CtEDO 09.11.2004 AI

KARAKAS c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
09.11.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KARAKAS c. TURQUIE (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

cererei nr.

68909/01

prezentată de Yılmaz KARAKAȘ

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședința din 9 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din:

Dii. J.-P. Costa, președinte, I. Cabral Barreto, R. Türmen, V. Butkevych, M. Ugrekhelidze,

Dii. E. Fura-Sandström, D. Jočienė, judecători,

și Dna. S. Dollé, grefier de secțiune,

Având în vedere petiția sus-menționată depusă la 1 martie 2001,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,

După deliberare, pronunță hotărârea următoare:

Reclamantul, dl. Yılmaz Karakaș, este cetățean turc, născut în 1971 și rezident la Istanbul. Este reprezentat în fața Curții de dii. M.A. Kirdök și M. Kirdök, avocați la Istanbul.

A.

Circumstanțele specifice

Faptele cauzei, conform expunerii făcute de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În septembrie 1998, reclamantul se alătura unei organizații de extremă stângă, TKP-ML (Partidul Comunist din Turcia - mișcarea marxist-leninistă). Pe 30 ianuarie 1999, forțele de ordine s-au angajat într-un conflict armat în cursul căruia trei membri ai organizației și un subofițer au fost uciși cu gloanța.

Pe 12 martie 1999, reclamantul a fost aprehensibil de către membri ai forțelor de ordine lângă Tunceli. A fost plasat în arest preventiv în sediile jandarmeriei din Mazgirt până la 18 martie 1999, unde ar fi semnat, sub presiunea jandarmerilor, un proces-verbal de depunere de paisprezece pagini.

Pe 18 martie 1999, a fost dus în fața procurorului din Hozat și interogat de acesta. Aceeași zi, a fost prezentat judecătorului tribunalului penal de prim grad, care a ordonat plasarea sa în detenție preventivă. În declarațiile sale, reclamantul a susținut că a participat la conflict și a recunoscut acuzațiile aduse împotriva sa.

Printr-un act de acuzare din 16 aprilie 1999, procurorul Republicii de lângă curtea de securitate a statului din Malatya a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului pe baza articolului 146 din codul penal, pentru atingere la integritatea statului.

În curse ședințelor ținute de curtea de securitate a statului, reclamantul a susținut că depunerile care conțineau confesiunile sale fuseseră pregătite de jandarmi și s-a retractat parțial din declarațiile făcute în fața procurorului și judecătorului. A insistat pe faptul că nu trăguse asupra forțelor de securitate și se ascunsese într-o peșteră pe locul confruntării. A cerut recaracterizarea faptelor și aplicarea articolului 168 din codul penal care pedepsește formarea de bande armate capabile să comită infracțiuni împotriva statului și autorităților publice.

Printr-o hotărâre din 12 octombrie 1999, curtea de securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele purtate la cunoștință și l-a condamnat la pedeapsa morții. A comutation această condamnare la o pedeapsă de închisoare pe viață.

Printr-o hotărâre din 3 mai 2000, Curtea de Casație a confirmat această decizie. Reclamantul ar fi fost informat de hotărârea Curții de Casație în septembrie 2000.

Condițiile de detenție ale reclamantului

Reclamantul a fost încarcerat în casa de detenție din Malatya. Pe 1 decembrie 2000, a inceput o grevă a foamei în cadrul unei campanii de protest.

Pe 19 decembrie 2000, forțele de ordine au intervenit în penitenciare unde se desfășurau greve de foame și reclamantul a fost transferat la centrul penitenciar din Sincan, închisoare de tip F.

În urma acestor incidente, o delegație a Comitetului European pentru Prevenirea Torturii al Consilului Europei (CPT) s-a deplasat la locurile respective pentru a constata condițiile materiale de detenție și acuzațiile de maltratări în penitenciarele de tip F. Delegația a vizitat, printre altele, penitenciarul din Sincan și a discutat cu deținuți.

Pe 22 și 25 martie 2001, reclamantul a fost transferat la spital, dar, refuzând orice intervenție medicală, a fost recondus în închisoare.

Pe 29 martie 2001, reclamantul a fost din nou transferat la spital într-o stare comatoasă.

