CASE OF BAKONYI v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE BAKONYI c. HUNGARY (Depunerea nr. 45311/05) HOTĂRÂREA STASBOURG 3 mai 2007 FINAL 12/11/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Bakonyi c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Camera compusă de: dna F. Tulkens, Președintele, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, V. Zagrebelsky, D. A. Mularoni, D. Jočienė, D. Popović, judecători și dna Dollé, grefierul secțiunii, care a deliberat în privat la 3 aprilie 2007, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 45311/05) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Mihály Bakonyi („reclamantul”), la 21 iunie 2004. Guvernul maghiar („ Guvernul”) a fost reprezentat de dl L. Höltzl, agent, Ministerul Justiției și Executivul Legii. La 13 martie 2006, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să declare admisibilitatea și meritul cererii în același timp. Reclamantul s-a născut în 1952 și trăiește în Szeged. În septembrie 1997 reclamantul a fost respins din muncă. La 12 noiembrie 1997, el a contestat hotărârea angajatorului în instanță. După o audiere din 30 aprilie 1998 în fața Curții de Muncă din Budapesta, la 4 iunie 1998, cazul a fost transferat la Curtea de District Central de Pest. Această instanță a întrerupt procedura la 21 octombrie 1999, deoarece reclamantul, deși a fost convocat în mod corespunzător, nu a apărut. La cererea sa, cazul a continuat la 22 februarie 2000, dar a rămas imediat, din nou la cererea sa. El a cerut continuarea procedurii la 4 august 2000. După o audiere din 26 aprilie 2001, la 2 mai 2002, Curtea de District a constatat că nu are competență în acest caz și a solicitat desemnarea corespunzătoare de către Curtea Supremă. La 22 mai 2002, Curtea de Muncă din Budapesta a fost desemnată pentru a auzi cazul. După o audiere din 21 ianuarie 2003, la 6 mai 2003, Curtea de Muncire din Budapesta a constatat în favoarea reclamantului, a constatat că concedierea sa a fost ilegală și i-a acordat compensații. La recurs, la 28 noiembrie 2003, Curtea regională din Budapesta a susținut în esență decizia de primă instanță, a sporit decizia, dar a respins restul cererilor de compensare ale reclamantului. 10. La 23 martie 2004, reclamantul a depus o cerere de reexaminare. La 26 ianuarie 2005, Curtea Supremă a respins petiția. Această decizie a fost depusă reclamantului la 7 martie 2005. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” a articolului 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 12. Guvernul a contestat acest argument. 13. Perioada care va fi luată în considerare a început la 12 noiembrie 1997 și s-a încheiat la 7 martie 2005. A durat astfel aproape șapte ani și patru luni pentru trei niveluri de competență. Admisibilitatea 14. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII. Curtea reiterează că este necesară o diligență specială în litigiile privind ocuparea forței de muncă (Ruotolo c. Italia , hotărârea din 27 februarie 1992, Serie A nr. 230-D, p. 39, § 17).] 16. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile în care se ridică chestiuni similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 17. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚI ALEGATE A CONVENȚIEI 18. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în legătură cu rezultatul procedurii, iar în acest sens, s-a bazat pe articolele 5, 6, 8, 9 10 și 11 din Convenție. 19. În măsura în care plângerea reclamantului poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii în fața instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare prin legislația națională și instanțele naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). 20. În cazul în cauză, Curtea observă că nu există nimic în dosarul care indică faptul că instanțele interne nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nejustificată sau arbitrară. În plus, argumentele reclamantei nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor celorlalte convenții. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ART. 41 A CONVENȚIEI 21. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Guvernul a contestat cererea. 24. Curtea nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Hotărârea pe o bază echitabilă – având în vedere ceea ce a fost în joc pentru reclamant, dar și întârzierea imputabilă acestuia – îi acordă 3000 de euro sub acest cap. Costurile și cheltuielile 25. Reclamantul nu a formulat nicio cerere în temeiul acestui capitol. Dobânzile implicite 26. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 mai 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dolle F. Tulkens Președintele grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

BAKONYI v. HUNGARY

(Application no. 45311/05)

JUDGMENT

STRASBOURG

3 May 2007

FINAL

12/11/2007

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Bakonyi v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mrs

F. Tulkens,

President,

Mr

A.B. Baka,

Mr

I. Cabral Barreto,

Mr

V. Zagrebelsky,

Mrs

A. Mularoni,

Ms

D. Jočienė,

Mr

D. Popović,

judges,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 3 April 2007,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 45311/05) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Mihály Bakonyi (“the applicant”), on 21 June 2004.

2.

The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr L. Höltzl, Agent, Ministry of Justice and Law Enforcement.

3.

On 13 March 2006 the Court decided to give notice of the application to the Government. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.

THE FACTS

4.

The applicant was born in 1952 and lives in Szeged.

5.

In September 1997 the applicant was dismissed from work. On 12

November 1997 he challenged the employer's decision in court.

6.

After a hearing on 30 April 1998 before the Budapest Labour Court, on 4 June 1998 the case was transferred to the Pest Central District Court. This court discontinued the proceedings on 21 October 1999, because the applicant, although properly summoned, failed to appear. At his request, the case was continued on 22 February 2000 but was immediately stayed, again at his request. He demanded the continuation of the proceedings on 4

August 2000.

7.

After a hearing on 26 April 2001, on 2 May 2002 the District Court found that it had no jurisdiction in the case and requested the appropriate designation by the Supreme Court. On 22 May 2002 the Budapest Labour Court was appointed to hear the case.

8.

After a hearing on 21 January 2003, on 6 May 2003 the Budapest Labour Court found for the applicant, established that his dismissal had been unlawful and awarded him compensation.

9.

On appeal, on 28 November 2003 the Budapest Regional Court upheld in essence the first instance decision, increased the award, but dismissed the remainder of the applicant's compensation claims.

10.

On 23 March 2004 the applicant filed a petition for review. On 26 January 2005 the Supreme Court dismissed the petition. This decision was served on the applicant on 7 March 2005.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

11.

The applicant complained that the length of the proceedings was incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

12.

The Government contested that argument.

13.

The period to be taken into consideration began on 12 November 1997 and ended on 7 March 2005. It thus lasted almost seven years and four months for three levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

14.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

15.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). The Court reiterates that special diligence is necessary in employment disputes (

Ruotolo v. Italy

, judgment of 27 February 1992, Series A no. 230-D, p. 39, § 17).]

16.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see

Frydlender

, cited above).

17.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

18.

The applicant also complained about the outcome of the proceedings. In this connection, he relied on Articles 5, 6, 8, 9 10 and 11 of the Convention.

19.

In so far as the applicant's complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, §

28, ECHR 1999

‑

I).

20.

In the present case, the Court observes that there is nothing in the case file indicating that the domestic courts lacked impartiality or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary. Moreover, the applicant's submissions do not disclose any appearance of a violation of his other Convention rights. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §

3 and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

21.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

22.

The applicant claimed 100 million euros (EUR) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

23.

The Government contested the claim.

24.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis – whilst having regard to what was at stake for the applicant, but also to the delay imputable to him – it awards him EUR 3,000 under that head.

B.

Costs and expenses

25.

The applicant made no claim under this head.

C.

Default interest

26.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 3,000 (three thousand euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 3 May 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

F. Tulkens

Registrar

President