(...) DE FAPT, reclamantul, dl Joost Falk, este un resortisant olandez născut în 1970 și are domiciliul la Noordwijk, Olanda. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl R.A.A. Böcker, de la Ministerul Afacerilor Externe al Țărilor de Jos. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 februarie 1998, reclamantului i s-a impus, în temeiul articolului 5 din Legea privind controlul administrativ al respectării Codului rutier (Wet Administratoriefrechtelijke Handhaving Verkeersvoorschriften (echivalent cu 108,91 EUR) pentru o infracțiune de interes pentru un pieton care a dorit să traverseze strada pe un pasaj cu încuietoare mai mare de 240 de florini (NLG) (echivalent cu 108,91 EUR) pentru o infracțiune de prioritate față de un pieton care a dorit să traverseze strada pe un pasaj cu încuietoare, care a fost comis la 20 ianuarie 1998 de către șoferul unei mașini înmatriculate pe numele său. La 28 septembrie 1998, reclamantul sesizează procurorul de la Haga cu privire la o acțiune în temeiul articolului 6 din lege, indicând numele și adresa domnului B., care conducea mașina la 20 ianuarie 1998. Iulie 1998 el a fost atât de confuz cu domnul B. că a fost inutil pentru el de a încerca să obțină înapoierea la . La 17 noiembrie 1998, procurorul de la Haga a respins acțiunea formulată de reclamant, considerând că, din moment ce mașina era înregistrată pe numele său era a lui . La 28 decembrie 1998, reclamantul a atacat hotărârea în fața judecătorului cantonal (Kantonrechter) al lui Leiden în temeiul articolului 9 din lege. În timpul procedurii de încuviințare, care a avut loc la 7 iunie 1999, a recunoscut că mașina era înregistrată pe numele său, dar a subliniat că acesta era domnul B. care o conducea în momentul faptelor și că, prin urmare, acesta a fost cel care a comis infracțiunea. La 8 noiembrie 1999, judecătorul cantonal de la Leiden a respins recursul, considerând că faptul că reclamantul nu era conducătorul auto care a comis infracțiunea nu avea obligația de a concluziona că o amendă nu îi putea fi aplicată, întrucât, în temeiul legii, persoana în numele căreia era înregistrată mașina rămânea responsabilă. Recurentul sesizează atunci Curtea de Casație (Hoge Raad) cu privire la un recurs, pe care instanța superioară l-a îndepărtat la 28 noiembrie 2000. Aceasta l-a revocat la ceea ce declarase în hotărârea sa din 15 iulie 1993 ( Nederlandse Jurisprudentie 1994, n 177), ea a respins cauza reclamantului potrivit căreia art. 5 din lege era incompatibil cu art. 6 alineatul (2) din Convenție. Dreptul și practica internă relevante Legea privind controlul administrativ al respectării Codului rutier prevede posibilitatea de a da o amendă administrativă, a cărei valoare maximă a fost la data de 750 NLG (340,34 EUR) mai exact pentru categorii bine definite de amenzi, în special legea din 1994 privind traficul rutier (Wegenverkeerswet) ), în cazul în care nu a cauzat daune persoanelor sau bunurilor (art. 2 din lege). În cazul în care talpa a fost comisă cu un autovehicul înmatriculat și identitatea conducătorului auto nu poate fi stabilită în momentul faptei, persoana în numele căreia este înmatriculat vehiculul (art. 5 din lege), cu excepția cazului în care persoana în cauză prezintă dovada că vehiculul său a fost utilizat de o altă persoană împotriva voinței sale și fără ca aceasta să poată împiedica această utilizare, că vehiculul a fost închiriat pentru o perioadă de cel mult trei luni sau că persoana în cauză a vândut deja vehiculul altcuiva împotriva unei descărcări de răspundere (art. 8 din lege). O amendă impusă în temeiul legii pentru o încălcare reprimată prin Legea din 1994 privind traficul rutier nu este înscrisă în cazierul judiciar (strafregister), în sensul Legii privind documentația judiciară și certificatele de bună viață și moralitate (Wet op de Justitiële Documentatie în op de Verklaringen omtrent het Gedrag ), în măsura în care nu are în astfel de cazuri penale ( misdrijf ) sau amendă (overtreding ) care a dus la instigare la o pedeapsă din închisoare neproiectată ca o alternativă la . Într-o hotărâre pronunțată la 16 februarie 1993, Curtea de Casație a respins argumentul potrivit căruia art. 5 din lege nu ar trebui aplicat într-o situație în care identitatea conducătorului real nu a fost stabilită imediat și în care persoana pe numele căreia este înmatriculată mașina l-a informat pe procuror cu privire la identitatea conducătorului auto imediat după ce a fost invariată de la locul de muncă în temeiul articolului 5. Această interpretare a articolului 5 [lege] nu poate fi acceptată ca fiind corectă. Aceasta se bazează pe o interpretare eronată [a acestei