Printr-o scrisoare din 26 iunie 2001, reprezentantul reclamantului a descris starea de sănătate a clientului său. Din această din urmă informație rezultă că acesta, încă spitalizat, încetase greva de foame, se alimenta normal, dar prezenta simptome de amnzie.

Pe 6 iulie 2001, parchetul din Ankara a pronunțat o decizie de suspendare a executării pedepsei din motive de sănătate pentru o perioadă de șase luni, în aplicarea articolului 399 din codul de procedură penală. Aceeași zi, reclamantul a fost eliberat.

B.

Dreptul intern relevant și rapoartele CPT

1.

Codul de procedură penală

Codul de procedură penală prevede o amânare a executării pedepselor celor condamnați în caz de anumite boli grave. art. 399 §§ 1 și 2 este redactat după cum urmează:

« Se amnează executarea pedepselor privative de libertate pentru cei condamnați care suferă de o boală mentală până la refacerea lor.

Aceeași prevedere se aplică de asemenea și pentru alte boli, dacă executarea pedepsei privative de libertate prezintă un risc vital esențial pentru cel condamnat.

»

2.

Rapoartele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii al Consilului Europei

CPT a organizat cinci vizite în Turcia, pe 10-16 decembrie 2000, 10-15 ianuarie, 18-21 aprilie, 21-24 mai și 2-14 septembrie 2001. Aceste vizite au intervenit în urma grevelor de foame ale unui număr considerabil de deținuți, în cadrul unei campanii de protest împotriva proiectului penitenciarelor de tip F. Acest proiect face parte din planurile autorităților turce vizând punerea în funcțiune a unor unități de viață mai mici pentru deținuți.

Prima vizită în decembrie 2000 s-a efectuat la cererea autorităților turce pentru a contribui la eforturile în curs, întreprinse pentru a găsi o soluție capabilă să pun capăt grevelor de foame. CPT hotărâse să-și întrerupă vizita, nefiind în măsură să identifice, la acel moment, o cale care să pun capăt grevelor de foame.

În urma intervenției forțelor de securitate pe 19 decembrie 2000 și a transferului unui număr mare de deținuți către alte stabilimente, inclusiv în special trei penitenciare de tip F puse în funcțiune înainte de data inițial prevăzută, CPT s-a întors în Turcia pentru a obține informații privind intervențiile în penitenciare, precum și investigații și cercetări consecutive acestor operații. CPT doreau, de asemenea, să examineze situația în penitenciarele de tip F – inclusiv pe cea din Sincan – și să evalueze abordarea adoptată cu privire la deținuții care continuau greva de foame.

Vizitele CPT în penitenciarele de tip F au continuat în aprilie, mai și septembrie 2001.

În raportul său publicat pe 13 decembrie 2001, CPT a indicat că a strâns numeroase acuzații de maltratări în cursul procedurilor de admitere în penitenciarele de tip F, constând în pumni, picioare, lovitură de ciomag și, în unele cazuri, tehnici de fouiare umilitoare.

Un număr considerabil de deținuți s-au plânsat de tăieturi forțate ale părului și bărbilor. Raportul constată că sosirea masivă de deținuți trebuia să creeze numeroase tensiuni în rândul persoanelor implicate în procedura de admitere și, conform diferitelor surse de informație, atitudinea de neîncredere a unor deținuți nu putea decât să agraveze aceste tensiuni. Cu toate acestea, nimic nu poate justifica ca deținuții să fie bătuti. Cu privire la procedurile de fouiare în admitere, din raport rezultă că un deținut putea fi obligat să se dezbrace dacă era suspectat că ascunde ceva și, dacă refuza să se conformeze acestei cereri, hainele i ar fi fost scoase cu forța. Dacă examinarea unei alte cavități decât gura s-ar fi dovedit necesară, aceasta ar fi fost întotdeauna efectuată de un medic penitenciar. CPT a cerut autorităților instrucțiunile privind fouierea corporală efectuată atât de jandarmi, cât și de personalul penitenciar. A de asemenea exprimat viu speranța de a obține la timp informații suplimentare despre progresul realizat în investigațiile duse de procurori privind numeroasele plângeri depuse de deținuți pentru maltratări în cursul intervențiilor în penitenciare și/sau în cursul transferului și admiterii în alte stabilimente.

