A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38560/04 prezentate de Ümit D și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 iulie 2004, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: reclamantul, dl Ümit Diriöz, este un cetățean turc, născut în 1977 și rezident în Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Baykal, avocat în cadrul Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 septembrie 2000, în timpul unei altercații cu mai multe persoane, reclamantul a tras mai multe focuri de armă. Patru persoane au fost rănite de focuri de armă și o persoană străină cu latersiune a murit. Ulterior, reclamantul a fugit. La 3, 6 și 9 octombrie 2000, procurorul general al Republicii Fat La 14 ianuarie 2001, reclamantul a fost arestat și reținut și a fost informat cu privire la drepturile sale și a declarat în scris că nu dorește să beneficieze de asistența unui avocat în timpul arestării sale. La 16 ianuarie 2001, polițiștii din Brigada Criminală au primit declarația sa. La 18 ianuarie 2001, reclamantul a prezentat în fața procurorului și, în continuare, în fața judecătorului de pace al lui Fatih care l-a interogat în prezența avocatului său și a repetat cu aceste ocazii declarația pe care o făcuse în fața polițiștilor. Printr-un act de punere în aplicare din 29 martie 2001, procurorul Republicii Istanbul a inițiat o acțiune publică împotriva reclamantului. La 15 octombrie 2001, instanța de judecată a Fat'ului a condamnat reclamantul. La 19 iunie 2002, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre și a retrimis cauza în fața instanței de primă instanță. La tribunalul din 13 ianuarie 2003, procurorul și-a citit rechizitoriul și a solicitat condamnarea reclamantului. La cererea avocatului său, instanța de judecată i-a acordat reclamantului un termen pentru pregătirea observațiilor sale finale pe fond. La 31 ianuarie 2003, instanța de judecată l-a recunoscut pe reclamantul vinovat și l-a condamnat la 30 de ani de închisoare și la o amendă grea pentru omor prin imprudență, tentativă de omor și răni prin împușcare. La 17 decembrie 2003, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La 5 februarie 2004, hotărârea a fost înregistrată la grefa instanței de judecată. Dreptul și practica internă relevantă În conformitate cu articolele 381 și 382 din Codul de procedură penală în vigoare la momentul faptei, numai magistrații care participă la judecată sunt prezenți în timpul deliberărilor. GRIEFS Invochează art. 3 din convenție, reclamantul a declarat că a fost supus unor tratamente abuzive în timpul custodiei sale. Invocând art. 5 §§ 1, 2 și 5 din Convenție, reclamantul se plânge și de arestarea sa, de lipsa de informații cu privire la motivele acuzațiilor aduse împotriva sa și de încălcarea dreptului său consacrat prin art. 5 alin. (5). Invocând art. 6 din Convenție, coroborat cu art. 13 din Convenție, recurentul se plânge și el. durata procedurii de părtinire a judecătorilor, în măsura în care au urmat rechizitoriul procurorului Republicii pentru a-l condamna de la data la care a avut loc procedura privind insuficiența unor anchete efectuate de autoritățile judiciare cu privire la insuficiența motivării hotărârilor judecătorești privind lipsa de comunicare a raportului judecătorului raportor al Curții de Casație; absența avocatului la audierea de către poliție a faptului că nu a beneficiat de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale de a nu fi putut interoga martorii acuzați d. o încălcare a principiului egalității de arme, având în vedere locul ocupat de procuror, care, în cadrul ședințelor de judecată, are loc pe o platformă pe lângă avocatul apărării și care rămâne prezent în timpul deliberărilor judecătorilor. În acest sens, reclamantul susține, de asemenea, că procurorul utilizează, la intrare și la ieșirea din sala de judecată, aceeași ușă ca și magistrații sediului de a nu fi dispus de o cale de atac eficientă pentru a invoca drepturile garantate prin art. 6. În cele din urmă, reclamantul consideră că instanțele interne ar fi trebuit să rețină circumstanțe atenuante pentru a decide cuantumul pedepsei și că nu au încălcat astfel art. 7 din convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului egalității de arme în măsura în care procurorul ia loc în sala de judecată pe o platformă suprapusă în raport cu avocatul apărării. De asemenea, susține că nu a beneficiat de asistența unui avocat în timpul interogatoriului său de către poliție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesară amânarea acestei părți a cererii și comunicarea acesteia către guvernul pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 3 din Convenție, acesta nu a fost niciodată ridicat în fața autorităților naționale. În consecință, acesta trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. În ceea ce privește obiecțiile referitoare la art. 5 din Convenție, termenul de șase luni începe să curgă de la sfârșitul situației incriminate, adică de la 18 ianuarie 2001, data la care reținerea reclamantului s-a încheiat cu detenția sa provizorie. În iulie 2004, aceste aspecte trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție (a se vedea Aktaș și Aygül c. Turcia (dec.), nr. 21883/05 și 21884/05, 24 iunie 2008). Având în vedere pretinsa prezență a procurorului în cadrul deliberărilor judecătorilor, Curtea constată că a pronunțat deja această chestiune în Decizia Töre c. Turcia În această cauză, Curtea a observat că, în temeiul articolelor 381 și 382 din Codul de procedură penală, numai cei trei judecători care iau parte la judecată pot participa la deliberări. În cazul în care, în cadrul procedurii în litigiu, procurorul republicii ar fi participat la deliberări, ar fi avut, prin urmare, o situație contrară legii, astfel încât reclamantul ar fi avut un mare interes în a aduce acest aspect în fața instanțelor interne. Totuși, acest lucru nu a fost cazul în speță, în conformitate cu elementele dosarului. Prin urmare, Curtea consideră că acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii (aproximativ 3 ani și 3 luni) și pe lipsa de comunicare a raportului judecătorului raportor al Curții de Casație, Curtea consideră că sunt în mod clar nefondate din aceleași motive ca și cele menționate în hotărârea Meral c. Turcia (n 33466/02, § 40-48, 27 noiembrie 2007). În consecință, acestea trebuie respinse conform art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește celelalte obiecții, Curtea constată că, în speță, reclamantul nu face nicio precizare în ceea ce privește respectarea drepturilor garantate de art. În plus, aceasta subliniază că motivele pe care instanțele interne și-au întemeiat deciziile nu dezvăluie nici o aparență derbitrară, în special în materie de audiere a martorilor, de administrare a probelor și de pedeapsă a reclamantului (a se vedea Yayan c. Turcia (dec.), nr. 9043/03, 19 September 2006). Prin urmare, acestea trebuie, de asemenea, să fie respinse ca fiind în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amâne examinarea obiecțiilor reclamantului reținute în art. 6 în ceea ce privește locul ocupat de procurorul Republicii în sala de judecată, precum și utilizarea, pentru condamnare, a declarațiilor colectate de poliție în absența unui avocat; pronunțarea cererii inadmisibile pentru surplus. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens adjunct Președinte
de la requête n
o
38560/04
présentée par Ümit DİRİÖZ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 22 septembre 2009 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 juillet 2004,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ümit Diriöz, est un ressortissant turc, né en 1977 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 9 septembre 2000, lors d’une altercation avec plusieurs individus, le requérant tira plusieurs coups de pistolet. Quatre personnes furent blessées par les coups de feu et une personne étrangère à l’altercation décéda. Par la suite, le requérant prit la fuite.
Les 3, 6 et 9 octobre 2000, le procureur de la République de Fatih («
le procureur
») entendit les victimes et les témoins oculaires.
Le 12 octobre 2000, un mandat d’arrêt fut délivré à l’encontre du requérant.
Le 14 janvier 2001, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue. Il fut informé de ses droits puis indiqua par écrit qu’il ne souhaitait pas bénéficier de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue. Le 16 janvier 2001, les policiers de la brigade criminelle recueillirent sa déposition.
Le 18 janvier 2001, le requérant comparut devant le procureur et, ensuite, devant le juge de paix de Fatih qui l’interrogèrent en présence de son avocat. Il réitéra à ces occasions la déposition qu’il avait faite devant les policiers. Le juge décida sa mise en détention provisoire.
Par un acte d’accusation du 29 mars 2001, le procureur de la République d’Istanbul engagea une action publique à l’encontre du requérant.
Le 15 octobre 2001, la cour d’assises de Fatih («
la cour d’assises
») condamna le requérant.
Le 19 juin 2002, la Cour de cassation infirma ce jugement et renvoya l’affaire devant la juridiction de première instance.
A l’audience du 13 janvier 2003, le procureur lut son réquisitoire et demanda la condamnation du requérant. A la demande de son avocat, la cour d’assises accorda au requérant un délai pour la préparation de ses observations finales sur le fond de l’affaire.
Le 31 janvier 2003, la cour d’assises reconnut le requérant coupable et le condamna à une peine d’emprisonnement de trente ans et à une amende lourde pour homicide volontaire, tentative d’homicide et pour blessures par arme à feu. Elle fonda sa décision sur les dépositions du requérant recueillies lors de sa garde à vue, et celles des témoins oculaires et des victimes ainsi que sur les rapports d’expertise et d’autopsie.
Le 17 décembre 2003, la Cour de cassation confirma ce jugement.
Le 5 février 2004, l’arrêt fut enregistré au greffe de la cour d’assises.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Selon les articles 381 et 382 du code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits, seuls les magistrats participant au jugement sont présents lors des délibérations.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue avoir été soumis à des mauvais traitements lors de sa garde à vue.
Invoquant l’article 5 §§§ 1, 2 et 5 de la Convention, le requérant se plaint également de l’illégalité de son arrestation, de l’absence d’information sur les raisons des accusations portées contre lui et d’une atteinte à son droit consacré par l’article 5 § 5.
Invoquant l’article 6 de la Convention, combiné avec l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint aussi
:
–
de la durée de la procédure
;
–
de la partialité des juges dans la mesure où ils ont suivi le réquisitoire du procureur de la République pour le condamner
;
–
de l’iniquité de la procédure
;
–
de l’insuffisance d’enquêtes menées par les autorités judiciaires
;
–
de l’insuffisance de motivation des décisions judiciaires
;
–
du défaut de communication du rapport du juge rapporteur de la cour de cassation
;
–
de l’absence d’avocat lors de son audition par la police
;
–
de ne pas avoir bénéficié du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
–
de ne pas avoir pu interroger les témoins à charge
;
–
d’une atteinte au principe d’égalité des armes, compte tenu de la place occupée par le procureur qui prend place, lors des audiences, sur une estrade surélevée par rapport à l’avocat de la défense et qui demeure présent lors des délibérations des juges. A ce titre, le requérant affirme également que le procureur utilise, à l’entrée et à la sortie de la salle d’audience, la même porte que les magistrats du siège
;
–
de ne pas avoir disposé d’un recours effectif pour faire valoir les droits garantis par l’article 6.
Le requérant considère enfin que les juridictions internes auraient dû retenir des circonstances atténuantes pour décider du quantum de la peine et qu’en ne procédant pas ainsi elles ont violé l’article 7 de la Convention.
1.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte au principe d’égalité des armes dans la mesure où le procureur prend place dans la salle d’audience sur une estrade surélevée par rapport à l’avocat de la défense. Il soutient également n’avoir pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de son interrogatoire par la police.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire d’ajourner cette partie de la requête et de la communiquer au gouvernement défendeur conformément à l’article
54 § 2 b) de son règlement.
2.
S’agissant du grief tiré de l’article 3 de la Convention, il n’a jamais été soulevé devant les autorités nationales. Il s’ensuit qu’il doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours interne, selon l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
En ce qui concerne les griefs relatifs à l’article 5 de la Convention, le délai de six mois commence à courir à partir de la fin de la situation incriminée, c’est-à-dire à partir du 18 janvier 2001, date à laquelle la garde à vue du requérant a pris fin avec son placement en détention provisoire. Dès lors les griefs, introduits le 6
juillet 2004, sont tardifs sur ces points et doivent être rejetés selon l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir,
Aktaș et Aygül c. Turquie
(déc.), n
os
21883/05 et 21884/05, 24 juin 2008).
4.
Eu égard au grief visant la prétendue présence du procureur lors des délibérations des juges, la Cour constate qu’elle s’est déjà prononcée sur cette question dans la décision
Töre c. Turquie
(n
o
50744/99, 10 juin 2004). Dans cette affaire, la Cour a observé qu’en vertu des articles 381 et 382 du code de procédure pénale, seuls les trois juges prenant part au jugement peuvent participer aux délibérations. Si, lors de la procédure litigieuse, le procureur de la République avait participé aux délibérations, il s’agirait dès lors d’une situation contraire à la loi, de sorte que le requérant aurait eu un grand intérêt à porter ce grief devant les juridictions internes. Tel ne fut pourtant pas le cas en l’espèce, selon les éléments du dossier. Partant, la Cour estime que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
5.
Concernant les griefs tirés de la durée de la procédure (environ 3 ans et 3 mois) et du défaut de communication du rapport du juge rapporteur de la Cour de cassation, la Cour estime qu’ils sont manifestement mal fondés pour les même motifs que ceux évoqués dans l’arrêt
Meral c. Turquie
, (n
o
33446/02, §§
40-48, 27
novembre
2007). Il s’ensuit qu’ils doivent être rejetés selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
6.
Quant aux autres griefs, la Cour constate qu’en l’espèce, le requérant n’apporte aucune précision quant à l’atteinte alléguée à ses droits garantis par les articles 6, 7 et 13 de la Convention et que son argumentation n’apparaît en ce sens nullement étayée. Elle relève en outre que les motifs sur lesquels les tribunaux internes ont fondé leurs décisions ne révèlent aucune apparence d’arbitraire, notamment en matière d’audition des témoins, d’administration des preuves et de peines infligées au requérant (voir
Yayan
c. Turquie
(déc.), n
o
9043/03, 19
septembre 2006). Il en résulte qu’ils doivent être également rejetés comme manifestement mal fondés au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de l’article 6 quant à la place occupée par le procureur de la République dans la salle d’audience ainsi que l’utilisation, pour la condamnation, des dépositions recueillies par la police en l’absence d’un avocat ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente