Gouvernement, la perquisition litigieuse ne révélerait pas une violation de la Convention. Se référant à l'article 96 du code de procédure pénale, il observe que cette mesure a une base en droit interne. A cet égard, il fait valoir que les policiers avaient effectué les perquisitions dans les domiciles des requérants dans le but d'établir la preuve matérielle et, donc, que celles-ci étaient justifiées. Se référant aux procès-verbaux des perquisitions qui firent état des consentements des requérants, le Gouvernement prétend que les policiers n'auraient pas procédé aux perquisitions si les requérants n'y avaient pas consenti. Les requérants contestent la thèse du Gouvernement. Les policiers auraient procédé aux perquisitions dans la nuit, sans avoir de mandat d'un juge et en l'absence des voisins. La Cour rappelle que, dans le cadre de la lutte contre la criminalité, les Etats peuvent estimer nécessaire de recourir à certaines mesures, telles que les visites domiciliaires et les saisies, pour établir la preuve matérielle des délits et en poursuivre le cas échéant les auteurs. Cela étant, il faut que leur législation et leur pratique en la matière offrent des garanties adéquates et suffisantes contre les abus (voir, notamment, Klass et autres c. Allemagne , arrêt du 6 septembre 1978, série A n o 28, p. 23, § 50, et Miailhe c. France (n o 1) , arrêt du 25 février 1993, série A n o 256 ‑ C, pp. 89-90, § 37). En l'espèce, la Cour relève que le droit national habilite l'administration à conduire dans certains cas une perquisition domiciliaire sans mandat judiciaire. Elle observe que les perquisitions litigieuses visaient à recueillir des éléments de preuve pouvant confirmer les soupçons qui pesaient sur les requérants, à savoir leur éventuelle appartenance à une organisation illégale. Quant aux conditions dans lesquelles les perquisitions se déroulèrent, les procès-verbaux d'arrestation et de perquisition indiquent que les perquisitions des domiciles s'étaient effectuées avec le consentement des requérants et qu'aucun dégât n'avait été causé. Il ne ressort pas des documents versés au dossier que les requérants aient contesté, ultérieurement, la véracité de ces documents devant les autorités judiciaires. Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Joint au fond l'exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement quant au grief fondé sur l'article 5 § 4 de la Convention ; Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs des requérants tirés de l'article 5 §§ 3 et 4 de la Convention ; Déclare le restant de la requête irrecevable. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président