- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 5 octombrie 2004
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Prejudiciu material — cerere respinsă
- Prejudiciu moral — sumă acordată
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Kutfalvi împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE KÚTFALVI v. HUNGARY (Depunerea nr. 4853/02) HOTĂRÂREA Strasburg 5 octombrie 2004 FINAL 05/01/2005 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kútfalvi v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Cameră compusă din: J.-P. Costa Președintele A.B. Baka Loucaides Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Doamna Mularoni, judecători și grefierul secțiunii Dollé, deliberat în privat la 14 septembrie 2004, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 4853/02) împotriva Republicii Ungarie depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Oszkár Kútfalvi („reclamantul”), la 20 noiembrie 2001. Reclamantul a fost reprezentat de dl Gy.
Benkõ, avocat practicant la Budapesta. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Höltzl, secretar de stat adjunct, Ministerul Justiției. La 2 iunie 2003, Curtea a hotărât să comunice cererea către Guvern. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp. FACTELE Reclamantul s-a născut în 1952 și trăiește în Budapesta. La 6 noiembrie 1995, reclamantul, un stoker, a interzis o acțiune împotriva angajatorului său care solicită invalidarea încetării ocupării forței de muncă. Tribunalul muncii a avut audieri la 17 ianuarie, 17 aprilie și 19 iunie 1996. În ultima ocazie, a respins acțiunea reclamantului.
La recurs, la 26 martie 1997, Curtea Regională de Budapesta a anulat hotărârea de primă instanță și a întrerupt procedura, susținând că acțiunea reclamantului a fost interzisă în timp util. În cadrul procedurii de revizuire, la 10 decembrie 1997, Curtea Supremă a anulat decizia Curții Regionale și a trimis cazul instanței de primă instanță. Mai, 30 iunie și 24 noiembrie 1998. La 26 mai 1998, instanța a numit un expert în graficologie care și-a prezentat avizul la 24 septembrie 1998. Pe cererea reclamantului, un alt expert a fost numit care și-a prezentat avizul la 15 februarie 1999. Curtea de muncă a avut audieri la 2 septembrie și 4 noiembrie 1999, 20 ianuarie, 29 februarie și 6 iunie. La 7 decembrie 2000, Curtea de Muncire a admis parțial cererea reclamantului.
10. Pe recursul părților, Curtea Regională de Budapesta a avut audieri la 3 aprilie și 22 mai 2001. În ultima ocazie, Curtea Regională a susținut decizia Curții de Muncire. 11. La 31 august 2001, reclamantul a urmărit o cerere de reexaminare în fața Curții Supreme. 12. La 10 iulie 2002, Curtea Supremă a susținut în esență decizia Curții regionale și a sporit rata dobânzii care urmează să fie aplicată. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEI 13. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 14. Guvernul nu a contestat acest argument, dar totuși a prezentat motive pentru întârziere.
15. Perioada care va fi luată în considerare a început la 6 noiembrie. 1995 și s-a încheiat la 10 iulie 2002. A durat astfel șase ani și opt luni înainte de trei instanțe judiciare. Admisibilitatea 16. Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Curtea reamintește că rezonabilitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII.
Curtea reiterează că este necesară o diligență specială în litigiile privind ocuparea forței de muncă (Ruotolo c. Italia , hotărârea din 27 februarie 1992, Serie A nr. 230-D, p. 39, § 17). 18. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile în care se ridică probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 19. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”.
În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 20. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 21 Daune 21. Reclamantul a solicitat 41.200 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și moral. 22. 23. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această cerere. Cu toate acestea, acordă reclamantului 3 300 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale.
Costuri și cheltuieli 24. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1.280 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. 25. Guvernul a contestat reclamația. 26. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 500 EUR pentru a acoperi costurile sub toate șefile. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 300 EUR (3 mii trei sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 500 EUR (5 sute de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 5 octombrie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa
SECOND SECTION
CASE OF KÚTFALVI v. HUNGARY (Application no. 4853/02) JUDGMENT STRASBOURG 5 October 2004 FINAL 05/01/2005 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Kútfalvi v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Mr J.-P. Costa , President , Mr A.B. Baka , Mr L. Loucaides , Mr C. Bîrsan , Mr K. Jungwiert , Mr M. Ugrekhelidze , Mrs A. Mularoni, judges , and Mrs S. Dollé , Section Registrar , Having deliberated in private on 14 September 2004, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 4853/02) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Oszkár Kútfalvi (“the applicant”), on 20 November 2001.
The applicant was represented by Mr Gy. Benkõ, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Höltzl, Deputy State-Secretary, Ministry of Justice.
On 2 June 2003 the Court decided to communicate the application to the Government. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time. THE FACTS
The applicant was born in 1952 and lives in Budapest.
On 6 November 1995 the applicant, a stoker, brought an action against his employer seeking the invalidation of the termination of his employment.
The Labour Court held hearings on 17 January, 17 April and 19 June 1996. On the latter occasion, it dismissed the applicant’s action.
On appeal, on 26 March 1997 the Budapest Regional Court quashed the first-instance decision and discontinued the proceedings, holding that the applicant’s action was time-barred.
In review proceedings, on 10 December 1997 the Supreme Court quashed the Regional Court’s decision and remitted the case to the first-instance court.
In the resumed proceedings, the Labour Court held hearings on 5 May, 30 June and 24 November 1998. On 26 May 1998 the court appointed a graphology expert who submitted his opinion on 24 September 1998. On the applicant’s request, a further expert was appointed who submitted his opinion on 15 February 1999. The Labour Court held hearings on 2 September and 4 November 1999, 20 January, 29 February and 6 June 2000. On 7 December 2000 the Labour Court partly admitted the applicant’s claim.
On the parties’ appeal, the Budapest Regional Court held hearings on 3 April and 22 May 2001. On the latter occasion, the Regional Court upheld the Labour Court’s decision.
On 31 August 2001 the applicant pursued a petition for review before the Supreme Court.
On 10 July 2002 the Supreme Court upheld the Regional Court’s decision in essence and increased the interest rate to be applied. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
13. The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, provided in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Government did not contest that argument, but still submitted reasons for the delay.
The period to be taken into consideration began on 6 November 1995 and ended on 10 July 2002. It thus lasted six years and eight months before three court instances. A. Admissibility
The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Court recalls that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). The Court reiterates that special diligence is necessary in employment disputes ( Ruotolo v. Italy , judgment of 27 February 1992, Series A no. 230-D, p. 39, § 17).
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see Frydlender , cited above).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
20. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant claimed 41,200 euros (EUR) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.
The Government found the applicant’s claim excessive.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it awards the applicant EUR 3,300 in respect of non-pecuniary damage. B. Costs and expenses
The applicant also claimed EUR 1,280 for the costs and expenses incurred before the domestic courts and for those incurred before the Court.
The Government contested the claim.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 500 to cover the costs under all heads. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, EUR 3,300 (three thousand three hundred euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 500 (five hundred euros) for costs and expenses, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 5 October 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. S. Dollé J.-P. Costa Registrar President