SECȚIUNEA I CONCLUZIILEGIALAMAS c. GRECIA (solicitarea nr. 70314/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 octombrie 2004 DEFINITIVF 21/01/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Gialamas c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Lorenzen Președintele C.L. Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Steiner Hajiyev, judecători și al domnului S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 martie 2003 și 30 septembrie 2004, Rend la hotărâre, adoptat la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se află o hotărâre (n 70314/01) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Athanasios Gialamas ( La art. 3, la art. 6 alineatul (1), alineatul (1) și alineatul (1) din Protocolul nr. 1 la convenție, reclamantul a fost reprezentat de delegații agentului său, dl Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic de la mail, și dl V. Pelekou, auditor pe lângă Consiliul Juridic de la ï . Reclamantul s-a plâns în privința articolelor 3, 6 alineatul (1), 13 din convenție și 1 din Protocolul nr. 1 de la intern într-un spital de psihiatrie și de la o procedură inițiată în fața Consiliului de Stat în vederea anulării certificatului medical care a suferit de paranoia. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 13 martie 2003, camera a declarat cererea admisibilă numai sub aspectul duratei procedurii [art. 6 alineatul (1) din Convenție]. La 25 februarie 1993, reclamantul a fost internat la spitalul Aiginitio, la inițiativa soției sale, pentru a fi supus unui examen neurologic. Medicii care l-au examinat au ajuns la concluzia că reclamantul suferea de paranoia și trebuia internat pentru a urma un tratament la spital. Avocații reclamantului au contestat diagnosticul la directorul clinicii, dar și el și-a exprimat acordul cu acesta. Medicii au semnat apoi un certificat de internare, pe baza căruia procurorul a aprobat admiterea reclamantului la spital. Însoțit de poliție, reclamantul a fost transferat la o clinică unde medicii au constatat că nu prezenta simptomele pe care i le atribuia cineva și că nu avea nevoie de internare. La 9 noiembrie 1998, reclamantul a solicitat spitalului Aiginitio să revoce certificatul care îl făcea să pară bolnav de paranoia. La spital a refuzat să revoce certificatul pe motiv că acesta constituia un document public care atestă starea de sănătate a reclamantului la data eliberării sale; acesta s-a bazat, de asemenea, pe legea nr. 2071/1992, care prevedea în mod expres cazul în care un certificat putea fi revocat. La 13 ianuarie 1999, reclamantul introducea în fața Consiliului o acțiune în anulare a refuzului de a refuza certificatul menționat anterior, precum și a certificatului din 25 februarie 1993, care constata că reclamantul suferea de paranoia. La 17 octombrie 2000, 6 februarie și 15 mai 2001. La acea dată, reclamantul a solicitat o amânare la 20 noiembrie 2001, data la care a avut loc încuviințarea. La 4 iunie 2002, Consiliul a respins recursul reclamantului. El a considerat că certificatul medical nu constituia un act administrativ executoriu și că actul prin care se respinge cererea de revocare nu era nici un act executoriu (hotărârea nr. 1634/2002). În acest sens, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Guvernul susține că procedura nu a excedat termenul rezonabil Cele patru amânări decise de Consiliu au fost de scurtă durată și cauza gata să fie ascultată la 15 mai 2001. Cu toate acestea, la această dată, Consiliul a trebuit din nou să amâne ședința la cererea reclamantului. Hotărârea a fost pronunțată după șase luni și paisprezece zile de la data luării în custodie, perioadă care nu este excesivă. Perioada care trebuie luată în considerare 12. Curtea ia notă de faptul că procedura a început la 13 ianuarie 1999, data la care reclamantul sesizează Consiliul cu privire la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).14 Curtea constată că cauza nu prezenta nicio dificultate specială; aceasta privea acțiunea în anulare împotriva unui act administrativ care în cele din urmă nu a fost pronunțat executoriu de către Consiliul de Stat. În plus, chiar dacă reclamantul a solicitat o dată amânare a ședinței de judecată a cauzei sale, Curtea consideră că această cerere nu a întârziat considerabil procedura. Curtea constată, de asemenea, o perioadă de inactivitate de un an, datorată celor patru amânări pronunțate ex officio . Trebuie să se constate că, în ceea ce privește un grad de jurisdicție, această perioadă de inactivitate a contribuit în mod deosebit la prelungirea duratei acestei proceduri. 15. Curtea reamintește că art. 6 alin. (1) din Convenție obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele și instanțele lor să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale (a se vedea, printre multe altele, Duclos c. Franța, Hotărârea din 17 decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 281 alin. 55) și, în special, garantarea dreptului fiecăruia de a obține o decizie definitivă într-un termen rezonabil (Frydlender c. Franța, menționat anterior, § 45). Prin urmare, Curtea nu poate lua în considerare art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 17. Reclamantul nu formulează nicio cerere criptată în ceea ce privește prejudiciul material și moral. Acesta se limitează la a spune că este de competența Curții să determine valoarea prejudiciului moral. 18. Guvernul nu se pronunță. 19. Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil În acest sens, Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii restante pe rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la mai mult de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru pagubă morală, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data plății, această sumă va fi crescută de la dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Quesada Peer Lorenzen Modululr Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE GIALAMAS c. GRÈCE
(Requête n
o
70314/01)
ARRÊT
21 octobre 2004
21/01/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Gialamas c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 13 mars 2003 et 30
septembre 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
70314/01) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Athanasios Gialamas («
le requérant
»), a saisi la Cour le 31 janvier 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat, et M
me
3.
Le requérant se plaignait sous l’angle des articles 3, 6 § 1, 13 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 de son internement dans un hôpital psychiatrique et d’une procédure engagée devant le Conseil d’Etat tendant à l’annulation du certificat médical constatant qu’il souffrait de paranoïa.
4.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 13 mars 2003, la chambre a déclaré la requête recevable uniquement sous l’angle de la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention).
6.
Le 25 février 1993, le requérant fut admis à l’hôpital Aiginitio, à l’initiative de son épouse, pour subir un examen neurologique. Les médecins qui l’examinèrent conclurent que le requérant souffrait de paranoïa et devait être interné afin de suivre un traitement à l’hôpital. Les avocats du requérant contestèrent le diagnostic auprès du directeur de la clinique, mais lui aussi marqua son accord avec celui-ci. Les médecins signèrent alors un certificat d’internement, sur la base duquel le procureur approuva l’admission du requérant à l’hôpital. Accompagné par la police, le requérant fut transféré dans une clinique où les médecins constatèrent qu’il ne présentait pas les symptômes qu’on lui attribuait et qu’il n’avait pas besoin d’internement.
7.
Le 9 novembre 1998, le requérant invita l’hôpital Aiginitio à révoquer le certificat qui le faisait apparaître comme souffrant de paranoïa. L’hôpital refusa de procéder à la révocation du certificat au motif que celui-ci constituait un document public qui attestait de l’état de santé du requérant à la date de sa délivrance
; il se fonda aussi sur la loi n
o
2071/1992 qui prévoyait expressément le cas où un certificat pouvait être révoqué.
8.
Le 13 janvier 1999, le requérant introduisit devant le Conseil d’Etat un recours en annulation du refus de l’hôpital d’annuler le certificat susmentionné ainsi que du certificat du 25 février 1993 qui constatait que le requérant souffrait de paranoïa.
9.
L’audience, initialement fixée au 8 février 2000, fut ajournée au 30
mai 2000, puis aux 17 octobre 2000, 6 février et 15 mai 2001. A cette date, le requérant sollicita un ajournement au 20 novembre 2001, date à laquelle l’audience eut lieu. Le 4 juin 2002, le Conseil d’Etat rendit sa décision, par laquelle il rejeta le recours du requérant. Il considéra que le certificat médical ne constituait pas un acte administratif exécutoire et que l’acte rejetant la demande de révocation n’était pas non plus un acte exécutoire (arrêt n
o
1634/2002).
10.
Le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
11.
Le Gouvernement soutient que la procédure n’a pas excédé le «
délai raisonnable
». Les quatre ajournements décidés par le Conseil d’Etat étaient de courte durée et l’affaire prête à être entendue le 15 mai 2001. Toutefois, à cette date, le Conseil d’Etat dut à nouveau ajourner l’audience à la demande du requérant. L’arrêt fut rendu six mois et quatorze jours après l’audience, durée qui n’est pas excessive.
A.
Période à prendre en considération
12.
La Cour note que la procédure a débuté le 13 janvier 1999, date à laquelle le requérant saisit le Conseil d’Etat et s’est terminée le 4 juin 2002, avec l’arrêt n
o
1634/2002. Elle a donc duré trois ans, quatre mois, et vingt-deux jours pour un seul degré de juridiction.
B.
Appréciation de la durée de la procédure
13.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
14.
La Cour observe que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière
; elle concernait le recours en annulation contre un acte administratif qui n’a finalement pas été jugé exécutoire par le Conseil d’Etat. De surcroît, même si le requérant sollicita une fois l’ajournement de l’audience de son affaire, la Cour estime que cette demande ne retarda pas de façon considérable la procédure. La Cour constate par ailleurs une période d’inactivité d’un an, due aux quatre ajournements prononcés
ex officio
. Force est alors de constater que, s’agissant d’un degré de juridiction, cette période d’inactivité a particulièrement contribué à prolonger la durée de cette procédure.
15.
La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs cours et tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences (voir, parmi beaucoup d’autres,
Duclos c. France
, arrêt du 17 décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-VI, p. 2181, § 55) et, notamment, garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive dans un délai raisonnable (
Frydlender c. France
, précité, § 45). Dès lors, la Cour ne saurait estimer «
raisonnable
» la durée globale écoulée en l’espèce.
Partant, il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
Le requérant ne formule aucune demande chiffrée au titre du dommage matériel et moral. Il se borne à affirmer qu’il appartient à la Cour de déterminer le montant du dommage moral.
18.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
19.
La Cour estime que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du «
délai raisonnable
» a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle alloue au requérant 2
500 euros (EUR) à ce titre.
B.
Intérêts moratoires
20.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Di
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 2
500 EUR (deux mille cinq cent euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 octobre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago
Quesada
Peer
Lorenzen
Greffier adjoint
Président