Cu privire la apelurile de prezență ale deținuților, CPT a dorit să obțină confirmarea faptului că regula conform căreia deținuții trebuie să se găsească la parter pentru apel nu se aplică celor a căror stare fizică nu le permite să coboare scările, și că implementarea acesteia nu se însoțește de măsuri umilitoare ca obligarea deținuților să stea în atenție. CPT s-a referit, de asemenea, la raportul inspectorilor ministerului justiției în urma plângerilor depuse de deținuți, conform cărora fuseseră maltratați în timp ce erau conduși cu forța la parter pentru apel. Exprimând îndoieli cu privire la argumentele avansate în acest raport pentru a justifica certitudinea deplină a inspectorilor cu privire la absența maltratărilor, CPT a aderat la opinia exprimată cu privire la necesitatea pregătirii personalului, toate gradele, pentru a-i inculca necesitatea de a se comporta uman cu deținuții.

În raportul său, CPT a recunoscut dezavantajele dormitarelor mari pe care le găsești în mod tradițional în penitenciarele turce și a indicat clar că nu avea obiecții împotriva proiectelor autorităților de a modifica acest sistem. Cu toate acestea, a de asemenea subliniat că o schimbare către unități de viață mai mici pentru deținuți trebuie însoțită de măsuri pentru a se asigura că aceștia petrec o parte rezonabilă a zilei, în afara unității lor de viață, participând la un program de activități comune.

În raportul său referitor la vizita din septembrie 2001, CPT constatase îmbunătățiri graduale ale activităților comune pentru deținuți, inclusiv instituirea întâlnirilor regulate în grupuri reunind până la zece deținuți.

APEL

Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul se plânge că a fost supus unor tratamente inumane și degradante în cursul grevei sale de foame și al condițiilor detenției sale, în special al izolării sale, în penitenciarul de tip F din Sincan. Susține că a fost maltratrat și bătut de gardieni care, în cursul apelurilor dimineții și serii, îl obligau să se ridice și să coboare la parter al penitenciarului în ciuda slăbiciunii cauzate de greva de foame. Susține că deținuții sunt fouiați în momentul admiterii în închisoare, sunt obligați să-și scoată hainele, și că le sunt tăiate părul și barba cu forța.

Invocând art. 6 al Convenției, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii din care a fost parte și susține că a fost condamnat pe baza declarațiilor colectate sub presiunea exercitată de jandarmi și a depunerilor martorilor de acuzare fără a fi avut posibilitatea să-i interoghe. Susține, în plus, că nu a beneficiat de asistența unui avocat în cursul investigației cauzei.

A.

Excepție preliminară a Guvernului

Guvernul se opune cu nerespectarea termenului de șase luni prevăzut de art. 35 al Convenției. Susține că, în cazul de față, ținând cont de acuzațiile reclamantului cu privire la echitatea procedurii penale, termenul ar fi trebuit să înceapă să curgă din 3 mai 2000, data hotărârii Curții de Casație, în timp ce petiția a fost introdusă la 1 martie 2001, adică mai mult de șase luni după data deciziei interne definitive. Susține că aparține părții reclamante și, în special, avocatului acesteia, să se informeze asupra rezultatului hotărârilor pronunțate de Curtea de Casație de la tribunal.

Reclamantul contestă teza Guvernului.

Curtea nu consideră necesară examinarea excepției de inadmisibilitate ridicate de Guvern, deoarece, chiar dacă condițiile ar fi îndeplinite, acest apel este, în orice caz, inadmisibil din motivele indicate mai jos.

B.

Bine-fondare

1.

art. 3

Reclamantul se plânge că a fost supus unor tratamente inumane și degradante în cursul grevei sale de foame în penitenciarul de tip F din Sincan. Se plânge, de asemenea, de condițiile detenției sale și de a se afla izolat într-o celulă pe care o partaja cu alți doi deținuți. Susține că a fost maltratrat și bătut de gardieni care, în cursul apelurilor dimineții și serii, îl obligau să se ridice și să coboare la parter al penitenciarului în ciuda slăbiciunii cauzate de greva de foame. Se plânge de fouierile corporale suferite la admiterea sa în închisoare și de a-i fi tăiati părul și barba cu forța.

Invocă art. 3 al Convenției, redactat după cum urmează:

« Nimeni nu poate fi supus torturii sau unor penal sau tratamente inumane sau degradante.

