SECȚIUNEA I CAUZA VELLIOU c. GRECIA (solicitarea nr. 20177/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 octombrie 2004 DEFINITIVF 14/01/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Velliou c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii Lorenzen Președintele C.L. Rozakis Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner Hajiyev, judecători și al domnului S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 23 septembrie 2004, Hotărârea a fost adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere (n 20177/02) îndreptată împotriva Republicii Elene și a cărei resortisantă a acestui stat, domnul Sophia Velliou ( reclamanta a sesizat Curtea la 8 mai 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor de la De asemenea, este reprezentat de delegații agentului său, dl Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic al L'ejah și dl D. Kalogiros, auditor pe lângă Consiliul Juridic al Țării. La 16 mai 2003, prima secțiune a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. La 8 iulie 1996, recurenta sesizase Tribunalul de Mare Instanță în legătură cu o acțiune în despăgubire împotriva societății T, căreia îi încredințase organizarea primirii date la data botezului fiului său. Ea solicita suma globală de 5 333 EUR pentru daune-interese. Land, inițial stabilită la 16 ianuarie 1997, a fost amânată la 4 decembrie 1997 la cererea societății pârâte. La 27 aprilie 1998, printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul, instanța a dispus probe (Decizia nr. 3199/1998). La 8 iulie 1998, reclamanta a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare. Această dată a fost stabilită la 27 noiembrie 1998. La această dată au fost ascultate trei martori. Audierea lor a continuat la 5 februarie 1999, 7 mai 1999, 15 octombrie 1999 și 26 noiembrie 1999. La 11 februarie 2000, părțile au solicitat amânarea ședinței. Mai 2000. La data respectivă, audierea celor trei martori a reînceput și a continuat la 6 octombrie 2000, 15 decembrie 2000 și 18 mai 2001. La 21 mai 2001, reclamanta a solicitat stabilirea unei noi date de inaugurare. Aceaceasta a fost stabilită la 31 octombrie 2002. La 28 februarie 2003, instanța de mari instanțe a respins acțiunea recurentei ca fiind neîntemeiată (Decizia nr. 1135/2003). La 25 iulie 2003, recurenta a solicitat această decizie. La 12 februarie 2004. La 29 aprilie 2004, instanța de apel a respins acțiunea (hotărârea nr. 2589/2004). reclamanta nu s-a ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 8 iulie 1996, cu sesizarea Tribunalului de Mare Instană din Etta și sa încheiat la 29 aprilie 2004, cu hotărârea nr. 2589/2004 a Tribunalului de Primă Instană din . Prin urmare, procedura în litigiu a durat șapte ani, nouă luni și douăzeci și unu de zile pentru două grade de jurisdicie. Cu privire la admisibilitatea 13. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv d Guvernul admite că cauza nu a fost deosebit de complexă, dar constată că părțile sunt responsabile pentru două amânări de judecată în fața Tribunalului de Mare Instanță, ceea ce a dus la o întârziere de 15 luni. Guvernul adaugă că nu a fost necesară o prelegerie specială din partea instanțelor sesizate și concluzionează că procedura a fost efectuată într-un termen rezonabil. 15. recurenta susține că cauza sa a avut o durată excesivă. 16. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 17. Pe de altă parte, numai încetinitorii imputabili autorităților judiciare competente pot determina o depășire a termenului rezonabil care contravine Convenției. Chiar și în sistemele juridice care consacră principiul derulării procesului de către părți, atitudinea celor interesați nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită de art. 6 alin. (1) (Varipati c. Grecia), 38459/97, § 26, 26 octombrie 1999). 18. Curtea consideră că cauza nu prezenta nicio dificultate specială. Pe de altă parte, deși anumite întârzieri sunt imputabile părților și au contribuit la o oarecare prelungire a procedurii, este necesar să se constate că, în ceea ce privește o durată de peste șapte ani și nouă luni la două grade de jurisdicție, întârzierea procedurii rezultă în principal din comportamentul instanțelor sesizate. 19. Curtea reafirmă că este de competența statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV. Prin urmare, Curtea nu poate considera că "în mod rezonabil" durata globală care a trecut în speță. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. Cu titlu alternativ, având în vedere obiectul financiar al litigiului (a se vedea punctul 5 de mai sus), consideră că suma alocată pentru prejudiciul moral nu poate depăși 1 000 EUR. 23. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral pe care nu l-a compensat suficient pentru constatarea unei încălcări a Convenției. Având în vedere jurisprudența sa în această privință și acționând în mod echitabil în conformitate cu dispozițiile art. 41, aceasta alocă reclamantei 2 000 EUR în acest scop. 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Aceasta nu produce nicio factură sau notă de plată. 25. Guvernul consideră că suma alocată în acest sens nu poate depăși 300 EUR. 26. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI 27. În cazul de față, Curtea constată că preteniile recurentei cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată nu sunt nici detaliate, nici însoțite de documentele justificative necesare. Cu toate acestea, în scopul pregătirii prezentei cauze, recurenta a trebuit să prezinte anumite cheltuieli (Dikme c. Turcia, n 20869/92, § 126, CEDH Prin urmare, hotărând în mod echitabil, Curtea acordă recurentei 1 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată aferente procedurii urmate în fața acesteia. Interese moratorii 28. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro) pentru daune morale și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 octombrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululer Președintele
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE VELLIOU c. GRÈCE
(Requête n
o
20177/02)
ARRÊT
14 octobre 2004
14/01/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Velliou c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 septembre 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
20177/02) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Sophia Velliou («
la requérante
»), a saisi la Cour le 8 mai 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat.
3.
Le 16 mai 2003, la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
La requérante est née en 1961 et réside à Athènes.
5.
Le 8 juillet 1996, la requérante saisit le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre la société T., à laquelle elle avait confié l’organisation de la réception donnée à l’occasion du baptême de son fils. Elle réclamait la somme globale de 5
033 euros au titre des dommages-intérêts. L’audience, initialement fixée au 16 janvier 1997, fut reportée au 4 décembre 1997 à la demande de la société défenderesse.
6.
Le 27 avril 1998, par une décision avant dire droit, le tribunal ordonna des preuves (décision n
o
3199/1998).
7.
Le 8 juillet 1998, la requérante demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience. Celle-ci fut fixée au 27 novembre 1998. A cette date, trois témoins furent entendus. Leur audition se poursuivit les 5 février 1999, 7
mai 1999, 15 octobre 1999 et 26 novembre 1999. Le 11 février 2000, les parties demandèrent l’ajournement de l’audience. Celle-ci fut reportée au 12
mai 2000. A cette date, l’audition des trois témoins reprit et se poursuivit les 6 octobre 2000, 15 décembre 2000 et 18 mai 2001.
8.
Le 21
mai 2001, la requérante demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience. Celle-ci fut fixée au 31 octobre 2002.
9.
Le 28 février 2003, le tribunal de grande instance rejeta l’action de la requérante comme étant dénué de fondement (décision n
o
1135/2003).
10.
Le 25 juillet 2003, la requérante interjeta appel de cette décision. L’audience fut fixée au 12 février 2004. Le 29 avril 2004, la cour d’appel d’Athènes rejeta le recours (arrêt n
o
2589/2004). La requérante ne se pourvut pas en cassation contre cet arrêt.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
12.
La période à considérer a débuté le 8 juillet 1996, avec la saisine du tribunal de grande instance d’Athènes et s’est terminée le 29 avril 2004, avec l’arrêt n
o
2589/2004 de la cour d’appel d’Athènes. La procédure litigieuse a donc duré sept ans, neuf mois et vingt-et-un jours pour deux degrés de juridiction.
A.
Sur la recevabilité
13.
La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
14.
Le Gouvernement admet que l’affaire n’était pas particulièrement complexe, mais note que les parties sont responsables de deux ajournements de l’audience devant le tribunal de grande instance, ce qui causa un retard de quinze mois. Le Gouvernement ajoute que l’enjeu du litige n’exigeait pas une célérité particulière de la part des juridictions saisies et conclut que la procédure a été menée dans un délai raisonnable.
15.
La requérante affirme que son affaire connut une durée excessive.
16.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
17.
Par ailleurs, seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. Même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, l’attitude des intéressés ne dispense pas les juges d’assurer la célérité voulue par l’article
6 § 1 (
Varipati c. Grèce
, n
o
38459/97, § 26, 26 octobre 1999).
18.
La Cour considère que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière. Par ailleurs, si certains retards sont imputables aux parties et ont contribué à allonger quelque peu la procédure, force est de constater que, s’agissant d’une durée de plus de sept ans et neuf mois pour deux degrés de juridiction, la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des juridictions saisies.
19.
La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (
Comingersoll S.A. c. Portugal
[GC], n
o
35382/97, §
24, CEDH 2000-IV). Dès lors, la Cour ne saurait estimer «
raisonnable
» la durée globale écoulée en l’espèce.
Partant, il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
21.
La requérante réclame 9
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
22.
Le Gouvernement estime qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. A titre alternatif, compte tenu de l’objet financier du litige (voir paragraphe 5 ci-dessus), il estime que la somme allouée au titre du préjudice moral ne saurait dépasser 1
23.
La Cour considère que la requérant a subi un préjudice moral que ne compense pas suffisamment le constat d’une violation de la Convention. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle alloue à la requérante 2 000 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
24.
La requérante demande également 6
000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle ne produit aucune facture ou note d’honoraires.
25.
Le Gouvernement estime que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 300 EUR.
26.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c.
Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
27.
Dans le cas d’espèce, la Cour observe que les prétentions de la requérante au titre des frais et dépens ne sont ni détaillées ni accompagnées des justificatifs nécessaires. Cependant, il n’en reste pas moins qu’aux fins de la préparation de la présente affaire, la requérante a dû exposer certains frais (
Dikme c. Turquie
, n
o
2000–VIII). Dès lors, statuant en équité, la Cour alloue à la requérante 1
000
EUR au titre des frais et dépens relatifs à la procédure suivie devant elle.
C.
Intérêts moratoires
28.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 §
2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral et 1
000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
14 octobre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Peer
Lorenzen
Greffier
Président