STANGU ET SCUTELNICU c. ROUMANIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53899/00 prezentate de Lucian Dragoș STÂNGU și Ovidiu SCUTELNICU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 4 iunie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, ia următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamanții, domnii Lucian Dragoș Stângu și Ovidiu Scutelnicu, sunt resortisanți români, născuți în 1968 și, respectiv, 1967 și rezidenți în Iași. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Dan Mihai, avocat la București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Monitorul de Iași, au publicat în numărul din 27 mai 1997 al acestui ziar un articol intitulat În articol, ei încercau să găsească o explicație pentru concedierea P.S., ofițer de poliție în grad înalt al Departamentului Iași. Din articolul pe care P.S. era suspectat că a fost implicat în anumite cazuri și, în special, că a investit o sumă semnificativă de bani, adică echivalentul a 150 000 de euro, în crearea unei bănci private. Reclamanții au făcut referire, de asemenea, în articolul lor personal de P.S., judecător de profesie, care s-ar fi pronunțat în dosarele tratate de soțul ei. Conținutul articolului se reproduce după cum urmează: Potrivit unor surse din secția generală de poliție, locotenentul colonel P.S., șeful poliției din orașul Iași, și-a părăsit ieri funcția. Conform acelorași surse, locotenent-colonelul P.S. și-a dat demisia ieri, renunțând la cariera de polițist. Până în toamna ultimului P.S. a condus, la secția de poliție departamentală, Brigada de combatere a corupției și a contrabandei. A atras atenția presei locale, a devenit un ofițer controversat, deoarece soția sa, care este judecător, era pronunțată în multe cazuri tratate de el. De fapt, numirea sa ca șef al poliției judiciare a constituit o retrogradare. Motivele de demisie a P.S. de la Departamentul de Poliție Judiciară rămân, în acest moment, necunoscute. Oficial, a fost acuzat de superiorii săi de faptul că a avut rezultate slabe în activitatea sa. Cu toate acestea, implicarea sa în anumite cazuri nu este străină de conducerea secției generale de poliție. În plus, fostul șef al Potrivit unor surse ale poliției, lupta împotriva corupției este suspectată de participarea la înființarea băncii Moldova cu 1,5 miliarde de lei, adică 5% din valoarea acțiunilor. Superiorii săi încearcă să cunoască suma pe care P.S. o deținea efectiv în această bancă și proveniența exactă a acesteia. Faptul că ofițerul de poliție încearcă să recupereze o parte din acțiunile acestei bănci a fost, într-un fel, confirmat de E.C., președintele Camerei de Comerț și Industriei din Iași. Am discutat cu P.S. despre crearea acestei bănci, și i-am cerut părerea ca economist. Am ajuns la concluzia că vom investi câteva milioane în ea. A depus mărturie E.C., care a apreciat afirmațiile reclamanților calomniatori și contrar art. 206 din Codul penal, P.S. și soția sa au intentat acțiuni penale împotriva acestora la tribunalul de primă instanță din Iași. Ei au fost, de asemenea, părți civile pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi cauzat reclamanților. În cursul procesului din 19 martie 1998, cel de-al doilea reclamant a declarat că, în ajunul publicării articolului incriminat, a avut o discuție cu I.T., șeful secției de poliție din Iași, care i-ar fi spus că persoana de P.S. s-a aflat în formațiunile de judecată care au cunoscut anumite dosare tratate de P.S. Pentru a dovedi veridicitatea informațiilor publicate, el a solicitat convocarea I.T. și a precizat că el ar indica ulterior adresa martorului solicitat. Cererea sa a fost primită de instanță. În ciuda mai multor convocări și amânări, reclamanții nu s-au mai prezentat la următoarele audieri ale instanței. Prin scrisoarea din 26 iunie 1998, tribunalul județ din Suceava, unde se afla soția lui P.S., a informat instanța de primă instanță pe care o luase în considerare la nicio audiere în examinarea dosarelor menționate în articolul reclamanților. În cursul procesului din 16 iulie 1998, instanța a renunțat la interogarea I.T. pe motivul că instanțele nu au indicat adresa sa. La 23 iulie 1998, instanța a constatat că instanțele nu au dovedit veridicitatea afirmațiilor lor și a considerat că afirmațiile lor nu corespundeau realității. Ei au fost condamnați pentru calomnie la o sentință de un an de închisoare, precum și la reținerea părții civile, în solidar cu ziarul, a sumei de 1,5 miliarde de lei românești (ROL), adică echivalentul a 150 În plus, reclamanților li s-a interzis exercitarea profesiei de jurnalist pe o perioadă nedeterminată, iar ziarul a fost condamnat să publice hotărârea de justiție pe prima pagină. În opinia lor, instanța nu adunase dovezile necesare pentru a-i condamna și, în plus, interpretase în mod arbitrar dovezile prezentate, ceea ce le afectase drepturile la apărare. La cererea ministrului Justiției, Curtea Supremă de Justiție a decis la 16 octombrie 1998 transferul dosarului tribunalului departamental din Iași la tribunalul departamental din București. La 18 ianuarie 1999, Tribunalul departamental din București a aprobat recursul reclamanților și a infirmat parțial decizia Tribunalului de Primă Instanță. Instanța a precizat că cerințele procesului penal privind calomnia se apropiau de cele ale unui litigiu civil, unde rolul judecătorilor era destul de limitat și că părțile trebuiau să furnizeze dovezi în sprijinul afirmațiilor lor. El a adăugat că lipsa convorbirii martorilor I.T. a fost datorată exclusiv reclamanților care, în pofida cererii Tribunalului, nu au furnizat adresa sa și care, în plus, prin faptul că au manifestat o lipsă de consideraie pentru justiie, nu mai erau prezentai la următoarele audieri. El i-a condamnat pe reclamanți la un an de închisoare cu suspendare cu o perioadă de probă de trei ani, din cauza faptului că nu a dovedit veridicitatea afirmațiilor lor și ținând cont și de gradul maxim de pericol social al persoanei în cauză. Tribunalul a redus valoarea daunelor la 50 de milioane ROL fiecare, și anume echivalentul a 3 790 EUR. Prin recurs în anulare, a introdus la o dată nespecificată, procurorul general a solicitat ca ambele hotărâri să fie încălcate și condamnarea reclamanților la o amendă penală. La 5 mai 2000, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare, considerând că cele două instanțe au interpretat în mod subiectiv afirmațiile reclamanților. Curtea Supremă a analizat articolul incriminat și a ajuns la concluzia că nu reiese din conținutul său că reclamanții afirmaseră că P.S. a investit într-o bancă suma de 1,5 miliarde ROL, dar mai degrabă decât această sumă și posibila sa investiție erau incerte și poliția investiga acest lucru. Ea a adăugat că interpretarea efectuată de tribunale, potrivit căreia această sumă a fost rezultatul activității ilegale a P.S. și soției sale, a fost greșit, deoarece faptul că a menționat că, în anumite dosare în sarcina P.S., soția sa s-ar fi pronunțat, nu ar fi putut duce la concluzia că între ei a existat o înțelegere frauduloasă în scopul obținerii unui profit ilicit. Curtea Supremă concluzionează că, în speță, lipsește unul dintre elementele constitutive ale dreptului de calomnie, și anume la adresa intenției. Curtea Supremă consideră că cei care au făcut acest lucru au făcut pe cine au făcut public cu privire la anumite activități ale fostului ofițer de poliție și ale soției sale. Aceasta a adăugat că aplicarea unei pedepse penale celor doi jurnaliști ar duce la o cenzură de natură să descurajeze presa de a critica în viitor activitatea profesională a anumitor personalități publice. În plus, citând hotărârea din cauza c. Austria, Curtea Supremă este de părere că o astfel de sancțiune ar putea constitui o limitare a rolului presei de informații Cu toate acestea, ea a considerat că este necesar ca reclamanților să li se acorde despăgubirile solicitate, deoarece, chiar dacă faptele reproșate reclamanților au fost comise fără intenție, ei au cauzat o reală suferință psihică reclamanților și familiilor lor. Curtea Supremă a subliniat că, din cauza funcției sale și ținând cont de faptul că un judecător trebuie să rămână discret, soția P.S. era deosebit de vulnerabilă și că îi era greu să se apere și să polemeze cu ziarele și cu reprezentanții lor. De asemenea, ea a considerat că nu putea fi ignorată nici suferința colonelului P.S. a cărei stare de sănătate era deteriorată de la declanșarea în 1993 a unei campanii de presă împotriva sa. Prin urmare, Curtea Supremă a acordat celor doi reclamanți ai șefului de calomnie, dar i-a condamnat, în temeiul articolului 998 din Codul civil, în solidar cu ziarul, să plătească 15 milioane ROL, și anume 831 EUR, fiecăruia dintre reclamanți. În cazul unei persoane care, dacă ar fi adevărat, ar expune această persoană la o pedeapsă penală, administrativă sau disciplinară sau cu dispreț public, va fi pedepsită de la trei luni la un an de închisoare sau de la o amendă. art. 207 Dovada adevărului afirmațiilor sau a declarațiilor poate fi primită dacă declarația sau lacu au fost făcute în apărarea unui interes legitim. Afirmațiile pe care le-a făcut dovada adevărului nu constituie o încălcare a culpei sau a calomniei. Codul civil art. 998 Orice fapt de la om, care cauzează altora o pagubă, îl obligă pe cel din vina căruia a ajuns, să-l repare. art. 999 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sa sau prin imprudența sa. GRIFS Invocând art. 10 din Convenție, reclamanții susțin că dreptul lor la respectarea libertății de exprimare este încălcat din cauza condamnării lor penale și civile. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, ei se plâng că martorul I.T., care putea dovedi adevărul cuvintelor lor, nu a fost convocat de instanțele interne. Reclamanții susțin o interferență nejustificată în dreptul lor la libertatea de exprimare din cauza condamnării lor penale și civile. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) prevenirii infracțiunilor, (...) protecției reputației sau a drepturilor de autor, (...) sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Cu privire la calitatea de victimă a reclamanților Curtea observă în primul rând că: hotărârea Curții Supreme de Justiție din 5 mai 2000, prin care se acceptă acțiunea în anulare introdusă de procurorul general, a anulat condamnarea penală la origine a celui întemeiat pe art. 10 din Convenție. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de victimă a unei victime decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au reparat încălcarea Convenției În fapt, chiar dacă hotărârea Curții Supreme de Justiție, prin care se încalcă hotărârea tribunalului departamental în partea sa penală, pe motiv că reclamanții, informând instanța publică, n mai mult, au făcut că le-au exercitat obligația de jurnaliști, ar putea părea o recunoaștere în esență a restricției dreptului lor la libertatea de exprimare, Curtea ia notă de faptul că condamnarea lor la plata prejudiciilor civile a fost menținută de Curtea Supremă de Justiție. Prin urmare, Curtea consideră că: mai întâi, din cauza condamnării lor civile, reclamanții pot întotdeauna să se declare victime ale unei ingerințe în exercitarea dreptului lor la libertatea de exprimare. Pe baza temeiniciei În ceea ce privește colonelul P.S. și familia sa, guvernul consideră că ingerința în litigiu a îndeplinit criteriile prevăzute la al doilea paragraf al articolului 10 din convenție. Acesta susține că condamnarea civilă a reclamanților era prevăzută la articolele 998 și 999 din Codul civil și că aceasta urmărea un scop legitim, și anume protejarea reputației persoanelor și păstrarea imaginii și încrederii publicului în sistemul judiciar. Guvernul susține, de asemenea, că măsura era necesară într-o societate democratică. În acest sens, este de părere că marja de apreciere a autorităților naționale în existența unei nevoi sociale impetuoase, care corespunde intervenției în litigiu, nu a fost depășită și că, dimpotrivă, reclamanții au depășit limitele criticii admisibile față de funcționari. Acesta susține că părțile nu au exprimat opinii, ci au imputat P.S. și soția sa fapte grave, și anume o posibilă investiție a unei sume mari de bani într-o bancă privată și o înțelegere frauduloasă în prelucrarea anumitor dosare, fără a le verifica în prealabil și fără a putea dovedi veridicitatea lor în fața instanțelor. Guvernul consideră, de asemenea, că condamnarea civilă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit, deoarece, chiar și în lipsa răspunderii penale, lipsa lor de diligență în verificarea informațiilor publicate a fost o abatere, chiar și ușoară, de natură să le antreneze răspunderea civilă. În ceea ce privește valoarea daunelor, guvernul consideră că a fost rezonabil, având în vedere prejudiciile aduse reputației persoanelor vizate, la propriu și încrederii în instituțiile în cauză. În observațiile lor ca răspuns la observațiile guvernului, reclamanții contestă afirmația potrivit căreia articolul lor din 27 mai 1997 făcea parte dintr-o campanie de presă menită să denigreze familia colonelului P.S. Ei susțin că nu au adus la cunoștința publicului faptul că fapte reale, cum ar fi, de exemplu, destituirea P.S., și că restul articolului incriminat făcea pur și simplu referire la anumite suspiciuni în cadrul poliției locale cu privire la activitatea și veniturile P.S. Ei consideră că condamnarea lor nu a fost necesară într-o societate democratică, ci că aceasta a reprezentat mai degrabă o răzbunare și o lovitură de intimidare a presei care a îndrăznit să investigheze comportamentul și veniturile înalților funcționari publici. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Reclamanții se plâng că nu există un martor, încălcând garanția prevăzută la art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție, care dispune astfel de orice persoană acuzată are dreptul, printre altele, la: (...) să interogheze sau să pună sub semnul întrebării martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați. Guvernul susține că lipsa de audiere a martorului I.T. este imputabilă reclamanților care, în pofida a trei amânări ale examinării cauzei și a mai multor notificări adresate acestora de a furniza datele de contact ale martorului solicitat, nu s-au mai prezentat în fața instanței de primă instanță. În al doilea rând, guvernul susține că, pentru ca martorul în cauză să fie notificat la locul său de muncă citația, reclamanții ar fi trebuit să indice instanței că nu știau adresa sa personală, sau că demersurile lor pentru a afla au rămas fără efect, sau nu au mai acționat astfel și nu s-au mai prezentat la audieri. Reclamanții susțin că, din moment ce au indicat numele și funcția martorului I.T., citatul ar fi trebuit să fie notificat la locul său de muncă. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, este, în principiu, de competența instanțelor naționale să aprecieze elementele adunate de acestea și relevanța celor a căror producție o doresc inculpații. La art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție li se lasă, în principiu, sarcina de a judeca utilitatea unei oferte de probă per martor (a se vedea în special Hotărârea Vidalc. Belgia, Hotărârea din 22 aprilie 1992, seria A n 235-B, § 33. Într-adevăr, nu este suficient pentru recurentul care invocă încălcarea articolului § 3 (d) din Convenție, să demonstreze că nu a reușit să interogheze un anumit martor cu descărcare de gestiune. Cu toate acestea, este necesar să se facă plauzibil că convocarea martorului respectiv era necesară în căutarea adevărului și că refuzul de a interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (Erich Priebke c. Italia (dec.), nr. 48799/99, 5 aprilie 2001). În cazul de față, Curtea consideră că instanța nu a demonstrat că audierea martorului I.T. ar fi putut aduce elemente determinante pentru examinarea cauzei. Întradevăr, Curtea constată că în declarația sa din 19 martie 1998, cel de-al doilea reclamant a susținut că singura informație publicată, bazată pe interviul său cu I.T., se referea la câteva dosare care ar fi fost tratate în comun de P.S. și de soția sa, iar o astfel de ipoteză a fost eliminată în mod oficial prin scrisoarea instanței departamentale din 26 iunie 1998. Curtea observă, de asemenea, că: după ședința din 19 martie 1998, în cursul căreia cel de-al doilea reclamant este angajat să furnizeze adresa martorului solicitat, tribunalele nu au luat parte la audierile următoare, nici nu au informat instanța cu privire la o eventuală imposibilitate de a cunoaște adresa martorului, în pofida mai multor convocări și amânări ale examinării cauzei din cauza lipsei acestora. Or, în măsura în care reclamanții au ignorat cererile Tribunalului de a se prezenta la ședințe, nicio încălcare a procedurii interne nu poate fi reproșată în instanță, care a fost formulată pe baza dovezilor pe care reclamanții le-ar putea contesta în cadrul unei dezbateri contradictorii. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamanților trasă din art. 10 din Convenție Declară restul cererii inadmisibile pentru surplus. Dollé J.-P. Costa Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

53899/00

présentée par Lucian Dragoș STÂNGU et Ovidiu SCUTELNICU

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 octobre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 4 juin 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Lucian Dragoș Stângu et Ovidiu Scutelnicu, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1968 et 1967 et résidant à Iași. Ils sont représentés devant la Cour par M. Dan Mihai, avocat à Bucarest.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants, journalistes au journal

Monitorul

de Iași, publièrent dans le numéro du 27 mai 1997 de ce journal un article intitulé «

La hache de Dejeu frappe sur la colline de Copou. Démission à haut niveau dans la police de Iași

» et ayant comme sous-titre «

Le colonel P.S. ne sera plus policier. A-t-il manipulé des milliards

?

». Dans l’article, ils essayaient de trouver une explication au licenciement de P.S., officier de police haut gradé du département de Iași. Il résultait de l’article que P.S. était soupçonné d’avoir été impliqué dans certaines affaires et, notamment, d’avoir investi une somme d’argent importante, à savoir l’équivalent de 150

000 euros, dans la création d’une banque privée. Les requérants faisaient également référence dans leur article à l’épouse de P.S., juge de profession, qui se serait prononcée dans des dossiers traités par son mari. Le contenu de l’article est reproduit comme suit

:

"

Selon certaines sources du commissariat général de police, le lieutenant-colonel P.S., chef du service judiciaire de la police de la ville de Iași, a quitté hier ses fonctions. Nous précisons que P.S. était chargé des plus importants domaines d’activité de la police de Iași, respectivement les brigades criminelle, économique, judiciaire, etc.

Selon les mêmes sources, le lieutenant-colonel P.S. a donné hier sa démission, en renonçant à la carrière de policier.

Jusqu’à l’automne dernier P.S. a dirigé, au niveau du commissariat départemental de la police, la brigade de lutte contre la corruption et la contrebande. Se faisant remarquer par la complexité des dossiers traités ("Schrotter", "Samuel Frenchel", etc.), P.S. a attiré l’attention de la presse locale. Il est devenu un officier controversé, car son épouse, qui est juge, s’était prononcée dans beaucoup de dossiers traités par lui. Sa nomination comme chef du service de la police judiciaire a constitué, en fait, une rétrogradation.

Les raisons de la démission de P.S. du service de la police judiciaire restent, pour le moment, inconnues. Officiellement, il a été accusé par ses supérieurs hiérarchiques «

d’avoir eu de faibles résultats dans son travail

». Pourtant son implication dans certaines affaires n’est pas étrangère à la direction du commissariat général de police.

En outre, l’ancien chef de la «

lutte contre la corruption

» est soupçonné, selon certaines sources de la police, d’avoir participé à la fondation de la banque Moldova avec 1,5

milliards lei, soit 5% de la valeur des actions. Ses supérieurs hiérarchiques essaient de connaître la somme que P.S. avait réellement l’intention d’investir dans cette banque et sa provenance exacte. Le fait que l’officier de police essaie de récupérer une partie des actions de cette banque a été, d’une certaine manière, confirmé par E.C., président de la chambre de commerce et d’industrie de Iași. «

J’ai discuté avec P.S. sur la création de cette banque, et j’ai demandé son avis en tant qu’économiste. Nous sommes arrivés à la conclusion que nous y investirions quelques millions

», a témoigné E.C.

"

Estimant les propos des requérants diffamatoires et contraires à l’article

206 du Code pénal, P.S. et son épouse engagèrent des poursuites pénales à leur encontre auprès du tribunal de première instance de Iași. Ils se constituèrent également partie civile pour le préjudice moral que les requérants leur auraient causé.

Au cours de l’audience du 19 mars 1998, le second requérant déclara qu’à la veille de la publication de l’article incriminé, il avait eu une discussion avec I.T., le chef du commissariat de police de Iași, qui lui aurait dit que l’épouse de P.S. avait siégé dans les formations de jugement qui avaient connu certains dossiers traités par P.S.

Pour prouver la véracité des informations publiées, il demanda la convocation de I.T. et précisa qu’il indiquerait ultérieurement l’adresse du témoin sollicité. Sa demande fut accueillie par le tribunal.

Malgré plusieurs convocations et ajournements, les requérants ne se présentèrent plus aux audiences suivantes du tribunal.

Par lettre du 26 juin 1998, le tribunal départemental de Suceava, où siégeait l’épouse de P.S., informa le tribunal de première instance qu’elle n’avait participé à aucune audience dans l’examen des dossiers mentionnés dans l’article des requérants.

Au cours de l’audience du 16 juillet 1998, le tribunal renonça à l’interrogation de I.T. au motif que les requérants n’avaient pas indiqué son adresse.

Le 23 juillet 1998, le tribunal constata que les requérants n’avaient pas prouvé la véracité de leurs allégations et jugea que leurs affirmations ne correspondaient pas à la réalité. Ils furent condamnés pour diffamation à une peine d’un an de prison ainsi qu’au versement à la partie civile, solidairement avec le journal, de la somme de 1,5 milliards de lei roumains (ROL), à savoir l’équivalent de 150

000 euros (EUR), au titre du préjudice moral. De plus, les requérants se virent interdire l’exercice de la profession de journaliste pour une période indéterminée. Le journal fut condamné, quant à lui, à publier la décision de justice sur sa première page.

Les requérants firent appel contre ce jugement. Selon eux, le tribunal n’avait pas réuni les preuves nécessaires pour les condamner et, de plus, il avait arbitrairement interprété les preuves présentées, ce qui avait affecté leurs droits à la défense.

A la demande du ministre de la justice, la Cour suprême de Justice décida le 16 octobre 1998 le transfert du dossier du tribunal départemental de Iași au tribunal départemental de Bucarest.

Le 18 janvier 1999, le tribunal départemental de Bucarest admit le recours des requérants et infirma partiellement la décision du tribunal de première instance. Le tribunal précisa que les exigences du procès pénal concernant la diffamation se rapprochaient de celles d’un litige civil, où le rôle des juges était plutôt limité, et qu’il revenait aux parties de fournir les preuves à l’appui de leurs allégations. Il ajouta que l’absence de convocation du témoin I.T. était due exclusivement aux requérants qui, malgré la demande du tribunal, n’avaient pas fourni son adresse et qui, de surcroît, en faisant preuve d’un manque de considération pour la justice, ne s’étaient plus présentés aux audiences suivantes.

Il condamna les requérants à un an de prison avec sursis avec une période de mise à l’épreuve de trois ans, faute d’avoir prouvé la véracité de leurs allégations et compte tenu aussi du «

degré maximum de danger social de l’infraction

» qu’ils avaient commise. Le tribunal réduisit le montant des dommages et intérêts auxquels ils avaient été condamnés à 50 millions ROL chacun, à savoir l’équivalent de 3

790 EUR.

Par recours en annulation, introduit à une date non précisée, le procureur général demanda la cassation de ces deux décisions et la condamnation des requérants à une amende pénale.

Le 5 mai 2000, la Cour suprême de Justice accueillit le recours en annulation, estimant que les deux juridictions avaient interprété d’une manière subjective les affirmations des requérants. La Cour suprême analysa l’article incriminé et arriva à la conclusion qu’il ne ressortait pas de son contenu que les requérants avaient affirmé que P.S. avait l’intention d’investir dans une banque la somme de 1,5 milliards ROL mais plutôt que cette somme et son éventuel investissement étaient incertains et que la police enquêtait là-dessus. Elle ajouta que l’interprétation faite par les tribunaux, selon laquelle cette somme était le résultat de l’activité illicite de P.S. et de son épouse, était erronée, car le fait d’avoir mentionné que dans certains dossiers à la charge de P.S., son épouse se serait prononcée, ne pouvait pas mener à la conclusion qu’il y avait entre eux une entente frauduleuse dans le but d’obtenir un profit illicite.

La Cour suprême conclut qu’en l’espèce, il manquait l’un des éléments constitutifs de l’infraction de diffamation, à savoir l’intention. Elle estima que les requérants n’avaient fait qu’informer l’opinion publique sur certaines activités de l’ancien officier de police et de son épouse. Elle ajouta que l’application d’une peine pénale aux deux journalistes engendrerait une censure de nature à décourager la presse de critiquer à l’avenir l’activité professionnelle de certaines personnalités publiques. De surcroît, citant l’arrêt

Lingens c. Autriche

, la Cour suprême estima qu’une telle sanction pourrait constituer une limitation du rôle de la presse de «

fournisseur d’informations

» et de «

chien de garde de la démocratie

».