»

La modul introductiv, Curtea reamintește că reclamantul a fost admis la beneficiul eliberării condiționate pe 6 iulie 2001. Examinarea apelului plânsuit pentru încălcarea articolului 3 al Convenției va deci purta asupra perioadei anterioare acestei date, și anume din începutul grevei de foame până la 6 iulie 2001, data suspendării pedepsei reclamantului pentru o perioadă de șase luni.

Guvernul susține că acuzațiile de tortură și maltratări în cursul grevei de foame a reclamantului sunt lipsite de temei. A prezentat certificate arătând că, de la începutul grevei de foame, pe 2 decembrie 2000, medicul penitenciarului, însoțit de personalul medical, a vizitat celulele grevistelor de foame, inclusiv reclamantul, de două ori pe zi pentru a-i ingrijii și a le măsura tensiunea arterială. Din aceste certificate rezultă că grevistii, inclusiv reclamantul, au refuzat constant examenul medical.

Guvernul dă de știre că, după fiecare agravare a stării de sănătate, reclamantul a fost transferat la spital, și anume pe 22 și 25 martie 2001, și că în urma refuzului să se supună tratamentelor necesare, a fost recondus în închisoare. Pe 29 martie 2001, a fost transferat la spital într-o stare comatoasă. Potrivit Guvernului, refuzând orice asistență medicală și orice hrană, cu excepția apei, zahărului, sării, sucului de fructe și vitaminei B1, reclamantul a contribuit la deteriorarea stării de sănătate. Îngrijirile s-au putut administra numai după ce pierduse conștiința.

Cu privire la acuzațiile de izolare, Guvernul dă de știre că reclamantul partaja celula cu alți doi deținuți. Avea posibilitatea de a participa la activități în afara celulei cu alți deținuți. În conformitate cu reglementarea penitenciarelor în vigoare, putea urmări televiziunea, asculta radio, primi vizite de la avocat și de la membri ai familiei. Guvernul a prezentat documente referitoare la vizitele efectuate reclamantului. Între 25 decembrie 2000 și 6 martie 2001, acesta a primit, în mai multe rânduri, vizite de la membri ai familiei.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului și insistă asupra condițiilor cărora sunt supuși deținuții în penitenciarele de tip F. Celulele, partajate de trei deținuți, servesc la izolarea lor și viața pe care o duc constituie un tratament inuman contraru articolului 3 al Convenției. Susține că a fost bătut la sosirea sa la penitenciarul din Sincan, părul și barba i-au fost rase într-o manieră umilitoare, și a fost dezbracă pentru a suferi fouierea corporală. A fost obligat să coboare la parter al penitenciarului pentru a se prezenta la apelurile zilnice în ciuda slăbiciunii fizice cauzate de greva de foame. Pentru a-l pedepsi că începuse această grevă, autoritățile penitenciare l-au privat de elementele nutritive de bază, cum ar fi apa, zahărul, sarea și vitamina B1.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, pentru a cădea sub incidența articolului 3, un maltratament trebuie să atingă un minim de gravitate: aprecierea acestui minim este relativă prin esență; depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice și mentale, și uneori de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Peers c. Grecia, nr. 28524/95, § 67, CEDO 2001-III, și Valašinas c. Lituania, nr. 44558/98, § 101, CEDO 2001-VIII).

Din această perspectivă, nu este suficient ca tratamentul să aibă aspecte dezagradabile (a se vedea Guzzardi c. Italia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 40, § 107, și Messina c. Italia (dec.), nr. 25498/94, CEDO 1999-V).

art. 3 impune statului să se asigure că orice deținut este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu supun interesatul unei detrese sau unei încercări cu o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând cont de cerințele practice ale închisorii, sănătatea și bunăstarea deținutului sunt asigurate în mod adecvat, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (a se vedea, de exemplu, Valašinas, sus-citate, § 102, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 94, CEDO 2000-XI, și Matencio c. Franța, nr. 58749/00, § 78, 15 ianuarie 2004).

