CtEDO 31.03.2009 Auto

CORBU c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
31.03.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CORBU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 27396/04 prezentate de Constantin CORBU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 31 martie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 iulie 2004, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, domnul Constantin Corbu, este un resortisant român, născut în 1957 și rezident în Iași. Circumstanțele din speță La 29 mai 2001, reclamantul sesizează Parchetul în apropierea Tribunalului de Primă Instanță instanța din Iași a unei plângeri penale fără a constitui o parte civilă împotriva unui R.A., pe care o considera că i-a acordat un loc de muncă nedeclarat și că nu a depus contribuții la asigurările sociale, comițând astfel infracțiunile prevăzute în art. 19 și 20 din Legea nr. 130/1999. Din aceste motive, I.P. a solicitat inițierea unor proceduri penale împotriva R.A. Parchetul a transmis plângerea poliției în vederea unor infracțiuni. Prin ordonanța din 19 aprilie 2002, Parchetul a dat un refuz, confirmând propunerea făcută de poliție, pe motiv că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența infracțiunilor menționate anterior. La data de 17 decembrie 2002, poliția a transmis cazul la Parchetul de Primă Instanță la tribunalul de Primă Instanță ( Potrivit reclamantului, la începutul lunii martie 2003, Parchetul a dat un nou refuz, soluție care i-ar fi fost comunicată verbal, în timp ce A se vedea hotărârea Curții a Uniunii Europene din 25 august 2003 în cauzele conexate C-75/01 P și C-70/14 P și C-70/14 P și C-80/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-70/03 P și C-80/00 P și C-70/03 P și C-70/03/00 P și C-70/00 P și C-50/00/00 P, Rec., p. 13 De aceea, pentru fapte cum ar fi cele pe care le-a impus la R.A. o pedeapsă sau o amendă penală, el a cerut să i se dea o pedeapsă de un an de închisoare. Prin hotărârea din 23 septembrie 2003, Tribunalul a respins contestația ca fiind nefondată, reținând că aceasta viza o ordonanță a cărei existență nu fusese pronunțată și că, în orice caz, singura ordonanță pronunțată în speță, cea din 19 aprilie 2002, fusese infirmată, iar dosarul aflat până în prezent la Parchet. Prin aceeași hotărâre, recurentul a fost obligat să plătească taxe de judecată în beneficiul R.A. și al statului. 10. La 13 octombrie 2003, reclamantul a solicitat această hotărâre. 11. La scurt timp după aceea, el și-a prezentat motivele de apel, prin care solicita anularea ordonanței din 19 aprilie 2002 și o nouă ordonanță de nejudiciare pe care Parchetul a pronunțat-o între timp la 14 noiembrie 2003. Reclamantul își va reiniția cererea de condamnare penală a R.A., dar a solicitat, în plus, daune morale de un miliard de lei românești (ROL), suma pe care R.A. trebuia să o plătească 12. Dezbaterile au avut loc la 11 martie 2004 în fața tribunalului județean al d Printr-o hotărâre definitivă pronunțată în aceeași zi, tribunalul departamental a recalificat calea de atac introdusă de solicitant, considerând-o un recurs în recurs, pe care l-a respins, confirmând temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță 14. La 22 martie 2004, reclamantul a depus la tribunalul departamental un recurs în recurs împotriva hotărârii din 11 martie 2004, considerând că recalificarea cererii sale de recurs era ilegală. 15. Prin hotărârea din 4 mai 2004, instanța de apel din Iași ( mai 2004) a respins acest recurs ca inadmisibil. A doua serie de contestații împotriva hotărârilor de nereglementare 16. Între timp, la 16 ianuarie 2004, reclamantul depunea la Parchet un nou litigiu împotriva ordonanței din 14 noiembrie 2003. El a considerat că în dosarul său erau suficiente documente pentru ca domnul R.[A.] să fie adus în fața justiției și a solicitat în acest sens elaborarea unui rechizitoriu împotriva acestuia 17. La data de 26 mai 2004, instanța judecătorească din statul de drept a respins contestația. 18. La 8 iunie 2004, reclamantul sesizează instanța în primă instanță cu privire la această respingere, insistând asupra condamnării R.A. la o sentință de închisoare cuprinsă între trei luni și un an. În plus, el a aplicat daune morale de un miliard de ROL 19. Potrivit reclamantului, dezbaterile au avut loc la 24 martie 2005. La 25 martie 2005, acesta a formulat un recurs în recurs, considerând că judecata viitoare ar fi La 1 aprilie 2005, instanța de primă instanță și-a pronunțat judecata, care a respins contestația. 21. La 15 aprilie 2005, Tribunalul a pus la dispoziție motive de casare. Condamnarea R.A. și obligația acestuia de a plăti un miliard de ROL pentru daune morale au fost impuse în speță. El a contestat, de asemenea, faptul că a fost condamnat el însuși la plata cheltuielilor de judecată în beneficiul statului și al multimilionar R.A. 22. Printr-o hotărâre din 31 ianuarie 2006, tribunalul departamental a respins recursul. El reține că: în urma unei noi contestații a reclamantului împotriva ordonanței din 14 noiembrie 2003, aceasta fusese infirmată printr-o hotărâre din 15 decembrie 2005 a Tribunalului de departament, care dispunea trimiterea cauzei la Tribunalul de Primă Instanță 23 La 29 iunie 2006, reclamantul a informat grefa Curții cu privire la ceea ce avea îndoieli cu privire la o hotărâre de condamnare a R.A. pentru necunoașterea repetată a legii 24. Printr-o scrisoare din 22 septembrie 2006 adresată grefei, reclamantul nota Õil [îndoiala] întotdeauna că [R.A.] este condamnat 25. La 28 ianuarie 2009, a explicat că dosarul cauzei fusese trimis în mod repetat poliției, dar nu oferă nicio altă informație cu privire la desfășurarea procedurii. Dreptul intern relevant 26. Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 130 din 20 iulie 1999 (Legea nr. 130/1999) privind măsurile de protecție a angajaților au fost astfel redactate Art. 19 Necunoașterea repetată de către angajator a dispozițiilor prezentei legi, prin îndeplinirea obligațiilor care îi revin în ceea ce privește încadrarea în muncă a persoanelor și transmiterea anumitor date obligatorii către direcțiile de muncă și de protecție socială, având drept scop acordarea unor salarii mai mici decât salariul minim stabilit la nivel național, precum și neexecutarea obligației de plată a contribuțiilor de asigurare socială (...) este o infracțiune și antrenează o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între șase luni și un an sau o amendă. art. 20 Faptul că angajatorul își asumă responsabilitatea pentru sumele datorate în temeiul legii pentru [asigurările sociale] (...) este o infracțiune și duce la o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între trei și șase luni sau o amendă. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de la bun sfârșit și de durata procedurilor pe care le-a inițiat pentru a obține condamnarea penală a R.A. ENÂ 28. Reclamantul se plânge de la sfârșit și de durata procedurilor pe care le-a inițiat pentru a obține condamnarea penală a RA. o satisfacție echitabilă din cauza lipsei de condamnare a R.A., care a comis infracțiunile prevăzute în art. 19 și 20 din Legea nr. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 29. Curtea amintește că a considerat deja că o plângere cu constituirea unei părți civile intră în domeniul de aplicare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, cu excepția cazului în care se presupune că o acțiune civilă în scopuri pur represive (Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 70-71, CEDH 2004 Sigalas c. Grecia, n 19754/02, § 25, 22 septembrie 2005). 30. În speță, Curtea arată că reclamantul a formulat la 29 mai 2001 o plângere penală fără a constitui o parte civilă împotriva unui terț, solicitând inițierea unor proceduri penale împotriva acestuia. El a contestat apoi hotărârile de nejudiciare pronunțate cu privire la persoana în cauză, insistând asupra condamnării sale penale. La scurt timp după data de 13 octombrie 2003, reclamantul a solicitat pentru prima dată daune morale 31. Presupunând chiar că, prin formularea unei astfel de cereri în motivele sale de recurs împotriva hotărârii din 23 septembrie 2003, recurentul intenționează să se constituie parte civilă, Curtea consideră totuși că a reieșit din ansamblul înscrisurilor din dosar că acesta inițiase procedurile în cauză cu unicul scop de a obține condamnarea penală a RA.A. și nu pentru a-și proteja sau repara drepturile cu caracter civil. Astfel, el a solicitat în mod repetat ca o pedeapsă cu închisoarea să fie aplicată, acuzând autoritățile că au vrut să-l exonereze pe R.A. de răspunderea sa penală și că nu și-a îndeplinit obligațiile; în plus, a formulat un recurs împotriva sentinței din 1 noiembrie. aprilie 2005 a Tribunalului de Primă Instană d ași înainte chiar de pronunțarea sa, considerând că hotărârea în cauză ar fi pătată de nulitate absolută în cazul în care R.A. n În plus, reclamantul a criticat în fața Curții refuzul autorităților naționale de a condamna R.A. 32. În ceea ce privește suma solicitată de către persoana interesată ca daune morale, adică un miliard de ROL, Curtea constată că reclamantul nu dispunea de o astfel de pretenție, nici nu indica o legătură între această sumă și un eventual prejudiciu pe care l-ar fi suferit. În aceste condiții, Curtea consideră că suma în cauză, departe de a avea caracterul de despăgubire inerent oricărei constituții a unei părți civile, nu constituie în speță o formă de răzbunare privată. 33. Însă Convenția nu garantează dreptul la inițierea unei urmăriri penale împotriva unor terți ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], 32967/96, § 51, CEDO 2002-I), la fel cum aceasta nu garantează nici dreptul de a fi "răspunzător privat" sau "actio popularis Karaosmanoglu c. Belgia (dec.), nr. 51082/99, 20 ianuarie 2005) ; cu alte cuvinte, dreptul de a fi acuzat sau condamnat penal de terți nu poate fi admis în sine (Perez , citată anterior, § 70-71). 34. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică în speță. 35. Prin urmare, se consideră că cererea este incompatibilă cu dispoziiile Conveniei în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Moduler Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă