FALK v. THE NETHERLANDS

Reclamantul, dl Joost Falk, este un național Țările de Jost, născut în 1970 și trăiește în Noordwijk. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Afacerilor Externe din Olanda. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 februarie 1998, în conformitate cu art. 5 din Legea privind reglementările privind traficul (Execuție Administrativă) (Wet Administratiefrechtelijke Handfeading Verkeersvoorschriften – „Legea”), a fost impusă reclamantului pentru infracțiuni de trafic o amendă administrativă de 240 de flori Țările de Jos (NLG) (108.91 euro), care nu a reușit să dea drumul unui pieton care a vrut să traverseze drumul la o trecere a pietonului, care a fost comisă la 20 ianuarie 1998 cu o mașină înregistrată în numele său. La 28 septembrie 1998, reclamantul a depus un recurs împotriva amenzii la procurorul public din Haga în temeiul articolului 6 din Lege. El a informat procurorul public cu privire la numele și adresa domnului B., care conducea mașina la 20 ianuarie 1998. Reclamantul a explicat în continuare că, după ce a fost declarat faliment la 1 iulie 1998, el a devenit înființat cu dl B. La 17 noiembrie 1998, procurorul public din Haga a respins apelul reclamantului, susținând că reclamantul, fiind proprietarul înmatriculat al mașinii, a rămas responsabil în temeiul articolului 5 din lege de a plăti această amendă. La 28 decembrie 1998, reclamantul a interzis un recurs împotriva acestei hotărâri la judecătorul Curții de District Leiden (kantonrechter) în temeiul articolului 9 din Act. La o audiere din 7 iunie 1999 în fața judecătorului Curții de District Leiden, reclamantul a declarat că el este proprietarul înregistrat al mașinii, dar că dl B. este șoferul real care a comis infracțiunile. La 8 noiembrie 1999, judecătorul judecător al districtului Leiden a respins recursul reclamantului, susținând că faptul că reclamantul nu a fost șoferul care a comis infracția de trafic nu a însemnat că nu s-a putut impune o amendă, deoarece, în conformitate cu legea, persoana în numele căreia auto a fost înregistrată a rămas responsabilă. La 28 noiembrie 2000, Curtea Supremă (Hoge Raad) a respins un recurs ulterior de cassare din partea reclamantului, referindu-se la concluziile din hotărârea sa din 15 iulie 1993 (Nederlandse Jurisprudentie 1994, nr. 177), Curtea Supremă a respins plângerea reclamantului că art. 5 din lege era incompatibil cu art. 6 § 2 din convenție. Legea privind respectarea reglementărilor privind traficul (execuția administrativă) prevede posibilitatea impunerii unei amenzi administrative – în momentul respectiv până la maximul de NLG 750 (340,34 euro) – pentru categoriile definite de infracțiuni minore împotriva, printre altele, a Legii privind traficul rutier din 1994 (Wegenverkeerswet) în cazul în care o astfel de infracțiune nu a cauzat prejudiciu persoanelor sau daune la bunuri (art. 2 din lege). În cazul în care infracția a fost comisă de un autovehicul înregistrat și identitatea conducătorului efectiv nu a putut fi stabilită la momentul materialului, amendă este impusă proprietarului înregistrat al vehiculului (art. 5 din Act), cu excepția cazului în care proprietarul înregistrat demonstrează că vehiculul său a fost utilizat de o altă persoană împotriva voinței sale și că el sau ea nu a fost în măsură să împiedice această utilizare, sau că vehiculul a fost închiriat comercial pentru o perioadă de maximum trei luni, sau că, la momentul material, el sau ea a vândut deja vehiculul la o altă persoană care a furnizat o garanție scrisă împotriva răspunderii (art. 8 din Act). O amendă impusă în temeiul Legii privind o infracțiune în temeiul Legii din 1994 privind traficul rutier nu este înregistrată în dosarele penale (strafregistrer) în sensul Legii privind dosarele judiciare și certificatele de bun comportament (Wet op de Justitiële Documentatie en op de Verklaringen omtrent het Gedrag), deoarece nu constituie o infracțiune (misdrijf) sau o infracțiune minoră (overtreding) pentru care a fost impusă o sentință de închisoare care nu constituie o alternativă la o amendă. Într-o hotărâre din 16 februarie 1993, Curtea Supremă a respins argumentul că art. 5 din lege nu ar trebui să fie aplicat într-o situație în care identitatea conducătorului efectiv nu a fost stabilită imediat și în cazul în care proprietarul înmatriculat al autovehiculului a informat procurorul public imediat după impunerea amenzii în temeiul articolului 5 din identitatea conducătorului efectiv. În acest sens: „Această concepție a art. 5 [a Actului] nu poate fi acceptată ca corectă. Se bazează pe o înțelegere nedreaptă [a acestei dispoziții] ...Memorandumul explicativ al proiectului de lege care a dat naștere [Actul] conține în ceea ce privește art. 5, printre altele, următorul (p. 41): "O mare parte din detectarea infracțiunilor minore împotriva reglementărilor privind traficul are loc cu ajutorul echipamentelor tehnice ... Nu există confruntare directă între un ofițer de poliție și un infractor în astfel de cazuri. La fel se aplică majoritatea infracțiunilor de parcare. În astfel de cazuri, în cazul în care nu se poate stabili imediat cine a fost șoferul vehiculului cu care ... infracțiunea a fost comisă, sancțiunea administrativă va fi impusă titularului numărului de înregistrare, în conformitate cu [art. 5 din Act].” Pe această bază, trebuie presupus că expresia prevăzută la art. 5 [art. 5 din Act] "dacă nu poate fi stabilită imediat cine ... este șoferul „referitor la cazurile în care infracțiunile de trafic sunt detectate prin mijloace tehnice sau altfel în absența unei oportunități realiste pentru poliție – ținând seama de factori precum siguranța rutieră și traficului și imposibilitatea de a recurge la supraveghere continuă – pentru a opri șoferul. Singura circumstanță în care titularul numărului de înregistrare, imediat după ce a primit decizia de impunere a sancțiunii administrative, a informat departamentul public de urmărire penală cine a fost șoferul, nu exclude, prin urmare, aplicarea articolului 5 [a Actului].” Într-o hotărâre dată la 15 iulie 1993 (Nederlandse Jurispredentie 1994, nr. 177), Curtea Supremă a concluzionat că art. 5 din Legea nu era incompatibil cu art. 6 § 2 din Convenție. Această hotărâre, în măsura în care este relevantă, spune: „5.3.1. Memorul explicativ al proiectului de lege care a dat naștere [Actul] prevede, printre altele, ... "Proiectul de procedură se depărtă de ideea că sancțiunea administrativă (care trebuie să fie înțelesă ca o plată pentru statul cu o anumită sumă de bani ...) este impusă, în conformitate cu art. 5 [din Act], persoanei în numele căruia se înregistrează o licență de [autovehicul motor (kenteken) la momentul material, dacă s-a stabilit că actul [în încălcarea Actului de trafic rutier din 1994] a avut loc cu ... un autovehicul pentru care a fost eliberată o licență și în care nu poate fi stabilit imediat cine este șoferul. Această regulă, la care este posibilă o excepție ... (art. 8) ... va avea ca consecință că procedurile de consum de timp menționate mai sus, care implică o audiere și trimiterea și prelucrarea cuponurilor de răspuns, vor deveni defunt.” 5.3.2. Memorandumul de răspuns la proiectul de lege citat prevede, printre altele, ...: "Întrebarea dacă proprietarul înregistrat vrea sau cum vrea să recupereze suma datorată de către infractorul „minor” este reglementată de normele de drept civil.” și "Concluzia noastră este că există posibilitatea de a limita regulile stricte de răspundere pentru proprietarul înregistrat, dar considerăm o astfel de limitare în ceea ce privește infracțiunile minore de trafic, la care acest proiect de lege nu se referă, nici necesar, nici de dorit. Persoana în cauză are, la urma urmei, alte moduri de a recupera cantitatea amenzii de la utilizatorul mașinii.” 5.3.3. În timpul dezbaterii orale cu privire la proiectul de lege din Camera Inferioară, ministrul Justiției a declarat, printre altele, ...: "În cadrul unui sistem de drept administrativ, consider mai corect să-l lase proprietarului înregistrat să ia măsurile necesare pentru a colecta suma pe care a pierdut-o ca urmare a comisioaniei infracțiunii minore. Prin urmare, art. 5 din [Legea] nu ar trebui să fie înțeles în sensul că, atunci când se impune o sancțiune administrativă pe baza acestei dispoziții unui proprietar înregistrat [al unui autovehicul], acesta din urmă nu este reproșat pentru comportamentul său ... [în încălcarea Legii privind traficul rutier din 1994] ... dar este pur și simplu obligat să plătească – pentru șoferul care este vinovat de conduita în cauză – valoarea sancțiunii administrative impuse și, ulterior, să depășească, dacă este cazul, suma de la [șoferul real]. În cazul în care proprietarul înregistrat nu ia măsurile adecvate, el prezintă riscul ca afirmația sa să nu fie reușită. 5.5. În continuare, ținând seama, pe de o parte, de: a. amploarea traficului motorizat, adesea cu mare viteză și, ca urmare, frecvența specifică a încălcărilor reglementărilor privind traficul; b. posibilitățile limitate de oprire a infracțiunilor de trafic și de investigare a infracțiunilor de trafic; c. nedoribilitatea de a părăsi infracțiunile de trafic nepedepsite, precum și interesul societății de a putea lua măsuri împotriva infracțiunilor de trafic; și, pe de altă parte: d. circumstanțele în care se poate presupune că în marea majoritate de cazuri – cu siguranță în ceea ce privește partea „privată” a traficului rutier – șoferul autovehiculului este, de asemenea, proprietarul înmatriculat; e. posibilitățile oferite de articolele 8 și 9 din [Lege] proprietarului înregistrat să se opună impunerii sancțiunii administrative; f. posibilitățile în temeiul dreptului civil pentru proprietarul înregistrat de a recupera, în cazul în care el nu poate să se opună sancțiunii administrative în temeiul articolului 8 sau articolului 9 din [Lege], suma de la conducător; și, în cele din urmă, g. faptul că impunerea unei sancțiuni administrative nu are legătură decât cu o sancțiune financiară limitată, aplicarea articolului 5 din [Lege], înțelesă conform articolului 5.3 și 5.4, nu este incompatibilă cu art. 6 al doilea paragraf din Convenție.” Într-o hotărâre pronunțată la 1 februarie 2000, Curtea Supremă a susținut că, în cazurile privind o amendă impuse în temeiul articolului 5 din Act, instanțele pot presupune, de regulă, că poliția nu a avut ocazia reală de a opri șoferul în scopul stabilirii identitatii sale. Cu toate acestea, în cazul în care în acest sens se susține un argument de apărare că a existat o astfel de ocazie la momentul material, instanța ar trebui să ia o decizie explicită cu privire la acest argument (Verkeersrecht 2000/104). Într-o hotărâre din 9 iulie 2003, Curtea de Apel Leeuwarden a susținut că art. 5 din lege ar trebui înțeles că, dacă ar fi existat o oportunitate realistă de a opri șoferul vehiculului în cauză, această dispoziție nu ar trebui aplicată și că sancțiunile ar trebui impuse șoferului. Deoarece, în acest caz, dosarul nu conține informații de la ofițerul raportor cu privire la întrebarea dacă a existat ocazia de a opri șoferul, Curtea de Apel a suspendat procedura și a ordonat procurorului să prezinte aceste informații într-o perioadă de două luni (Verkeersrecht 2004/47).

The applicant, Mr Joost Falk, is a Netherlands national who was born in 1970 and lives in Noordwijk. The respondent Government are represented by their Agent, Mr R.A.A. Böcker, of the Netherlands Ministry of Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 10 February 1998, in accordance with Article 5 of the Respect for Traffic Regulations (Administrative Enforcement) Act (Wet Administratiefrechtelijke Handhaving Verkeersvoorschriften – “the Act”), an administrative fine of 240 Netherlands guilders (NLG) (108.91 euros) was imposed on the applicant for a traffic offence – namely having failed to give way to a pedestrian who wanted to cross the road at a pedestrian crossing – that had been committed on 20 January 1998 with a car registered in his name. On 28 September 1998 the applicant filed an appeal against the fine with the public prosecutor of The Hague under Article 6 of the Act. He informed the public prosecutor of the name and address of Mr B., who had been driving his car on 20 January 1998. The applicant further explained that, after he had been declared bankrupt on 1 July 1998, he had become embroiled with Mr B. to such a degree that reclaiming the fine from him was bound to fail. On 17 November 1998 the public prosecutor of The Hague rejected the applicant's appeal, holding that the applicant, being the registered owner of the car, remained liable under Article 5 of the Act to pay the fine. On 28 December 1998 the applicant filed an appeal against this decision with the Leiden District Court Judge (kantonrechter) under Article 9 of the Act. At a hearing held on 7 June 1999 before the Leiden District Court Judge, the applicant stated that he was the registered owner of the car, but that Mr B. was the actual driver who had committed the offence. On 8 November 1999 the Leiden District Court Judge rejected the applicant's appeal, holding that the fact that the applicant was not the driver who had committed the traffic offence did not mean that a fine could not be imposed as, in accordance with the Act, the person in whose name the car was registered remained liable. A subsequent cassation appeal by the applicant was rejected by the Supreme Court (Hoge Raad) on 28 November 2000. Referring to the findings in its judgment of 15 July 1993 (Nederlandse Jurisprudentie 1994, no. 177), the Supreme Court rejected the applicant's complaint that Article 5 of the Act was incompatible with Article 6 § 2 of the Convention. The Respect for Traffic Regulations (Administrative Enforcement) Act provides for the possibility of imposing an administrative fine – at the relevant time up to a maximum of NLG 750 (340.34 euros) – for defined categories of minor offences against, inter alia, the 1994 Road Traffic Act (Wegenverkeerswet) where such an offence has not caused injury to persons or damage to goods (Article 2 of the Act). Where the offence has been committed by a registered motor vehicle and the identity of the actual driver could not be established at the material time, the fine is imposed on the registered owner of the vehicle (Article 5 of the Act), unless the registered owner demonstrates that his or her vehicle was used by another person against his or her will and that he or she was unable to prevent this use, or that the vehicle was commercially hired out for a period not exceeding three months, or that at the material time he or she had already sold the vehicle to another person who had provided a written warranty against liability (Article 8 of the Act ). A fine imposed under the Act for an offence under the 1994 Road Traffic Act is not recorded in the criminal records (strafregister) within the meaning of the Judicial Records and Certificates of Good Behaviour Act (Wet op de Justitiële Documentatie en op de Verklaringen omtrent het Gedrag), as it does not constitute a crime (misdrijf) or a minor offence (overtreding) for which a prison sentence not being an alternative to a fine has been imposed. In a judgment given on 16 February 1993 the Supreme Court rejected the argument that Article 5 of the Act should not be applied in a situation where the identity of the actual driver had not been immediately established and where the registered owner of the car had informed the public prosecutor immediately after the imposition of the fine under Article 5 of the identity of the actual driver. It held in this respect: “This conception of Article 5 [of the Act] cannot be accepted as correct. It rests on an unjust understanding [of this provision] ...The explanatory memorandum to the bill which gave rise to the [Act] contains in relation to Article 5 inter alia the following (p. 41): 'A large part of the detection of minor offences against traffic regulations takes place with the aid of technical equipment ...There is no direct confrontation between a police officer and an offender in such cases. The same applies to the majority of parking offences. In such cases, where it cannot be immediately established who was the driver of the vehicle with which ... the offence has been committed, the administrative sanction will be imposed on the registration-number holder, pursuant to [Article 5 of the Act].' On this basis it must be assumed that the expression contained in Article 5 [of the Act] 'if it cannot be immediately established who ... is the driver' relates to those cases in which traffic offences are detected by technical means or otherwise in the absence of a realistic opportunity for the police – taking into account factors such as road and traffic safety and the factual impossibility of having recourse to continuous surveillance – to stop the driver. The mere circumstance that the registration-number holder, immediately after having received the decision imposing the administrative sanction, has informed the public prosecution department who the driver was, does not therefore exclude the application of Article 5 [of the Act].” In a judgment given on 15 July 1993 (Nederlandse Jurisprudentie 1994, no. 177), the Supreme Court concluded that Article 5 of the Act was not incompatible with Article 6 § 2 of the Convention. This judgment, insofar as relevant, reads: “5.3.1. The explanatory memorandum to the bill which gave rise to the [Act] states, inter alia, ... 'The bill departs from the idea that the administrative sanction (which is to be understood as a payment to the State of a certain sum of money ...) is imposed, according to Article 5 [of the Act], on the person in whose name a [motor vehicle] licence (kenteken) is registered at the material time, if it has been established that the act [in violation of the 1994 Road Traffic Act] has taken place with ... a motor vehicle for which a licence has been issued and where it cannot be established immediately who the driver is. This rule, to which an exception is possible ... (Article 8) ... will have as its consequence that the above-mentioned time-consuming procedures entailing a hearing and the sending out and processing of response coupons, will become defunct.' 5.3.2. The memorandum of reply to the cited bill states, inter alia, ...: 'The question whether or how the registered owner wants to reclaim the amount due from the “minor” offender is governed by the rules of civil law.' and 'Our conclusion is that there is a possibility of limiting the strict liability rule for the registered owner, but we consider such a limitation in respect of minor traffic offences, to which this bill relates, neither necessary nor desirable. The person concerned has, after all, other ways of reclaiming the amount of the fine from the user of the car.' 5.3.3. During the oral debate on the bill in the Lower House, the Minister of Justice stated, inter alia, ...: 'In an administrative-law system, I consider it more correct to leave it to the registered owner himself to take the necessary action to collect the sum he has lost as a result of the commission of the minor offence. He ought not to be permitted to leave that risk to society.' 5.4 In view of the considerations under 5.3, Article 5 of the [Act] is thus to be understood as meaning that, when imposing an administrative sanction on the basis of this provision on a registered owner [of a motor vehicle], the latter is not reproached for his conduct ... [in violation of the 1994 Road Traffic Act] ... but is merely made liable to pay – for the driver who is guilty of the conduct at issue – the amount of the administrative sanction imposed, and subsequently to reclaim, if so desired, the sum from the [actual driver]. Should the registered owner fail to take the appropriate measures, he runs the risk of his claim being unsuccessful. 5.5. Further taking into account, on the one hand: a. the extent of motorised traffic, often moving with great speed, and, as a result, the particular frequency of violations of traffic regulations; b. the limited possibilities for stopping traffic offenders and investigating traffic offences; c. the undesirability of leaving traffic offences unpunished as well as the interest of society in being able to take action against traffic offences; and, on the other hand: d. the circumstance that it may be assumed that in the vast majority of cases – certainly as regards the “private” part of road traffic – the driver of the motor vehicle is also the registered owner; e. the possibilities given by Articles 8 and 9 of the [Act] to the registered owner to oppose the imposition of the administrative sanction; f. the possibilities under civil law for the registered owner to reclaim, where he cannot oppose the administrative sanction under Article 8 or Article 9 of the [Act], the sum from the driver; and finally g. the fact that the imposition of an administrative sanction only concerns a limited financial sanction, the application of Article 5 of the [Act], understood as set out in 5.3 and 5.4, is not incompatible with the second paragraph of Article 6 of the Convention.” In a judgment delivered on 1 February 2000, the Supreme Court held that, in cases concerning a fine imposed under Article 5 of the Act, courts may as a rule assume that there was no realistic opportunity for the police to stop the driver for the purposes of establishing his or her identity. However, if on this point a defence argument is put forward that there was such an opportunity at the material time, the court should give an explicit decision on that argument (Verkeersrecht 2000/104). In a ruling given on 9 July 2003, the Leeuwarden Court of Appeal held that Article 5 of the Act was to be understood to mean that, if there had been a realistic opportunity of stopping the driver of the vehicle concerned, this provision should not be applied and that the sanction should be imposed on the driver. As, in that case, the case file contained no information from the reporting officer on the question whether there had been an opportunity to stop the driver, the Court of Appeal adjourned the proceedings and ordered the prosecution to submit that information within a period of two months (Verkeersrecht 2004/47).