În cauza de față, în ceea ce privește în special loviturile pe care le-ar fi suferit reclamantul la apelurile dimineții și serii pentru a-l obliga să se ridice și să coboare la parter al penitenciarului, Curtea observă că, deși a fost spitalizat în mai multe rânduri, acesta nu a prezentat niciun raport medical privind urmele rănilor. Pe de altă parte, nici nu i-a adus la cunoștința medicilor loviturile și rănile pentru a constata maltratările susținute. Nu numai că nu a depus niciun plângere la acest subiect la autoritățile competente, dar nici nu a prezentat niciun mărturie a celorlalți cadeți deținuți în petiția sa introductivă. Nu prezintă Curții nicio explicație pentru tăcerea sa la acest subiect, limitându-se în observații la o descriere generală a condițiilor vieții în închisoare.

Cu privire la acuzațiile de tratamente degradante, cum ar fi tăietura forțată a părului și bărbii și procedurile de fouiare la admiterea deținuților, Curtea observă că, în afara faptului că măsurile privative de libertate sunt însoțite în mod obișnuit de suferințe, trebuie să observ că reclamantul nu a adus o inicio de dovezi arătând că a suferit, din partea gardienilor penitenciarului, un tratament susceptibil să cad sub incidența articolului 3.

Cu privire la starea de sănătate a reclamantului, Curtea observă o lipsă a elementelor de apreciere. În observații sale scrise din 17 septembrie 2001, consilul reclamantului nu explică insuficiența probelor și nu aduce o explicație asupra tipurilor de maltratări pretins suferite în cursul grevei de foame.

Este de asemenea de remarcat că interesatul a refuzat vizitele medicului penitenciarului în timp ce era în grevă de foame. În urma deteriorării stării sale, a fost condus la spital în două rânduri succesive și, în timp ce era conștient, refuzase el însuși orice intervenție medicală, ceea ce nu a avut decât efectul de a-i agrava starea.

Pe de altă parte, în ceea ce privește acuzațiile de izolare, Curtea observă că reclamantul partaja celula cu alți doi deținuți și nu se afla în izolare. Observă că nu se plânge de a nu putea participa la activități în afara celulei cu alți deținuți, nici de o pedeapsă constând în izolarea sa completă. Din documente comunicate Curții rezultă, de asemenea, că a primit vizite din partea membrilor familiei.

Curtea reamintește că, în adevăr, măsurile privative de libertate sunt însoțite în mod obișnuit de suferințe. Desigur, izolarea senzorială completă combinată cu un izolament social total poate distruge personalitatea și constituie o formă de tratament inuman, dar pe de altă parte, chiar și o interdictie a contactelor cu alți deținuți din motive de securitate, disciplină și protecție nu constituie în sine o formă de pedeapsă sau tratament inuman (Messina, sus-citate, și Kröcher și Möller c. Elveția, raport al Comisiei din 16 decembrie 1982, Decizii și rapoarte (DR) 26, p. 24, § 60, și Yurttas c. Turcia, nr. 25143/94 și 27098/95, § 48, 27 mai 2004). Dar faptul de a se afla într-o celulă partajată de alți doi deținuți nu poate fi considerat obiectiv ca fiind un izolament în sensul propriu al cuvântului, în ciuda interpretării subiective a reclamantului. Curtea observă, pe de altă parte, că acesta nu se plânge deloc de un refuz din partea administrației penitenciare cu privire la participarea sa la activități colective în cadrul penitenciarului.

În aceste circumstanțe, Curtea nu poate acorda o pondere specială argumentelor pe care le trage reclamantul, în mod general, din condițiile de detenție în Turcia (a se vedea Saday c. Turcia (dec.), nr. 32458/96, 10 aprilie 2003, Herbert Eggs c. Elveția, nr. 7341/76, decizie a Comisiei din 11 decembrie 1976, DR 6, pp. 175-176, și X. c. Germania, nr. 7408/76, decizie a Comisiei din 11 iulie 1977, DR 10, p. 223).

Pe de altă parte, Curtea reamintește că CPT a vizitat penitenciare de tip F în cursul grevelor de foame și a examinat situația domnind în aceste stabilimente în raportul său publicat pe 13 decembrie 2001. Acuzațiile reclamantului cu privire la condițiile sale în închisoare au o similaritate cu cele aduse la cunoștința CPT.

Ținând cont de ansamblul datelor cauzei și după ce s-a livrată unei aprecieri globale a faptelor relevante pe baza probelor prezentate în fața sa, Curtea nu a gasit niciun element permițând să creadă că reclamantul a fost supus unor maltratări în cursul grevei sale de foame capabile să reveleze o încălcare a articolului 3 al Convenției, ținând cont de pragul de gravitate exigit de jurisprudența Curții.

De aici rezultă că acest apel este manifestamente nefondat și trebuie respins în aplicare a articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

2.

art. 6 §§ 1 și 3

Reclamantul susține, sub unghiul articolului 6 al Convenției, că nu a putut beneficia de asistența unui avocat în cursul arestului preventiv și că a fost condamnat pe baza depunerilor sale făcute poliției. Se plânge, în plus, de a nu fi dispus de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale.

art. 6 §§ 1 și 3 c), în părțile sale relevante, este redactat după cum urmează:

« 1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra bine-fondării oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa. (...)

»

(...)

b) să dispose de timp și de facilități necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere pe sine sau prin intermediul unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat de oficiu, atunci când interesele justiției o cer; (...)

»

Guvernul susține că caracterul echitabil al unei proceduri penale și respectul drepturilor apărării se apreciază cu privire la ansamblul procedurii penale, aceasta începând din stadiul investigației preliminare și terminând cu decizia Curții de Casație.

În observații sale în replică, reclamantul insistă pe faptul că caracterul confidențial al investigației preliminare l-a împiedicat să fie consiliat de un avocat înainte de a-și face declarațiile în fața procurorului. În plus, susține că condamnarea sa era bazată pe singurele sale mărturii în fața instanțelor interne.

Curtea reamintește că dreptul enunțat în §3 c) al articolului 6 constituie un element, printre altele, al noțiunii de proces echitabil în materie penală, conținut în §1 (a se vedea Imbrioscia c. Elveția, hotărâre din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, §§ 36-37). Dacă recunoaște oricărui inculpat dreptul de a « se apera pe sine sau prin intermediul unui apărător (...) », art. 6 § 3 c) nu precizează condițiile exercitării sale. Lasă deci statelor contractante alegerea mijloacelor propice pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze; sarcina Curții constă în a cerceta dacă calea pe care au urmat-o cadru cu cerințele unui proces echitabil (a se vedea Quaranta c. Elveția, hotărâre din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30). Curtea subliniază, de asemenea, că modalitățile de aplicare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) în cursul investigației depind de particularitățile procedurii și circumstanțele cauzei; pentru a ști dacă rezultatul dorit de art. 6 – un proces echitabil – a fost atins, trebuie să se ție seama de ansamblul procedurilor interne în cauza considerată (Imbrioscia, sus-citate, p. 14, § 38).

Curtea observă că reclamantul, în depunerea sa în fața parchetului și în cursul procedurii penale, nu a negat nicidecum depunerea sa la poliție și participarea sa la confruntarea armată din 30 ianuarie 1999. Doar mai târziu, în cursul procedurii penale, a menționat represiunea suferite în cursul arestului preventiv, fără a detalia acuzațiile. În fața curții de securitate a statului, s-a limitat la a afirma că nu participase activ la confruntarea dintre activiști și forțele de securitate, întrucât se afla pe locul conferințelor, dar în interiorul unei peșteri cu unii din ceilalți activiști.

Cu privire la apelul tras din lipsa asistență de avocat, Curtea observă că reclamantul era asistat de reprezentantul său atât în fața curții de securitate a statului, cât și în fața Curții de Casație.

Reclamantul a fost condamnat la finalizarea unei proceduri contradictorii în cursul căreia a fost în măsură să-și prezinte observațiile, să producă elemente de dovadă și să facă audiate martori. În plus, pentru a stabili vinovăția reclamantului, curtea s-a bazat în special pe confesiunile sale în fața magistraților, depunerile coacuzaților, procesul-verbal de refacere la locul și pe dovezi materiale.

Astfel, în lumina elementelor din dosar și a examinării globale a procedurii, Curtea consideră că reclamantul nu a fost privat de dreptul la un proces echitabil. În aceste circumstanțe, examinarea acestei părți a cererei nu permite să se descopere nicio aparență de încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 al Convenției.

De aici rezultă că acest apel este manifestamente nefondat și trebuie respins în aplicare a articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

petiția inadmisibilă.

J.-P. Costa

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă