CtEDO 16.05.2005 AI

BERK ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
16.05.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BERK ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

cererii nr. 41973/98

prezentate de Edip BERK și alții

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), sesizată pe 26 mai 2005 într-o cameră compusă din:

D-nii

B.M. Zupančič, președinte,

Dnele A. Gyulumyan,

și D-l V. Berger, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 28 aprilie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere decizia parțială a Curții (prima secțiune) din 16 noiembrie 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamanți,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

Reclamanții, Misbah Berk (născut 1944) și fiul său mai mare Edip (născut 1965) precum și Ayșe și Ferhat Berk, copiii lor minori, sunt cetățeni turci, cu reședința la Diyarbakır. Sunt reprezentați devant Curte de avocatul Sedat Çınar, din barou de Diyarbakır.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 22 octombrie 1997, la ora 3:15, reclamantul Edip a fost arestat la domiciliul său de polițiști în civil, care au procedat la o percheziție la domiciliul său. Ulterior, a fost dus, cu ochii legați, devant domiciliul tatălui său Misbah Berk, în timp ce soția sa Serap, copilul lor nou-născut, fiica lor în vârstă de trei ani, mama sa N.B. și cumnata sa S.A. au fost reținute la casă de trei polițiști până la ora 19:00 a doua zi.

Polițiștii au amenințat Edip Berk că vor sparge ușa apartamentului tatălui său, Misbah Berk, care nu dorea să o deschidă, și că îl vor împușca. Edip și-a chemat atunci tatăl și i-a cerut să deschidă ușa. Aproximativ la ora 4:30, aceiași polițiști în civil au percheziționat domiciliul celui de-al doilea reclamant Misbah, unde se aflau și soția sa Nebahat și copiii săi Ayșe (11 ani), Ferhat (14 ani) și Fatma (21 ani). Au început să-l bată pe Misbah în fața acestora, sub motiv că nu a deschis imediat ușa. Polițiștii au condus Misbah într-o mașină de poliție. Trei copii ai săi și cumnata sa S.B. au fost reținuți la casă de trei polițiști până la ora 19:00 a doua zi. Polițiștii i-au împiedicat pe copii să meargă la școală.

Pe 22 octombrie 1997, cei doi reclamanți au fost examinați de medicul serviciului de urgență al spitalului public din Diyarbakır și au fost apoi, separat, duși la locul numit „centrul forțelor de intervenție" (Çevik Kuvvet Merkezi), lângă penitenciara din Diyarbakır. Au fost plasați fiecare într-o celulă, pentru a fi interogați cu privire la sprijinul lor pentru PKK.

La cererea direcției de siguranță din Diyarbakır, reținerea reclamanților a fost prelungită cu patru zile de procurorul Republicii lângă curtea de siguranță a statului din Diyarbakır („procurorul" — „curtea de siguranță a statului"). Apoi, un judecător asesor al acestei instanțe a prelungit reținerea reclamanților cu șase zile încetând de 26 octombrie 1997, din cauza numărului mare de inculpați și a dificultăților în obținerea dovezilor.

Potrivit reclamantului Misbah Berk, după examenul medical, polițiștii i-au aplicat tratamente degradante. L-ar fi bătut în special după ce l-au dezbrăcat complet, i-ar fi răsucit testiculele și l-ar fi insultat aproximativ două ore. După sesiunea de tortură, l-ar fi pus înapoi în celulă pentru a-l lăsa complet gol aproximativ o oră și pentru a repeta din nou de două ori. După trei sesiuni de tortură, reclamantul ar fi pierdut cunoștința din cauza durerilor cauzate de răsucirea testiculelor. Ar fi avut sânge în urină timp de douăzeci de zile.

În ceea ce privește reclamantul Edip Berk, ar fi fost interogat doar aproximativ cincisprezece minute. În timpul reținerii sale, ar fi suferit amplificarea volumului unei radiouri, care funcționa douăzeci și patru de ore pe zi. Mâncarea era insuficientă. Începând din a treia zi a detenției sale, două alte persoane au fost plasate în celula sa unde nu existau paturi. Au dormit pe rând. În fiecare seară după ora 22:00, auzea zgomote și strigăte provenind dintr-o sală unde deținuții sufereau tortură. Ar fi petrecut opt zile de reținere în teroare, așteptând rândul său în timp ce asculta povești de tortură și încerca să îngrijească deținuții torturați.