Toutefois, elle jugea qu’il s’avérait nécessaire d’allouer aux plaignants les dommages et intérêts sollicités, car, même si les faits reprochés aux requérants avaient été commis sans intention, ils avaient causé une réelle souffrance psychique aux plaignants et à leur famille. La Cour suprême souligna qu’en raison de sa fonction et compte tenu du fait qu’un juge doit demeurer discret, l’épouse de P.S. était particulièrement vulnérable et qu’il lui était difficile de se défendre et de polémiquer avec les journaux et avec leurs représentants. Elle estima également qu’on ne pouvait non plus ignorer la souffrance du colonel P.S. dont l’état de santé s’était détérioré depuis le déclenchement en 1993 d’une campagne de presse contre lui.

Par conséquent, la Cour suprême relaxa les deux requérants du chef de diffamation, mais les condamna, en vertu de l’article 998 du Code civil, solidairement avec le journal, à payer 15 millions ROL, à savoir 831 EUR, à chacun des plaignants.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Code pénal

Article 206

«

L’affirmation ou l’imputation en public d’un certain fait concernant une personne, qui, s’il était vrai, exposerait cette personne à une sanction pénale, administrative ou disciplinaire, ou au mépris public, sera punie de trois mois à un an d’emprisonnement, ou d’une amende.

»

Article 207

«

La preuve de la vérité des affirmations ou des imputations peut être accueillie si l’affirmation ou l’imputation ont été commises pour la défense d’un intérêt légitime. Les affirmations au sujet desquelles la preuve de la vérité a été faite ne constituent pas l’infraction d’insulte ou de diffamation.

»

2.

Code civil

Article 998

«

Tout fait quelconque de l’homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé, à le réparer.

»

Article 999

«

Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence.

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 10 de la Convention, les requérants allèguent une atteinte à leur droit au respect de la liberté d’expression, en raison de leur condamnation pénale et civile.

2.

Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, ils se plaignent du fait que le témoin I.T., qui pouvait apporter la preuve de la vérité de leurs propos, n’a pas été convoqué par les juridictions internes.

EN DROIT

1.

Les requérants allèguent une ingérence injustifiée dans leur droit à la liberté d’expression en raison de leur condamnation pénale et civile. Ils invoquent l’article 10 de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...).

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la prévention du crime, (...) à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, (...) ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.

»

A.

Sur la qualité de victime des requérants

La Cour note tout d’abord que l’arrêt de la Cour suprême de justice du 5

mai 2000, accueillant le recours en annulation introduit par le procureur général, a annulé la condamnation pénale à l’origine du grief tiré de l’article

10 de la Convention.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, «

une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «

victime

» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention

» (

Dalban c. Roumanie

[GC], n

o

28114/95, § 44, CEDH 1999-VI).

En l’occurrence, même si l’arrêt de la Cour suprême de justice, cassant la décision du tribunal départemental dans son volet pénal, au motif que les requérants, en informant l’opinion publique, n’avaient fait qu’exercer leur devoir de journalistes, pourrait passer pour une reconnaissance en substance de la restriction de leur droit à la liberté d’expression, la Cour note que leur condamnation au paiement des dommages et intérêts aux parties civiles a été maintenue par la Cour suprême de Justice.

Dès lors, la Cour estime qu’en raison de leur condamnation civile, les requérants peuvent toujours se prétendre victimes d’une ingérence dans l’exercice de leur droit à la liberté d’expression.

B.

Sur le bien-fondé du grief

Le Gouvernement soutient tout d’abord que l’article en question s’inscrivait dans le cadre d’une campagne de presse déclenchée par le journal «

Monitorul

» à l’encontre du colonel P.S. et de sa famille.

Le Gouvernement estime que l’ingérence litigieuse répondait aux critères du deuxième paragraphe de l’article 10 de la Convention. Il fait valoir que la condamnation civile des requérants était prévue par les articles 998 et 999 du Code civil et qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la réputation d’autrui et la préservation de l’image et de la confiance du public dans le pouvoir judiciaire.

Le Gouvernement soutient également que la mesure était nécessaire dans une société démocratique.

A cet égard, il est d’avis que la marge d’appréciation des autorités nationales dans l’existence d’un «

besoin social impérieux

» correspondant à l’ingérence litigieuse, n’a pas été dépassée et, qu’au contraire, les requérants ont franchi les limites de la critique admissible à l’égard des fonctionnaires. Il fait valoir que les requérants n’ont pas exprimé des opinions, mais qu’ils ont imputé à P.S. et son épouse des faits graves, à savoir un possible investissement d’une importante somme d’argent dans une banque privée et une entente frauduleuse dans le traitement de certains dossiers, sans les vérifier préalablement et sans pouvoir prouver leur véracité devant les juridictions.

Le Gouvernement estime aussi que la condamnation civile était proportionnée au but légitime poursuivi, car, même en l’absence de responsabilité pénale, leur manque de diligences dans la vérification des informations publiées était constitutive d’une faute, même légère, de nature à entraîner leur responsabilité civile. Quant au montant des dommages et intérêts, le Gouvernement estime qu’il était raisonnable, compte tenu des préjudices causés à la réputation des personnes visées, à l’image et à la confiance dans les institutions en cause.

Dans leurs observations en réponse à celles du Gouvernement, les requérants contestent l’affirmation selon laquelle leur article du 27 mai 1997 faisait partie d’une campagne de presse visant à dénigrer la famille du colonel P.S. Ils font valoir qu’ils n’ont porté à la connaissance du public que des faits réels, comme par exemple la destitution de P.S., et que le reste de l’article incriminé faisait simplement état de certains soupçons au sein de la police locale quant à l’activité et aux revenus de P.S. Ils estiment que leur condamnation n’était pas nécessaire dans une société démocratique, mais qu’elle représentait plutôt une vengeance et un essai d’intimider la presse qui a osé enquêter sur le comportement et les revenus des hauts fonctionnaires publics.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Les requérants se plaignent de l’absence de convocation d’un témoin, en violation de la garantie prévue par l’article 6 § 3 d) de la Convention, qui dispose

ainsi

:

«

Tout accusé a droit notamment à

: (...)

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge.

»

Le Gouvernement fait valoir que l’absence d’audition du témoin I.T. est imputable aux requérants qui, malgré trois ajournements de l’examen de l’affaire et plusieurs notifications leur enjoignant de fournir les coordonnées du témoin sollicité, ne se sont plus présentés aux audiences devant le tribunal de première instance.

En second lieu, le Gouvernement soutient que, pour que le témoin en question se voie notifier sur son lieu de travail la citation à comparaître, les requérants auraient dû indiquer au tribunal qu’ils ne connaissaient pas son adresse personnelle, ou que leurs démarches pour l’apprendre étaient restées sans effet, or ils n’ont pas agi de la sorte et ne se sont plus présentés aux audiences.

Les requérants maintiennent que, dès lors qu’ils ont indiqué le nom et la fonction du témoin I.T., la citation aurait dû lui être notifiée sur son lieu de travail.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments rassemblés par elles et la pertinence de ceux dont les accusés souhaitent la production. L’article 6 § 3 d) de la Convention leur laisse, toujours en principe, le soin de juger de l’utilité d’une offre de preuve par témoins (voir notamment l’arrêt

Vidal c. Belgique,

arrêt du 22 avril 1992, série

A n

o

235-B, § 33).

En effet, il ne suffit pas au requérant qui allègue la violation de l’article

6

Erich Priebke c.

Italie

(déc.), n

o

48799/99, 5 avril 2001).

En l’espèce, la Cour estime que les requérants n’ont pas démontré que l’audition du témoin I.T. aurait pu apporter des éléments déterminants pour l’examen de l’affaire. En effet, la Cour note que dans sa déclaration du 19

mars 1998, le second requérant a fait valoir que la seule information publiée, tirée de son entretien avec I.T., concernait quelques dossiers qui auraient été traités conjointement par P.S. et son épouse, or une telle hypothèse a été formellement écartée par la lettre du tribunal départemental du 26 juin 1998.

La Cour observe également qu’après l’audience du 19 mars 1998, au cours de laquelle le second requérant s’est engagé à fournir l’adresse du témoin sollicité, les requérants n’ont ni participé aux audiences suivantes, ni informé le tribunal d’une éventuelle impossibilité de connaître l’adresse du témoin, ceci malgré plusieurs convocations et ajournements de l’examen de l’affaire en raison de leur absence.

Or, dans la mesure où les requérants ont ignoré les demandes du tribunal de se présenter aux audiences, aucun manquement à la procédure interne ne saurait être reproché au tribunal, qui a tranché sur la base des éléments de preuve que les requérants pouvaient contester dans le cadre d’un débat contradictoire.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, et doit être rejeté en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief des requérants tiré de

l’article 10 de la Convention

;

Déclare

le restant de la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Greffière

Président