SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ONNIKIAN c. FRANȚA Cerere nr. 15816/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 octombrie 2004 DEFINITIVF 05/01/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Onnikian c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka Președintele J.-P. Costa Loucaide Jungwiert Butkevych Thomassen domnii Ugrekhelidze, judecători și al dlui Dolle, graffière de sectiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 14 septembrie 2004, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 15816/02) îndreptat împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Kervork Onnikian ( La 3 noiembrie 2003, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de art. 29 alineatul (3) din Convenție, ea a decis să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. De fapt, reclamantul s-a născut în 1944 și locuiește în Quee En Brie. La 1 septembrie 1979, reclamantul a inclus subdirecția echipamentelor Ministerului Economiei și Finanțelor și Industriei, după selectarea prin concurs extern pentru postul de verificator al lucrărilor de construcții; acesta a participat, printre altele, la întreținerea Palatului Luvru și a anexelor acestuia, precum și la monitorizarea unor construcții noi, cum ar fi Hotelul Impozitelor din Evreux. August 1996, reclamantul a fost reclasificat ca inginer economist al construcțiilor, aparținând subdirecției imobiliare și conducerii personalului și administrației Ministerului Economiei și Finanțelor și Industriei. Printr-o scrisoare din 17 martie 1997, reclamantul a formulat o acțiune ierarhică în fața administrației, în care solicita atenția ministrului economiei și finanțelor cu privire la situația sa profesională, în special în ceea ce privește desfășurarea carierei și remunerarea acesteia. În acest sens, a solicitat despăgubiri pentru un prejudiciu financiar și moral de aproximativ 1 750 000 FRF (266 362 EUR), pe care l-a atribuit unui blocaj al carierei sale. Prin scrisoarea din 23 iunie 1997, administrația și-a respins cererea, în special pe motiv că avansarea sa depindea de existența unor posturi vacante în gradul superior, și nu, după cum susținea, de recrutări suplimentare în corpul de control al lucrărilor imobiliare, și că remunerația sa era conformă cu baremul aplicabil gradului său. La 18 august 1997, recurentul sesizează Tribunalul Administrativ din Paris cu privire la o acțiune în justiție cu privire la anularea deciziei de respingere împotriva cererii sale de despăgubire pentru prejudiciile carierei și la condamnarea statului la plata daunelor-interese în acest sens. La 17 decembrie 1999, administrația și-a prezentat observațiile scrise privind respingerea cererii. Reclamantul a răspuns la aceasta la 1 martie 2000; a depus o memorare suplimentară la 23 ianuarie 2001. Camera a doua a Curții Administrative de Apel din Paris și-a respins cererea pe motiv că nu conținea expunerea de nici un fel și că, prin urmare, era afectată de o neregulă evidentă care duce la respingerea acesteia. Reclamantul susține că durata procedurii, în special în fața Tribunalului Administrativ de la Paris, a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. □ Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) □ (13) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 august 1997, data sesizării Tribunalului Administrativ din Paris și s-a încheiat la 20 mai 2003, data ordonanței președintelui celei de-a patra Camera Curții Administrative de Apel din Paris, care a durat cinci ani și nouă luni, pentru două instanțe, dintre care cinci ani și șase luni în fața Tribunalului Administrativ din Paris. Cu privire la admisibilitate 14. Cele două părți convin asupra admisibilității prezentei cereri. Curtea constată că aceasta din urmă nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. În fond 16. Guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții pentru a aprecia temeinicia acestei cereri. 17. Reclamantul consideră că această durată este rezonabilă. 18. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 19. Curtea consideră că cauza prezentată instanțelor administrative nu prezenta nici o complexitate deosebită, ci se referă, pe de altă parte, la perioade lungi de inactivitate imputabile instanțelor interne (a se vedea punctele 8-10 de mai sus 20). Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 365,35 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, arătând că ar fi putut obține această sumă, care corespunde revalorizării salariului său, în sectorul privat, în cazul în care cazul ar fi fost judecat rapid și, de asemenea, solicită 88 420,43 EUR pentru a obține daune morale. 23. Guvernul contestă aceste pretenții. 24. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 4 000 EUR pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 25. Reclamantul solicită 5 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. Acesta prezintă, în sprijinul cererii sale, o simplă atestare a avocatului său, la 17 februarie 2004, conform căreia reclamantul ar fi plătit suma respectivă cu titlu de cheltuieli și onorarii pentru procedura în fața Tribunalului Administrativ din Paris. ; ulterior, într-o scrisoare din 8 aprilie 2004, reclamantul precizează că această sumă include cheltuielile suportate pentru procedură în fața Curții. 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. În cazul în care constată o încălcare a convenției, Curtea poate acorda plata cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața instanțelor interne, dar numai atunci când au fost angajate. pentru a preveni sau a corecta încălcarea menționată (a se vedea, printre altele, Zimmermann și Steiner c. Elveția, Hotărârea din 13 iulie 1983, seria A n 66, § 36), Curtea care a ajuns exclusiv la o încălcare a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În mod evident, acest lucru nu este valabil în cazul de față în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și, prin urmare, este necesar să se respingă cererea reclamantului de rambursare a cheltuielilor suportate în cadrul procedurii interne 28. În plus, Curtea constată că pretențiile reclamantului cu privire la cheltuielile efectuate în cadrul procedurii în fața Curții nu sunt nici defalcate, nici însoțite de documentele justificative necesare. În această privință, o simplă atestare, întocmită de consiliul său, nu poate justifica cheltuielile efectuate în fața Curții. În consecință, nicio sumă nu poate fi alocată în acest sens. Interese moratorii 29. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 5 octombrie 2004 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. B. Aka Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ONNIKIAN c. FRANCE
(
Requête n
o
15816/02)
ARRÊT
5 octobre 2004
05/01/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Onnikian c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
MM.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 septembre 2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
15816/02) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Kervork Onnikian («
le requérant
»), a saisi la Cour le 28 mars 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Moisset, avocat à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des affaires juridiques au Ministère des Affaires Etrangères.
3.
Le 3 novembre 2003, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1944 et réside à La Queue En Brie.
5.
Le 1
er
septembre 1979, le requérant intégra la sous-direction de l'équipement du Ministère de l'Economie et des Finances et de l'Industrie, après sélection par concours externe pour le poste de vérificateur de travaux de bâtiments
; il participa, notamment, à l'entretien du Palais du Louvre et de ses annexes, ainsi qu'au suivi de constructions neuves tel l'Hôtel des impôts d'Evreux. Le 1
er
août 1996, le requérant fut reclassé en qualité d'ingénieur économiste de la construction, appartenant à la sous-direction de l'immobilier et de la direction du personnel et de l'administration du Ministère de l'Economie et des Finances et de l'Industrie.
6.
Par une lettre du 17 mars 1997, le requérant forma un recours hiérarchique auprès de l'administration, dans lequel il appelait l'attention du Ministre de l'Economie et des Finances sur sa situation professionnelle, et plus particulièrement sur la question du déroulement de sa carrière et de sa rémunération
; il sollicitait à cet égard l'indemnisation d'un préjudice financier et moral à hauteur de 1 750 000 FRF (266
362 EUR environ), qu'il attribuait à un blocage de sa carrière.
7.
Par une lettre du 23 juin 1997, l'administration rejeta sa demande, au motif, notamment, que son avancement dépendait de l'existence de postes vacants dans le grade supérieur, et non, comme il le faisait valoir, de recrutements supplémentaires dans le corps de contrôle des travaux immobiliers, et que sa rémunération était conforme au barème applicable à son grade.
8.
Le 18 août 1997, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d'un recours de plein contentieux tendant à l'annulation de la décision de rejet opposée à sa demande d'indemnisation de préjudices de carrière, et à la condamnation de l'Etat au paiement de dommages-intérêts à ce titre.
9.
Le 17 décembre 1999, l'administration déposa ses observations écrites tendant au rejet de la requête. Le requérant y répliqua le 1
er
mars 2000
; il déposa un mémoire complémentaire le 23 janvier 2001.
10.
Par un jugement du 20 février 2003, notifié le 25 février suivant, le tribunal administratif de Paris débouta le requérant de sa demande.
11.
Par une ordonnance du 20 mai 2003, le président de la 4
ème
chambre de la cour administrative d'appel de Paris rejeta sa requête, au motif qu'elle ne contenait l'exposé d'aucun moyen, et qu'elle était, dès lors, entachée d'une irrégularité manifeste entraînant son rejet.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Le requérant allègue que la durée de la procédure, particulièrement devant le tribunal administratif de Paris, a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
13.
La période à considérer a débuté le 18 août 1997, date de la saisine du tribunal administratif de Paris, et s'est terminée le 20 mai 2003, date de l'ordonnance du président de la 4
ème
chambre de la cour administrative d'appel de Paris. Elle a donc duré cinq ans et neuf mois, pour deux instances, dont cinq ans et six mois devant le tribunal administratif de Paris.
A.
Sur la recevabilité
14.
Les deux Parties conviennent de la recevabilité de la présente requête.
15.
La Cour constate que cette dernière n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
16.
Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien-fondé de cette requête.
17.
Le requérant estime que cette durée est déraisonnable.
18.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
19.
La Cour estime que l'affaire soumise aux juridictions administratives ne présentait aucune complexité particulière. Elle relève, par contre, de longues périodes d'inactivité imputables aux juridictions internes (voir paragraphes 8-10 ci-dessus).
20.
Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
Le requérant réclame 178
365,35 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi, exposant qu'il aurait pu obtenir cette somme, correspondant à la revalorisation de son salaire, dans le secteur privé si l'affaire avait été jugée rapidement. Il réclame également 88
420,43 EUR au tire du préjudice moral.
23.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
24.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 4 000 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
25.
Le requérant demande 5 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour. Il produit, à l'appui de sa demande, une simple attestation de son avocat, en date du 17 février 2004, aux termes de laquelle il ressort que le requérant aurait versé ladite somme à titre de frais et honoraires pour la procédure devant le tribunal administratif de Paris
; par la suite, dans une lettre du 8 avril 2004, le requérant précise que ce montant comprend les frais exposés pour la procédure devant la Cour.
26.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
27.
Lorsqu'elle constate une violation de la Convention, la Cour peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions internes, mais uniquement lorsqu'ils ont été engagés «
pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation
» (voir, notamment,
Zimmermann et Steiner c. Suisse
, arrêt du 13
juillet 1983, série
A n
o
66, § 36). La Cour concluant exclusivement à une violation du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
», tel n'est à l'évidence pas le cas en l'espèce s'agissant des frais et dépens engagés devant les juridictions internes. Il y a donc lieu de rejeter la demande du requérant de remboursement des frais engagés dans la procédure interne.
28.
De plus, la Cour constate que les prétentions du requérant au titre des frais engagés dans le cadre de la procédure devant la Cour ne sont ni ventilées ni accompagnées des justificatifs nécessaires. A cet égard, une simple attestation, établie par son conseil, ne saurait justifier des frais exposés devant la Cour.
Aucune somme ne saurait, en conséquence, lui être allouée à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
29.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
:
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 octobre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
aka
Greffière
Président