dispoziții] (...)L Pe de o parte, detectarea amenzilor la reglementarea rutieră se face prin intermediul unor dispozitive tehnice (...) În aceste cazuri nu există o confruntare directă între un ofițer de poliție și un contravenient; același lucru este valabil și pentru majoritatea infracțiunilor de parcare. În astfel de situații, în cazul în care nu se poate stabili imediat identitatea persoanei care conducea vehiculul cu care a fost săvârșită (...) actul de punere în liberă circulație, sancțiunea administrativă bate, astfel cum se prevede în [art. 5 din lege], persoana pe numele căreia este înmatriculat vehiculul. În aceste condiții, trebuie să se presupună că cuvintele: dacă identitatea conducătorului auto nu poate fi stabilită imediat (...) [Legea] se referă la cazurile în care infracțiunile rutiere sunt detectate prin mijloace tehnice sau de altă natură în lipsa oricărei posibilități realiste pentru poliție. Simpla împrejurare imediat după notificarea deciziei de impunere a unei sancțiuni administrative titularului de înmatriculare a informat instanța cu privire la identitatea șoferului, astfel încât să nu se aplice art. 5 din lege. Într-o hotărâre pronunțată la 15 iulie 1993 ( Nederlandse Jurisprudentie 1994, nr. 177), Curtea de Casație concluzionează că art. 5 din Legea nr. Proiectul "S" în sensul că sancțiunea administrativă (care trebuie să fie înțelesă ca o acțiune care vizează plata în avans a unei anumite sume de bani (...)) este impusă, în conformitate cu art. 5 [din lege], persoanei în numele căreia se înmatriculează [Kenteken] ] un [vehicul auto] este înregistrat la momentul relevant în cazul în care a fost stabilit că actul [contrar legii din 1994 privind traficul rutier] a fost realizat cu (...) un autovehicul înmatriculat și că identitatea conducătorului auto nu poate fi stabilită imediat. Această regulă, cu excepția căreia este posibilă o excepție (...) (art. 8) (...), va duce la încetarea procedurilor menționate anterior, care necesită mult timp, în măsura în care este necesar să se organizeze o audiere, să se trimită și să se trateze cupoanele de răspuns. 5.3.2. Memoria în răspuns la proiectul menționat anterior conținea, printre altele, următoarele pasaje: Întrebarea dacă sau cum dorește titularul de înmatriculare să revendice suma de care este dator din cauza contravenientului este reglementată de normele dreptului civil. Concluzia noastră este că este posibil să se limiteze regula răspunderii obiective pentru titularul înmatriculării, însă considerăm că o astfel de limitare pentru amenzile rutiere, încălcări la care se referă prezentul proiect nu este nici necesară, nici dezirabilă. În cele din urmă, persoana în cauză dispune de alte mijloace de a revendica suma de la . 5.3.3. la utilizatorul vehiculului. În cursul dezbaterilor orale dedicate examinării proiectului în camera inferioară, ministrul de justiție a declarat, printre altele: Într-un sistem de justiție administrativă, am înțeles că este mai corect să se lase responsabilului cu înmatricularea acțiunilor necesare pentru a recupera suma pe care a pierdut-o în urma comisiei de amendă. Având în vedere considerațiile de la punctul 5.3., art. 5 din [Legea] trebuie, prin urmare, înțeles ca și cum: atunci când se impune o sancțiune administrativă pe baza acestei dispoziții persoanei în numele căreia este înregistrat un autovehicul nu i se învinovățește comportamentul persoanei în cauză (...) [controversează cu Legea din 1994 privind traficul rutier] (...), ci se desemnează pur și simplu ca fiind responsabilă în locul și locul conducătorului auto vinovat de comportamentul În cazul în care titularul înmatriculării nu face demersurile necesare, acesta riscă să nu recupereze suma în cauză. 5.5. Luând în considerare, pe de o parte, numărul de autovehicule care circulă în prezent pe drumuri, adesea de mare viteză, cu frecvența specială a încălcării normelor de circulație posibilitățile limitate de a intercepta contravenienții și de a investiga încălcarea normelor de circulație necesitatea de a nu lăsa infracțiunile rutiere nepedepsite și interesul societății de a acționa împotriva contravenienților și, pe de altă parte, circumstanța pe care o poate presupune că, în marea majoritate a cazurilor (cu siguranță, în ceea ce privește partea de persoană privată din circulația rutieră) șoferul vehiculului este, de asemenea, titularul de înmatriculare a posibilităților oferite de art. 8 și 9 din [Legea] titularului de înmatriculare a auto-înmatriculării care se opune inducerii unei sancțiuni administrative posibilitatea pe care dreptul civil o oferă titularului de l'înmatriculare de a revendica suma de la conducător auto în cazurile în care acesta nu poate să se opună inpolitizării sancțiunii administrative în temeiul articolelor 8 sau 9 din [Legea] și, în sfârșit, faptul că sancțiunile administrative impuse nu depășesc niciodată o anumită sumă; aplicarea articolului 5 din [Legea] interpretat în modul descris la punctele 5.3. și 5.4. de mai sus nu este incompatibilă cu al doilea alineat al articolului 6 din convenție. Într-o hotărâre pronunțată la data de 1 În februarie 2000, Curtea de Casație a considerat că în materie de ăstora, în temeiul articolului 5 din lege, instanțele pot presupune, în general, absența oricărei posibilități realiste pentru poliție de a intercepta șoferul în scopul stabilirii identității sale. Cu toate acestea, în cazurile în care apărarea susține că poliția dispunea într-adevăr de o asemenea posibilitate la momentul respectiv, instanța trebuie să își motiveze decizia cu privire la acest aspect (Verkeersrecht 2000/104). Într-o hotărâre pronunțată la 9 iulie 2003, instana de apel a lui Leeuwarden a hotărât că art. 5 din lege trebuie înțeles în sensul că, în cazul în care se stabilește că poliia are într-adevăr posibilitatea de a intercepta conducătorul vehiculului în cauză, dispoziia nu trebuie aplicată, iar sanciunea trebuie aplicată conducătorului auto. Cu toate acestea, în cauza în cauză, dosarul nu conține nicio informație din partea agentului verbal cu privire la dacă poliția a avut într-adevăr ocazia de a intercepta conducătorul auto, instanța de apel a amânat procedura și a dispus Parchetului să prezinte informația în cauză în termen de două luni (Verkeersrecht 2004/47). Reclamantul susține că a încălcat drepturile garantate prin art. 6 alineatul (2) din convenție în ceea ce privește încălcarea unei amenzi administrative în temeiul unei norme de răspundere obiectivă. Reclamantul consideră că, cu încălcarea principiului prezumției de nevinovăție consacrat prin art. 6 alineatul (2) din Convenție, i-a fost atribuit dreptul administrativ în litigiu. La art. 6 alineatul (2) din Convenție este astfel formulat Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până la stabilirea legală a vinovăției sale. Guvernul susține că regula articolului 5 din Legea privind răspunderea obiectivă nu este incompatibilă cu art. 6 alineatul (2) din Convenție. Mulți contractori s-ar confrunta cu o creștere a numărului de amenzi rutiere și, în afară de natura acestor infracțiuni, pedeapsa sistematică a contravenienților ar fi absolut necesară pentru siguranța rutieră. Legea în cauză ar fi fost concepută pentru a face posibilă această pedeapsă, reducând, în același timp, pe cât posibil, volumul de muncă al poliției, al Parchetului și al autorităților judiciare, fără a interzice totuși accesul la o instanță independentă al contravenienților care doresc să conteste o anumită amendă aplicată în temeiul legii. Guvernul susține, de asemenea, că eforturile depuse pentru a asigura siguranța rutieră ar fi grav subminate dacă infracțiunile rutiere ar trebui să rămână nepedepsite chiar și în cazurile în care identitatea șoferului nu este imediat cunoscută. În acest sens, Comitetul observă că o mare parte a infracțiunilor rutiere sunt detectate prin mijloace tehnice, cum ar fi instalațiile radar și camerele de supraveghere, și în situații în care, ca și în ceea ce privește parcarea, nu există nicio confruntare directă între contravenient și poliție. În plus, în cazul în care o amendă este impusă în temeiul articolului 5 din lege, posesorului de înmatriculare a vehiculului în cauză nu i se reproșează comiterea unei infracțiuni, ci numai că este considerat responsabil pentru plata acesteia. De altfel, o astfel de persoană nu este înscrisă în registrul judiciar și, dacă titularul înmatriculării vehiculului implicat nu era conducătorul auto, este posibilă recuperarea de la conducător, prin intermediul unei acțiuni intentate împotriva civilului. Din aceste motive, guvernul consideră că sistemul instituit prin art. 5 din lege nu poate fi considerat contrar articolului 6 alineatul (2) din convenție. Pe de altă parte, reclamantul consideră că sistemul instituit prin lege are drept scop evitarea amenzilor impuse ca urmare a normelor prevăzute la art. 6, în special în ceea ce privește respectarea principiului prezumției de nevinovăție. În opinia sa, autoritățile sunt obligate, în temeiul art. 6 alin. (2), să facă tot posibilul pentru a descoperi identitatea autorului real al dreptului de a se retrage, iar dreptul lor de a se retrage dispare în caz contrar. În plus, reclamantul susține că scopul legii așa cum a descris guvernul, și anume îmbunătățirea siguranței rutiere prin impunerea de sancțiuni, nu a fost atins. De la intrarea în vigoare a legii cu 11 ani în urmă, numărul de străzi, care sunt, în mare parte, detectate prin mijloace tehnice, ar fi crescut de fapt. Potrivit reclamantului, doar atunci când contravenienții sunt într-adevăr interceptați și revendicați asupra comportamentului lor, amenzile care ar trebui să înlăture infracțiunile rutiere acoperă eficiența și valoarea lor educativă, aducând astfel o contribuție esențială și pozitivă la siguranța rutieră. Reclamantul subliniază că nu este împotriva pedepsirii contravenienților la codul rutier. Ceea ce el se uimește cu privire la, care este recoltarea înăbușită de argint cu orice preț. De asemenea, CESE consideră că argumentul guvernului potrivit căruia multe state contractante trebuie să facă față unui număr mare de zone rutiere nu este în măsură să justifice necunoașterea obligației impuse de art. 6 alin. În ceea ce privește declarația guvernului potrivit căreia amenzile impuse în temeiul legii nu sunt înscrise în cazierul judiciar al contravenienților, reclamantul consideră că aceasta nu poate fi considerată decisivă, în măsura în care o astfel de înregistrare nu poate avea loc în orice caz atunci când identitatea conducătorului auto nu este cunoscută autorităților. În plus, recuperarea de la adevăratul contravenient ar fi fost imposibilă în cazul său, din moment ce a fost declarată în faliment și din acest motiv nu mai avea capacitatea juridică deplină. Pe bună dreptate, administratorul judiciar ar fi descurajat să caute recuperarea sumei în litigiu în fața instanțelor civile, în măsura în care procedura ar fi suportat costuri considerabile. Curtea amintește că chiar și o amendă rutieră constituie o încălcare în materie penală mai degrabă în sensul articolului 6 din Convenție ( Öztürk c. Germania , Hotărârea din 21 februarie 1984, seria A n 73, p. 17 21, § 46-54. Comisia consideră că o procedură privind o amendă aplicată pentru o astfel de încălcare intră sub incidența articolului 6 alineatul (2) din Convenție. Cu toate acestea, dreptul oricărei persoane acuzate de o infracțiune în materie penală de a fi presupusă nevinovată și de a fi acuzată de o acuzație împotriva sa nu este absolut, orice sistem juridic care cunoaște prezumții de fapt sau de drept, la care Convenția nu împiedică în principiu, statele fiind obligate doar să le îngroape în limite rezonabile, ținând cont de gravitatea problemei și de respectarea drepturilor la apărare (a se vedea hotărârea în cauză). Salabiaku c. Franța din 7 octombrie 1988, seria A n 141-A, pp. 15-16, § 28. Astfel, atunci când se referă la prezumții în materie penală, statele contractante trebuie să asigure un echilibru corect între importanța a ceea ce se află în joc și drepturile la apărare; cu alte cuvinte, mijloacele utilizate trebuie să fie proporționale în mod rezonabil cu scopul legitim urmărit ( Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic c. Suedia, n 36985/97, § 113, 23 iulie 2002). Trecând la aprecierea întrebării dacă, în speță, acest principiu al proporționalității a fost respectat, Curtea înțelege că legiuitorul olandez a introdus regula răspunderii în litigiu, pentru a asigura o siguranță rutieră efectivă, asigurându-se că infracțiunile rutiere care sunt detectate fără să existe o confruntare directă între contravenient și poliție și care sunt comise de conducători auto a căror identitate nu poate fi stabilită în momentul faptelor nu rămân nepedepsite, ținând seama în mod corespunzător de necesitatea de a se asigura că urmărirea și reprimarea unor astfel de infracțiuni nu constituie o sarcină inacceptabilă asupra autorităților judiciare interne. În plus, ea ia notă de faptul că o persoană căreia i se aplică o amendă în temeiul articolului 5 din lege poate contesta hotărârea în fața unui tribunal care are competență deplină pentru a cunoaște problema și că, în cadrul unei astfel de proceduri, persoana în cauză nu este privată de orice mijloc de apărare, Õ poate ridica argumente întemeiate pe art. 8 din lege și/sau să pledeze că la momentul faptelor poliția avea o posibilitate rezonabilă de a intercepta mașina și de a stabili identitatea șoferului. În aceste condiții, Curtea, care subscrie la analiza elaborată de Curtea de Casație a Țărilor de Jos la punctul 5.5 din hotărârea sa din 15 iulie 1993, nu poate considera decât art. 5 din Legea Prin urmare, Comisia consideră că, în cazul în care se face trimitere la actul în litigiu al reclamantului, autoritățile interne nu ignoră principiul prezumției de nevinovăție. Prin urmare, este necesar ca cererea să fie respinsă pentru lipsa vădită a temeiului, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă.
(...)
Le requérant, M. Joost Falk, est un ressortissant néerlandais né en 1970 et domicilié à Noordwijk, aux Pays-Bas. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. R.A.A. Böcker, du ministère néerlandais des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 10 février 1998, le requérant se vit infliger, en vertu de l’article 5 de la loi sur le contrôle administratif du respect du code de la route (
Wet Administratiefrechtelijke Handhaving Verkeersvoorschriften
– «
la loi
»), une amende d’un montant de 240 florins (NLG) (l’équivalent de 108,91 euros) pour une infraction – refus de priorité à un piéton qui souhaitait traverser la chaussée sur un passage clouté – qui avait été commise le 20 janvier 1998 par le conducteur d’une voiture immatriculée à son nom.
Le 28 septembre 1998, le requérant saisit le procureur de La Haye d’un recours au titre de l’article 6 de la loi. Il y indiquait le nom et l’adresse de M. B., qui conduisait la voiture le 20 janvier 1998. Il expliquait de surcroît qu’après avoir été déclaré en faillite le 1
er
juillet 1998 il s’était tellement brouillé avec M. B. qu’il ne servait à rien pour lui de chercher à se faire rembourser l’amende par l’intéressé.
Le 17 novembre 1998, le procureur de La Haye rejeta le recours formé par le requérant, considérant que dès lors que la voiture était immatriculée à son nom c’était à lui qu’il incombait de payer l’amende infligée en vertu de l’article 5 de la loi.
Le 28 décembre 1998, le requérant attaqua la décision devant le juge cantonal (
kantonrechter
) de Leiden sur le fondement de l’article 9 de la loi. Lors de l’audience, qui eut lieu le 7 juin 1999, il reconnut que la voiture était immatriculée à son nom, mais souligna que c’était M. B. qui la conduisait au moment des faits et que c’était donc lui qui avait commis l’infraction.
Le 8 novembre 1999, le juge cantonal de Leiden rejeta le recours, estimant que le fait que le requérant n’était pas le conducteur qui avait commis l’infraction litigieuse n’obligeait pas à conclure qu’une amende ne pouvait lui être infligée, dès lors qu’en vertu de la loi la personne au nom de laquelle la voiture était enregistrée demeurait responsable.
Le requérant saisit alors la Cour de cassation (
Hoge Raad
) d’un pourvoi, que la haute juridiction écarta le 28 novembre 2000. Renvoyant à ce qu’elle avait dit dans son arrêt du 15 juillet 1993 (
Nederlandse Jurisprudentie
1994, n
o
177), elle repoussa le grief du requérant selon lequel l’article 5 de la loi était incompatible avec l’article 6 § 2 de la Convention.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
La loi sur le contrôle administratif du respect du code de la route prévoit la possibilité d’infliger une amende administrative – dont le montant maximum était à l’époque de 750 NLG (340,34 euros) – pour des catégories bien définies de contraventions, notamment à la loi de 1994 sur la circulation routière (
Wegenverkeerswet
), lorsque l’infraction n’a pas causé de dommages aux personnes ou aux biens (article 2 de la loi).
Lorsque l’infraction a été commise avec un véhicule à moteur immatriculé et que l’identité du conducteur ne peut être établie au moment des faits, l’amende frappe la personne au nom de laquelle le véhicule est immatriculé (article 5 de la loi), sauf si cette personne rapporte la preuve que son véhicule a été utilisé par une autre personne contre sa volonté et sans qu’elle pût empêcher cette utilisation, que le véhicule avait été donné en location pour une période n’excédant pas trois mois ou qu’à l’époque des faits la personne en cause avait déjà vendu le véhicule à autrui contre remise d’une décharge de responsabilité (article 8 de la loi).
Une amende infligée en vertu de la loi pour une infraction réprimée par la loi de 1994 sur la circulation routière n’est pas inscrite au casier judiciaire (
strafregister
), au sens de la loi sur la documentation judiciaire et les certificats de bonnes vie et mœurs (
Wet op de Justitiële Documentatie en op de Verklaringen omtrent het Gedrag
), dans la mesure où il n’y a pas en pareil cas délit (
misdrijf
) ou contravention (
overtreding
) ayant entraîné l’infliction d’une peine d’emprisonnement non conçue comme une alternative à l’amende.
Dans un arrêt rendu le 16 février 1993, la Cour de cassation a rejeté l’argument selon lequel l’article 5 de la loi ne devrait pas être appliqué dans une situation où l’identité du conducteur réel n’a pas été immédiatement établie et où la personne au nom de laquelle la voiture est immatriculée a informé le procureur de l’identité du conducteur immédiatement après l’infliction de l’amende au titre de l’article 5. Elle s’est exprimée ainsi
:
«
Cette conception de l’article 5 [de la loi] ne peut être acceptée comme correcte. Elle repose sur une interprétation erronée [de cette disposition] (...) L’exposé des motifs qui accompagnait le projet entre-temps devenu la [loi] comportait notamment, au sujet de l’article 5, les explications suivantes (p. 41)
:
«
Pour une large part, la détection des contraventions à la réglementation routière s’opère à l’aide de dispositifs techniques (...) Il n’y a pas dans ces cas de confrontation directe entre un agent de police et un contrevenant. Il en est de même de la majorité des infractions de stationnement. Dans ce type de situations, où l’on ne peut immédiatement établir l’identité de la personne qui conduisait le véhicule avec lequel (...) l’infraction a été commise, la sanction administrative frappe, comme le prescrit [l’article 5 de la loi], la personne au nom de laquelle le véhicule est immatriculé.
»
Dans ces conditions, il faut supposer que les mots «
si l’identité du conducteur ne peut être immédiatement établie (...)
» qui figurent à l’article 5 [de la loi] se rapportent aux cas dans lesquels les infractions routières sont détectées par des moyens techniques ou autres en l’absence de toute possibilité réaliste pour la police – compte tenu d’éléments tels la chaussée, la sécurité routière et l’impossibilité factuelle de recourir à une surveillance permanente – d’intercepter le conducteur.
La simple circonstance qu’immédiatement après s’être vu notifier la décision lui infligeant une sanction administrative le titulaire de l’immatriculation a informé le parquet de l’identité du conducteur n’exclut donc pas l’application de l’article 5 [de la loi].
»
Dans un arrêt rendu le 15 juillet 1993 (
Nederlandse Jurisprudentie
1994, n
o
177), la Cour de cassation conclut que l’article 5 de la loi n’était pas incompatible avec l’article 6 § 2 de la Convention. La partie pertinente en l’espèce de la décision en question est ainsi libellée
:
«
5.3.1.
L’exposé des motifs qui accompagnait le projet entre-temps devenu la [loi] comportait notamment le passage suivant
: «
Le projet s’écarte de l’idée selon laquelle la sanction administrative (terme qui doit être compris comme visant le versement à l’Etat d’une certaine somme d’argent (...)) est imposée, conformément à l’article 5 [de la loi], à la personne au nom de laquelle l’immatriculation [
kenteken
] d’un [véhicule à moteur] est enregistrée à l’époque pertinente s’il a été établi que l’acte [contraire à la loi de 1994 sur la circulation routière] a été accompli avec (...) un véhicule à moteur immatriculé et que l’identité du conducteur ne peut être établie immédiatement. Cette règle, à laquelle une exception est possible (...) (article 8) (...), entraînera l’extinction des procédures susmentionnées, qui demandent beaucoup de temps, dans la mesure où il faut organiser une audience, envoyer des coupons-réponse et les traiter.
»
5.3.2.
Le mémoire en réponse au projet précité comportait notamment les passages suivants
: «
La question de savoir si ou comment le titulaire de l’immatriculation souhaite réclamer le montant dont il est redevable à cause du contrevenant est régie par les règles du droit civil
» et «
Nous concluons qu’il est possible de limiter la règle de la responsabilité objective pour le titulaire de l’immatriculation, mais nous estimons que pareille limitation pour des contraventions routières, infractions auxquelles le présent projet se rapporte n’est ni nécessaire ni souhaitable. La personne concernée dispose après tout d’autres moyens de réclamer le montant de l’amende à l’utilisateur du véhicule.
»
5.3.3.
Au cours des débats oraux consacrés à l’examen du projet à la chambre basse, le ministre de la Justice déclara notamment
: «
Dans un système de justice administrative, j’estime qu’il est plus correct de laisser au titulaire même de l’immatriculation le soin d’entreprendre les actions nécessaires pour recouvrer la somme qu’il a perdue à la suite de la commission de la contravention. Il ne doit pas pouvoir faire supporter ce risque à la société.
»
5.4.
Eu égard aux considérations figurant sous le point 5.3., l’article 5 de la [loi] doit donc être compris comme signifiant que lorsqu’on impose une sanction administrative sur la base de cette disposition à la personne au nom de laquelle un véhicule à moteur est enregistré on ne reproche pas à cette personne son comportement (...) [contraire à la loi de 1994 sur la circulation routière] (...) mais on la désigne simplement comme responsable – aux lieu et place du conducteur coupable du comportement litigieux – du paiement du montant de la sanction administrative imposée, à charge pour elle de recouvrer, si elle le souhaite, la somme auprès du [conducteur]. Si le titulaire de l’immatriculation n’accomplit pas les démarches nécessaires, il court le risque de ne pas recouvrer le montant en question.
5.5.
Prenant par ailleurs en considération, d’une part
:
a)
le nombre de véhicules à moteur qui circulent désormais sur les routes, souvent à grande vitesse, avec comme corollaire la fréquence particulière des infractions aux règles de la circulation
;
b)
les possibilités limitées d’intercepter les contrevenants et d’enquêter au sujet des infractions aux règles de la circulation
;
c)
la nécessité de ne pas laisser les infractions routières impunies et l’intérêt de la société à ce qu’il soit possible d’agir contre les contrevenants
;
et, d’autre part
:
d)
la circonstance que l’on peut supposer que dans la grande majorité des cas – certainement en ce qui concerne la partie «
privée
» de la circulation routière – le conducteur du véhicule est également le titulaire de l’immatriculation
;
e)
les possibilités fournies par les articles 8 et 9 de la [loi] au titulaire de l’immatriculation de s’opposer à l’infliction d’une sanction administrative
;
f)
les possibilités que le droit civil offre au titulaire de l’immatriculation de réclamer la somme au conducteur dans les cas où il ne peut s’opposer à l’infliction de la sanction administrative au titre des articles 8 ou 9 de la [loi]
; et, enfin
:
g)
le fait que les sanctions administratives imposées ne dépassent jamais un montant déterminé,
l’application de l’article 5 de la [loi] interprété de la manière décrite aux points 5.3. et 5.4. ci-dessus n’est pas incompatible avec le deuxième paragraphe de l’article 6 de la Convention.
»
Dans un arrêt rendu le 1
er
février 2000, la Cour de cassation a considéré qu’en matière d’amendes infligées en vertu de l’article 5 de la loi les tribunaux peuvent, d’une manière générale, supposer l’absence de toute possibilité réaliste pour la police d’intercepter le conducteur aux fins d’établir son identité. Dans les cas toutefois où la défense soutient que la police disposait bel et bien de pareille possibilité à l’époque des faits, le tribunal doit motiver sa décision sur ce point (
Verkeersrecht
2000/104).
Dans un arrêt rendu le 9 juillet 2003, la cour d’appel de Leeuwarden a jugé que l’article 5 de la loi devait être compris en ce sens que s’il est établi que la police avait réellement la possibilité d’intercepter le conducteur du véhicule concerné la disposition ne doit pas être appliquée et la sanction doit être infligée au conducteur. Dès lors toutefois que dans l’affaire en question le dossier ne comportait aucune information de la part de l’agent verbalisant sur la question de savoir si la police avait bel et bien eu l’occasion d’intercepter le conducteur, la cour d’appel ajourna la procédure et ordonna au parquet de soumettre l’information en cause dans un délai de deux mois (
Verkeersrecht
2004/47).
GRIEF
Le requérant soutient que l’infliction à son encontre d’une amende administrative en application d’une règle de responsabilité objective a violé à son égard les droits garantis par l’article 6 § 2 de la Convention.
Le requérant considère que c’est en violation du principe de la présomption d’innocence consacré par l’article 6 § 2 de la Convention que l’amende administrative litigieuse lui a été infligée. L’article 6 § 2 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
Le Gouvernement soutient que la règle de l’article 5 de la loi établissant une responsabilité objective n’est pas incompatible avec l’article 6 § 2 de la Convention. Beaucoup d’Etats contractants se trouveraient confrontés à l’augmentation du nombre des contraventions routières et, nonobstant la nature de ces infractions, le châtiment systématique des contrevenants constituerait une absolue nécessité pour la sécurité routière. La loi en question aurait été conçue pour rendre possible ce châtiment tout en réduisant autant que possible la charge de travail de la police, du parquet et des autorités judiciaires, sans toutefois interdire l’accès à un tribunal indépendant aux contrevenants désireux de contester telle ou telle amende infligée en vertu de la loi.
Le Gouvernement soutient en outre que les efforts accomplis pour garantir la sécurité routière se trouveraient sérieusement sapés si les infractions routières devaient demeurer impunies même dans les cas où l’identité du conducteur n’est pas immédiatement connue. Il fait observer à cet égard qu’une large proportion des infractions routières sont détectées par des moyens techniques, telles des installations radar et des caméras, et dans des situations où, comme en matière de stationnement, il n’y a aucune confrontation directe entre le contrevenant et la police.
De plus, lorsqu’une amende est infligée en vertu de l’article 5 de la loi, le titulaire de l’immatriculation du véhicule concerné ne se voit pas reprocher la commission d’une infraction mais est seulement considéré comme responsable du paiement de l’amende. L’infliction d’une telle amende n’est d’ailleurs pas inscrite au casier judiciaire et – lorsque le titulaire de l’immatriculation du véhicule impliqué n’était pas le conducteur – le recouvrement de l’amende auprès du conducteur est possible, au travers au besoin d’une action intentée au civil. Pour ces motifs, le Gouvernement estime que le système mis en place par l’article 5 de la loi ne peut être regardé comme contraire à l’article 6 § 2 de la Convention.
Le requérant considère pour sa part que le système établi par la loi vise à faire échapper les amendes infligées à la suite d’infractions routières aux exigences de l’article 6, et notamment au respect du principe de la présomption d’innocence. D’après lui, les autorités sont tenues, en vertu de l’article 6 § 2, de faire le maximum pour découvrir l’identité de l’auteur réel de l’infraction, et leur droit de réprimer disparaît dans le cas contraire.
Le requérant soutient de surcroît que le but de la loi tel que l’a décrit le Gouvernement, à savoir améliorer la sécurité routière en imposant des sanctions, n’a pas été atteint. Depuis l’entrée en vigueur de la loi il y a onze ans, le nombre d’infractions routières, qui sont pour la plupart détectées par des moyens techniques aurait en réalité augmenté. D’après le requérant, ce n’est que lorsque les contrevenants sont réellement interceptés et chapitrés sur leur comportement que les amendes censées réprimer les infractions routières recouvrent leur efficacité et leur valeur éducative, apportant ainsi une contribution essentielle et positive à la sécurité routière.
Le requérant souligne qu’il n’est pas contre le châtiment des contrevenants au code de la route. Ce à quoi il s’oppose, c’est la récolte effrénée d’argent à tout prix. Il estime par ailleurs que l’argument du Gouvernement selon lequel beaucoup d’Etats contractants doivent faire face à un grand nombre d’infractions routières est inapte à justifier la méconnaissance de l’obligation prescrite par l’article 6 § 2 de la Convention.
Quant à l’affirmation du Gouvernement selon laquelle les amendes infligées au titre de la loi ne sont pas inscrites au casier judiciaire des contrevenants, le requérant considère qu’elle ne peut passer pour décisive, dès lors que pareille inscription ne peut de toute manière avoir lieu lorsque l’identité du conducteur n’est pas connue des autorités. De surcroît, le recouvrement de l’amende auprès du véritable contrevenant aurait été impossible dans son cas, puisqu’il avait été déclaré en faillite et qu’il n’avait donc plus la pleine capacité juridique. Ce serait à juste titre que l’administrateur judiciaire l’aurait dissuadé de chercher à obtenir le recouvrement de la somme litigieuse devant les juridictions civiles, dans la mesure où la procédure aurait emporté des frais considérables.
La Cour rappelle que même une contravention routière constitue une «
infraction en matière pénale
» aux fins de l’article 6 de la Convention (
Öztürk c. Allemagne
, arrêt du 21 février 1984, série A n
o
73, pp. 17
‑
21, §§
46-54). Elle considère qu’en conséquence une procédure relative à une amende infligée pour pareille infraction relève du champ d’application de l’article 6 § 2 de la Convention.
Cela dit, le droit de toute personne accusée d’une infraction en matière pénale à être présumée innocente et à faire supporter à l’accusation la charge de prouver les allégations formulées à son encontre n’est pas absolu, tout système juridique connaissant des présomptions de fait ou de droit, auxquelles la Convention ne met pas obstacle en principe, les Etats étant seulement tenus de les enserrer dans des limites raisonnables prenant en compte la gravité de l’enjeu et préservant les droits de la défense (voir l’arrêt
Salabiaku c. France
du 7 octobre 1988, série A n
o
141-A, pp. 15-16, § 28). Ainsi, lorsqu’ils recourent à des présomptions en matière pénale, les Etats contractants doivent ménager un juste équilibre entre l’importance de ce qui se trouve en jeu et les droits de la défense
; en d’autres termes, les moyens employés doivent être raisonnablement proportionnés au but légitime poursuivi (
Västberga Taxi Aktiebolag et Vulic c. Suède
, n
o
36985/97, § 113, 23 juillet 2002).
Passant à l’appréciation de la question de savoir si, en l’espèce, ce principe de proportionnalité a été respecté, la Cour comprend que le législateur néerlandais a introduit la règle de responsabilité litigieuse afin de garantir une sécurité routière effective en faisant en sorte que les infractions routières qui sont détectées sans qu’il y ait confrontation directe entre le contrevenant et la police et qui sont commises par des conducteurs dont l’identité ne peut être établie au moment des faits ne demeurent pas impunies, tout en ayant dûment égard à la nécessité de veiller à ce que la poursuite et la répression de pareilles infractions ne fassent pas peser une charge inacceptable sur les autorités judiciaires internes. Elle note de surcroît qu’une personne qui se voit infliger une amende au titre de l’article
5 de la loi peut contester la décision devant un tribunal ayant plénitude de compétence pour connaître de la question et que, dans le cadre de pareille procédure, la personne concernée n’est pas privée de tout moyen de défense, puisqu’elle peut soulever des arguments fondés sur l’article 8 de la loi et/ou plaider qu’à l’époque des faits la police avait une possibilité raisonnable d’intercepter la voiture et d’établir l’identité du conducteur.
Dans ces conditions, la Cour, souscrivant à l’analyse développée par la Cour de cassation des Pays-Bas au point 5.5 de son arrêt du 15 juillet 1993, ne peut considérer que l’article 5 de la loi – qui oblige le titulaire de l’immatriculation d’une voiture à assumer la responsabilité de sa décision d’autoriser un tiers à utiliser le véhicule en question – est incompatible avec l’article 6 § 2 de la Convention. Aussi estime-t-elle qu’en infligeant l’amende litigieuse au requérant les autorités internes n’ont pas méconnu le principe de la présomption d’innocence.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.