După interogatoriile care s-au desfășurat până pe 29 octombrie 1997, reclamanții ar fi fost forțați să semneze, cu ochii legați, declarații fără să cunoască conținutul.

Pe 30 octombrie 1997, reclamanții au fost duși la o clinică din Dağkapı. Polițiștii care au însoțit reclamanții la medic nu ar fi părăsit încăperea în ciuda cererii medicului. Medicul ar fi întocmit rapoartele sale fără a efectua o consultare adevărată și fără a menționa urmele tratamentelor degradante.

În aceeași zi, reclamanții au fost prezentați procurorului. Edip Berk a negat mai întâi semnătura sa pe declarația din 29 octombrie depusă la poliție și apoi a indicat că fusese forțat să o semneze fără să i se permită să o citească. A adăugat că nu a suferit tortură în timpul reținerii sale și că nu i s-a dat nicio palmă. Misbah Berk a contestat, devant procurorul, declarația sa făcută la poliție fără a face vreo aluzie la acuzațiile de tratamente degradante.

În aceeași zi, reclamanții au fost prezentați judecătorului asesor. Misbah Berk s-a întors asupra declarației sale depuse la poliție și a indicat că fusese forțat să o semneze. Cât privește Edip Berk, el a contestat și el a sa din motiv că fusese forțat să o semneze fără să i se permită să o citească. Acesta din urmă a subliniat că nu a suferit tratamente degradante în timpul reținerii sale.

Misbah Berk s-a plâns, devant procurorul și devant judecător, de tratamentele degradante care i-au fost aplicate de polițiștii responsabili de interogarea sa în timpul reținerii sale. Potrivit spuselor sale, în ciuda faptului că a prezentat o vânătăie periorbitală devant procurorul, nici o măsură nu ar fi fost luată în legătură cu aceste plângeri.

Reclamanții au fost plasați în detenție la penitenciara din Diyarbakır.

În ceea ce privește desfășurarea faptelor, Guvernul se bazează în special pe procesele-verbale întocmite de autorități la diferite etape ale procedurii.

Potrivit informațiilor care rezultă din elementele depuse în dosar de Guvern, pe 22 octombrie 1997, polițiștii au procedat la o percheziție la domiciliul Misbah și Edip Berk, cu consimțământul acestora. Procesele-verbale, redactate de polițiști și semnate de reclamanți, au indicat că nicio daună nu a fost cauzată în timp ce percheziții s-au desfășurat în prezența reclamanților.

Pe 22 octombrie 1997, la ora 16:40, în urma declarațiilor reclamanților, polițiștii au confiscat, la un reparator, un computer care aparținea PKK.

Guvernul furnizează de asemenea Curții două rapoarte medicale datate din 22 octombrie și 30 octombrie 1997, conform cărora nicio urmă de violență nu a fost constatată pe corpul celor doi reclamanți.

Printr-un act de acuzare din 3 noiembrie 1997, procurorul Republicii lângă curtea de siguranță a statului din Diyarbakır a inculpat reclamanții de sprijin acordat PKK. A cerut condamnarea lor în temeiul art. 169 din codul penal care sancționează acte de asistență acordate unei bande armate.

Pe 19 martie 1998, reclamanții au fost eliberați de curtea de siguranță a statului.

Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 1998, curtea de siguranță a statului a declarat reclamanții vinovați de asistență acordată unei bande armate și i-a condamnat la pedepse de închisoare de trei ani și nouă luni în temeiul art. 169 din codul penal și al art. 5 din legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, precum și la interzicerea de a intra în funcția publică pentru o perioadă de trei ani.

Curtea nu dispune de informații cu privire la epilogul procedurii.

B.

Dreptul și practica internă relevante

Modalitățile reținerii applicable la momentul faptelor sunt prevăzute, printre altele, în decizia Yașar Bazancır și alții c. Turcia (nr. 56002/00 și 7059/02, 24 iunie 2004).

Art. 94 din codul de procedură penală prevede percheziția la domiciliul unei persoane suspectate că comite o infracțiune. Conform art. 96, o percheziție nu poate avea loc noaptea, cu excepția cazului de flagrant delict sau cazului în care o întârziere ar fi prejudiciabilă, sau în cazul arestării unui deținut sau condamnat în fuga. Art. 97 prevede că decizia de a proceda la o percheziție este luată de judecător. Cu toate acestea, în cazul în care o întârziere ar fi prejudiciabilă, procurorii Republicii sau polițiștii însărcinați cu executarea ordinelor lor pot proceda la o percheziție.

Conform art. 193 și 194, codul penal sancționează efectuarea ilegală a unei percheziții domiciliare.

Invocând art. 3 din Convenție, Misbah Berk susține că a suferit tratamente degradante în timpul reținerii sale. Edip Berk se plânge de condițiile reținerii sale care, potrivit lui, ar trebui să fie analizate ca o tratare degradantă în sensul art. 3 din Convenție. Invocând art. 13 din Convenție combinat cu art. 3, amândoi se plâng de asemenea de absența unui recurs efectiv pentru a-și pune în valoare plângerile devant o instanță națională.

Misbah Berk se plânge de asemenea de menținerea copiilor săi minori, respectiv Ayse Berk și Ferhat Berk, timp de cincisprezece ore sub formă de asistenție la domiciliu de către polițiști.

Invocând art. 5 § 3 din Convenție, Edip și Misbah Berk se plâng de durata reținerii lor precum și de absența unui recurs în acest sens (art. 5 § 4).

Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții susțin că percheziția domiciliului lor nu era legală.

a. Argumentele părților

Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne, în sensul că reclamanții nu ar fi prezentat nicio acuzație de tratamente degradante atunci când au fost audiați de procuror și atunci când au apărut devant judecătorul asesor lângă curtea de siguranță a statului. Reamintește, în această privință, dispozițiile codului penal, cum ar fi art. 243 și 245. Cită, de asemenea, recursul administrativ, a cărui exercitare se bazează pe art. 125 și 129 din Constituție și legea nr. 2577 privind procedura administrativă. Apoi, susține că reclamanții ar fi putut intenția cu succes o acțiune în despăgubire, pe terenul codului obligațiilor.

Cât privește fondul plângerii pe baza art. 3, Guvernul invocă raportul medical întocmit pe 30 octombrie 1997, conform căruia nicio urmă de tratamente degradante nu a putut fi detectată pe corpul reclamanților la sfârșitul reținerii lor.

La rândul lor, reclamanții răspund că ar trebui considerați ca având îndeplinit regula epuizării căilor de recurs interne, de vreme ce aveau să facă referință devant procuror la ceea ce s-a întâmplat în timpul reținerii lor. Cu toate acestea, procurorul nu ar fi menționat declarațiile lor referitoare la tratamentele degradante în procesele-verbale.

Cât privește fondul, reclamanții susțin în special că raportul medical din 30 octombrie 1997, invocat de Guvern, are lipsuri de seriozitate; ar fi întocmit în prezența polițiștilor. Avansează de asemenea argumentul conform căruia tortura era o practică administrativă în Turcia.

b. Aprecierea Curții

Având în vedere argumentele Guvernului cu privire la epuizarea căilor de recurs interne, Curtea reafirmă poziția sa în materie: pentru a se plânge de tratamentul suferit în timpul unei rețineri, calea penală constituie un recurs adecvat în scopurile art. 35 § 1 (a se vedea, în special, Kaplan c. Turcia (dec.), nr. 24932/94, 19 septembrie 2000).

Cu toate acestea, Curtea consideră că nu ar trebui să examineze excepția ridicată de Guvern în temeiul art. 35 din Convenție, deoarece consideră că această parte a cererii nu poate fi reținută, pentru următoarele motive.

Curtea constată că reclamanții nu au prezentat ei nicio dovadă sau indiciu de dovadă care să susțină acuzațiile lor de tratamente degradante.

Reclamantul Misbah Berk contestă conținutul raportului medical din 30 octombrie și susține că medicul care l-a examinat nu a remarcat pe corpul său urme de tratamente degradante.

Sigur, ea recunoaște că poate fi dificil pentru o persoană să obțină dovezi cu privire la tratamentele degradante aplicate în timpul unei rețineri (a se vedea Kaplan, precitat, și İlhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22277/93, § 90, CEDO 2000-VII).

Dar Curtea nu are nicio dovadă demonstrând că la vreun stadiu al procedurii reclamantul a încercat să conteste raportul medical din 30 octombrie pe care îl contestă acum, sau să facă întocmit un alt raport la penitenciara unde se afla în detenție. Reclamantul nu a putut explica Curții de ce nu a întreprins o inițiativă în acest sens, atunci când unele dintre suferințele despre care susține că a fost victimă sunt de o natură atât de gravă încât s-ar putea aștepta ca urmele să poată fi detectate chiar mult timp după fapte (Koç c. Turcia (dec.), nr. 24937/94, 14 noiembrie 2000, și Ișık c. Turcia (dec.), nr. 35064/97, 9 septembrie 2003).

Curtea constată de asemenea că devant procuror reclamantul nu a ridicat nicio plângere legată de pretinsele tratamente degradante. Chiar dacă ar fi fost cazul și procurorul nu ar fi înregistrat spusele sale, nimic în dosar nu indică că a ridicat grievuri la procedura devant curtea de siguranță a statului. Curtea observă că reclamantul Misbah Berk a declarat doar devant judecătorul asesor că și-a semnat declarația la poliție sub constrângere, fără totuși să invoce diferitele forme de suferință pe care le enumeră devant Curte.

În ceea ce privește evaluarea generală a reclamantului cu privire la existența unei practici sistematice a torturii în Turcia, aceasta nu are nicio consecință, de vreme ce se bazează prea puțin pe fapte concrete și relevante pentru prezenta cauză (a se vedea, de exemplu, Kaplan, precitat).

Cât privește acuzația de pasivitate a autorităților judiciare față de acuzațiile sale, Curtea consideră că reclamantul nu putea în mod legitim să se aștepte că investigații aprofundate să fie efectuate fără ca el însuși sau avocatul să furnizeze autorităților o bază mai solidă cu privire la plângerile sale, care, potrivit Curții, nu pot fi considerate „apărabile".

În ceea ce privește acuzațiile de tratamente degradante pe care reclamantul Edip Berk le invocă din pretinsele condiții carcerare din timpul reținerii sale, Curtea observă că nicio dovadă nu a fost furnizată de reclamant în sprijinul acuzațiilor sale.

Din aceasta rezultă că grievurile reclamanților sunt evident nefondate și trebuie respinse în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul Misbah Berk susține că menținerea copiilor săi minori, Ayșe și Ferhat Berk, timp de cincisprezece ore sub formă de asistenție la domiciliu încalcă art. 5 § 1 din Convenție.

Guvernul susține că acuzațiile pe baza art. 5 § 1 sunt, în cazul Ayșe și Ferhat Berk, lipsite de temei și utilizate în scopul de a discredita forțele de ordine care luptă împotriva terorismului. Reclamantul Misbah Berk combate teza Guvernului. Reia acuzațiile sale și subliniază că este în măsură să furnizeze Curții mărturii pentru a demonstra veridicitatea acuzațiilor sale.

Curtea observă că polițiștii au arestat cei doi reclamanți Edip și Misbah Berk la domiciliile lor unde au efectuat de asemenea percheziții. Procesele-verbale redactate ca urmare nu fac deloc referință la prezența polițiștilor în domiciliile reclamanților după arestarea lor.

Ea observă de asemenea că reclamantul care susține că polițiștii au rămas la domiciliul său menținând membrii familiei sub supraveghere și împiedicând copiii să meargă la școală nu a prezentat ei nicio dovadă (cum ar fi un certificat eliberat de școală cu privire la absența copiilor în ziua incidentului sau mărturii scrise de persoane care ar fi fost prezente în timp ce polițiștii ar fi supravegheat domiciliile reclamanților). Nici nu rezultă din elementele dosarului că vreunul din reclamanți sau vreuna din persoanele care au suferit această presupusă măsură ar fi formulat o plângere în acest sens sau, sub o formă sau alta, ar fi adus-o la cunoștința autorităților.

Curtea nu are nicio dovadă care să permită să presupună că polițiștii au aplicat măsura litigioasă copiilor reclamantului, altfel decât declarația reclamantului. Cât privește argumentul reclamantului conform căruia este în măsură să prezinte mărturii în scris în acest sens, Curtea nu vede motiv care ar fi putut împiedica reclamantul, până în prezent, să i le furnizeze. În absența altor elemente care ar fi sprijinit acuzațiile reclamantului și având în vedere elementele dosarului, Curtea nu consideră pertinentă explicația reclamantului cu privire la această lipsă.

Din aceasta rezultă că grievul cu privire la privarea de libertate în cazul Ayșe și Ferhat Berk nu poate fi considerat suficient susținut. Prin urmare, acesta trebuie respins ca evident nefondnat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții se plâng de durata excesivă a reținerii lor. Invocă art. 5 § 3 din Convenție.

Guvernul se referă la legislația internă la momentul faptelor și susține că durata reținerii reclamantului nu încălca dispozițiile dreptului intern.

La lumina ansamblului argumentelor părților, Curtea consideră că grievul pe baza art. 5 § 3 ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi respinsă ca fiind evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea constată de asemenea că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Reclamanții se plâng de absența unui recurs care să le permită să pună în cauză legalitatea reținerii lor. Invocă art. 5 § 4 din Convenție.

Guvernul susține că reclamanții au omis să valorifice recursul prevăzut de art. 128 § 4 din codul de procedură penală pentru a contesta legalitatea reținerii lor. Susține că acest recurs corespunde recursului solicitat în sensul art. 5 § 4 din Convenție. Ridică astfel o excepție bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne; expune de asemenea în această ocazie observații asupra fondului grievurilor formulate în conformitate cu art. 5 § 4.

Reclamanții contestă argumentul Guvernului. Susțin că un recurs devant judecătorul de instanță sau judecătorul asesor lângă curtea de siguranță a statului ar fi fost inadecvat și iluzoriu. Observă că în timpul reținerii lor, au fost deținuți izolat și că nu au putut contacta avocații. Reamintesc, în această privință, că toți membrii familiei au fost plasați la domiciliu timp de cincisprezece ore.

Curtea observă că în ceea ce privește regula epuizării căilor de recurs interne, enunțată în art. 35 § 1 din Convenție, Guvernul îi reproșează reclamantului că a omis introducerea unui recurs devant instanțele competente în conformitate cu dispozițiile art. 128 § 4 din codul de procedură penală.

Curtea este de părere că excepția Guvernului prezentată pe terenul art. 5 § 4 ridică o problemă legată la examinarea pe fond a grievului care nu poate fi rezolvată la stadiul admisibilității cererii. Din aceasta, ea o conectează la fond.

Reclamanții Edip și Misbah Berk susțin că percheziția efectuată la domiciliile lor a încălcat art. 8 din Convenție.

Potrivit Guvernului, percheziția litigioasă nu ar dezvălui o încălcare a Convenției. Referindu-se la art. 96 din codul de procedură penală, observă că această măsură are o bază în dreptul intern. În această privință, invocă faptul că polițiștii au efectuat percheziții în domiciliile reclamanților în scopul de a stabili dovezi materiale și, prin urmare, că acestea erau justificate. Referindu-se la procesele-verbale ale percheziții care au indicat consimțământul reclamanților, Guvernul pretinde că polițiștii nu ar fi procedat la percheziții dacă reclamanții nu ar fi consimțit.

Reclamanții contestă teza Guvernului. Polițiștii ar fi procedat la percheziții noaptea, fără a avea un mandat de la judecător și în absența vecinilor.

Curtea reamintește că, în contextul luptei împotriva criminalității, statele pot estima necesar să recurgă la anumite măsuri, cum ar fi vizitele domiciliare și confiscările, pentru a stabili dovezi materiale ale infracțiunilor și pentru a urmări, eventual, autorii acestora. Aceasta fiind spus, este necesar ca legislația și practica lor în materia să ofere garantii adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (a se vedea, în special, Klass și alții c. Germania, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 23, § 50, și Miailhe c. Franța (nr. 1), hotărâre din 25 februarie 1993, seria A nr. 256-C, pp. 89-90, § 37).

În speța prezentă, Curtea constată că dreptul național autorizează administrația să efectueze în anumite cazuri o percheziție domiciliară fără mandat judecătoresc. Observă că percheziții litigioase vizau colectarea de elemente de dovadă care ar putea confirma suspiciunile care cădeau asupra reclamanților, respectiv posibila lor apartenența la o organizație ilegală. Cât privește condițiile în care s-au desfășurat percheziții, procesele-verbale de arestare și percheziție indică faptul că percheziții domiciliilor s-au efectuat cu consimțământul reclamanților și că nicio daună nu a fost cauzată. Nu rezultă din documentele depuse în dosar că reclamanții au contestat, mai târziu, veridicitatea acestor documente devant autorități judiciare.

Din aceasta rezultă că acest grief trebuie respins ca evident nefondnat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Conectează la fond excepția de neepuizare a căilor de recurs interne ridicată de Guvern cu privire la grievul pe baza art. 5 § 4 din Convenție;

Declară

admisibile, sub rezerva tuturor problemelor de fond, grievurile reclamanților pe baza art. 5 §§ 3 și 4 din Convenție;

Declară

inadmisibil restul cererii.

Vincent Berger

Boštjan M. Zupančič

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă