SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62265/00 prezentate de Silvio GREGORI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află la 21 octombrie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Steiner domnii hagiyev judecători L. Ferrari Bravo judecător ad-hoc, și din grefierul secțiunii S. Nielsen, grefierul secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 12 mai 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia Curții de a invoca dispozițiile articolului 29 3 din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Silvio Gregori, este un resortisant italian, născut în 1939 și rezident la Castel di Tora (Rieti). Vespaziani, avocat în Rieti. Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de către agenții săi, dnii U. Leanza și I. M. Braguglia și co-agenții lor succesive, dnii Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. La 28 octombrie 1989, compania națională de energie electrică (ENEL) l-a numit pe reclamant în fața Tribunalului din Rieti pentru a se asigura că acesta ocupase în mod nelegitim un teren al proprietății sale, pentru a obține demolarea unei părți a unei clădiri și repararea daunelor suferite. Cazul a început la 20 decembrie 1989, iar cele opt audieri stabilite între 5 mai 1990 și 8 iunie 1992 patru au vizat o expertiză și depunerea acesteia și patru audierea martorilor solicitată de solicitant. noiembrie 1992, Consiliul reclamantului a informat instanța cu privire la demolarea părții clădirii în cauză. La 28 aprilie 1994, părțile și-au prezentat concluziile și audierea pledoariilor a avut loc la 18 septembrie 1996 după o trimitere din oficiu. Printr-o hotărâre din 23 septembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 5 noiembrie 1996, tribunalul a acceptat cererea ENEL cu privire la o parte a terenului, dar a declarat că reclamantul a devenit proprietar prin prescrierea dobânditivă a celeilalte parcele a terenului în litigiu. Această hotărâre, deoarece nu a fost notificată reclamantului, a dobândit autoritatea lucrului judecat la 21 decembrie 1997. 2. Procedura Pinto din 15 aprilie 2002, reclamantul sesizează Curtea de Apel din Peru în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, Pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, reclamantul a solicitat Curții să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și să condamne guvernul italian la despăgubirea prejudiciilor materiale și morale suferite. Prin decizia din 10 noiembrie 2003, al cărei text a fost depus la grefa din 17 decembrie 2003, Curtea de Apel a constatat că durata rezonabilă a fost depășită și a respins cererea privind prejudiciul material pe motiv că reclamantul nu prezentase nicio dovadă, a acordat 3 600 EUR (EUR) drept despăgubire pentru prejudiciul moral și 1 400 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această decizie a fost notificată Ministerului Justiției la 26 februarie 2004 și termenul limită pentru casarea sa a expirat la 26 aprilie 2004. Printr-o scrisoare din 13 aprilie 2004, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a solicitat ca Curtea să reia examinarea cererii sale. Drepturile și practicile interne relevante sunt descrise în Decizia Scordino c. Italia 36813/97, CEDO 2003 IV. Ulterior, Curtea de Casație în Adunarea Plenară sesizată cu recurs împotriva deciziilor pronunțate prin intermediul unor cursuri de apel în cadrul procedurilor jurisprudența Curții de la Strasbourg se impune judecătorilor italieni în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 89/2001 [denumită în continuare Legea Pinto]. În special, în hotărârea sa nr. 1340, Comisia a afirmat principiul potrivit căruia 859/2001, deși, prin natura sa, pe bază de echitate, trebuie să se miște într-un mediu definit de drept, întrucât trebuie să se refere la sumele alocate, în cauze similare, de Curtea de la Strasbourg. GRIEF invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii civile. După ce a încercat procedura Pinto În opinia reclamantului, suma acordată de instanța de apel ca daune morale nu este suficientă pentru a remedia prejudiciul suferit pentru încălcarea art. 6. ÎN SPECIAL Tribunalul se referă la durata procedurii care a început la 28 octombrie 1989 și s-a încheiat la 5 noiembrie 1996 și, prin urmare, a durat șapte ani pentru o instanță. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil de valabilitate a contractului, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul se opune acestei teze. După intrarea în vigoare a Legii Pinto, guvernul a excitat neobosirea căilor de atac interne. Prin urmare, reclamantul sesizează Curtea de Apel competentă, dar nu dispune de casare fără motivarea deciziei sale. Curtea amintește că a considerat rezonabil să rețină că revizia jurisprudenței Curții de Casație, în special hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai putea fi ignorat de public începând cu 26 iulie 2004 și de la această dată trebuie să li se ceară reclamanților să utilizeze această acțiune în sensul articolului 35 1 din Convenție (Sante c. Italia (dec.), nr 56079/00, 24 iunie 2004). În cazul de față, Curtea arată mai întâi că reclamantul a notificat decizia Pinto la 26 februarie 2004, că acest fapt a făcut ca termenul pentru casare a fost scurtat la 26 aprilie 2004 și că acest demers tindea, de asemenea, să încurajeze pârâtul să plătească suma datorată ca urmare a deciziei. Termenul pentru casarea care a expirat înainte de 26 iulie 2004, Curtea consideră că, în aceste împrejurări, reclamantul era scutit de obligația de a epuiza această cale de atac și că obiecția guvernului nu poate fi reținută. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. În plus, Curtea consideră că cauza nu este în stare de examinare pe fond și, prin urmare, decide să pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren N ielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
62265/00
présentée par Silvio GREGORI
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 21 octobre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
juges
,
,
juge
ad hoc,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 12 mai 1998,
Vu l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir des dispositions de l'article 29
§
3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Silvio Gregori, est un ressortissant italien, né en 1939 et résidant à Castel di Tora (Rieti). Il est représenté devant la Cour par M
e
G.
Vespaziani, avocat à Rieti. Le gouvernement défendeur a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I. M. Braguglia et leurs coagents successifs, MM.
V.
Esposito et F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.La procédure principale
Le 28 octobre 1989, la compagnie nationale de l'électricité (ENEL) assigna le requérant devant le tribunal de Rieti afin de faire constater que celui-ci avait occupé de manière illégitime un terrain de sa propriété, d'obtenir la démolition d'une partie d'un immeuble et la réparation des dommages subis.
La mise en état de l'affaire commença le 20 décembre 1989. Des huit audiences fixées entre le 5 mai 1990 et le 8 juin 1992 quatre concernèrent une expertise et son dépôt et quatre l'audition de témoins sollicitée par le requérant. Le 4
novembre 1992, le conseil du requérant informa le tribunal de la démolition de la partie de l'immeuble en question. Le 28 avril 1994, les parties présentèrent leurs conclusions et l'audience de plaidoiries eut lieu le 18 septembre 1996 après un renvoi d'office.
Par un jugement du 23 septembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 5 novembre 1996, le tribunal fit droit à la demande de l'ENEL quant à une partie du terrain mais déclara que le requérant était devenu propriétaire par la prescription acquisitive de l'autre parcelle du terrain litigieux.
Ce jugement, n'ayant pas été notifié au requérant, acquit l'autorité de la chose jugée le 21
décembre
1997.
Pinto
»
Le 15 avril 2002, le requérant saisit la cour d'appel de Pérouse au sens de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
» afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Le requérant demanda à la cour de dire qu'il y avait eu une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de condamner le gouvernement italien au dédommagement des préjudices matériels et moraux subis.
Par une décision du 10 novembre 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 17 décembre 2003, la cour d'appel constata le dépassement de la durée raisonnable. Elle rejeta la demande relative au dommage matériel au motif que le requérant n'avait fourni aucune preuve, accorda 3
600 euros (EUR) en équité comme réparation du dommage moral et 1
400 EUR pour frais et dépens.
Cette décision fut notifiée au ministère de la justice le 26 février 2004 et le délai pour se pourvoir en cassation expira le 26 avril 2004.
Par une lettre du 13 avril 2004, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et demanda que la Cour reprenne l'examen de sa requête.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision
Scordino c. Italie
(n
o
‑
IV).
Par la suite, la Cour de cassation en assemblée plénière saisie de recours contre des décisions rendue par des cours d'appel dans le cadre de procédures «
Pinto
», a rendu quatre arrêts (n
os
1338, 1339, 1340 et 1341) de cassation avec renvoi dans lesquels elle dit que «
la jurisprudence de la Cour de Strasbourg s'impose aux juges italiens en ce qui concerne l'application de la loi n
o
89/2001
[dite loi Pinto].
Elle a notamment affirmé dans son arrêt n
o
1340 le principe selon lequel «
la détermination du dommage non patrimonial effectuée par la cour d'appel selon l'article 2 de la loi nº
89/2001, bien que par nature fondée sur l'équité, doit se mouvoir dans un environnement qui est défini par le droit puisqu'il doit se référer aux montants alloués, dans des affaires similaires, par la Cour de Strasbourg.
»
GRIEF
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée de la procédure civile. Après avoir tenté la procédure «
Pinto
» le requérant considère que le montant accordé par la cour d'appel à titre de dommage moral n'est pas suffisant pour réparer le dommage subi pour la violation de l'article 6.
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 28
octobre 1989 et s'est terminée le 5 novembre 1996. Elle a donc duré sept ans pour une instance.
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
Après l'entrée en vigueur de la loi Pinto, le Gouvernement excipa du non-épuisement des voies de recours internes.
Le requérant saisit donc la cour d'appel compétente mais ne se pourvut pas en cassation sans motiver sa décision.
La Cour rappelle qu'elle a jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence de la Cour de cassation, et notamment l'arrêt n
o
1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004 et que c'est à partir de cette date qu'il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35
§
1 de la Convention (
Di
Sante c. Italie
(déc.), n
o
56079/00, 24 juin 2004).
En l'espèce, la Cour relève tout d'abord que le requérant a notifié la décision Pinto le 26 février 2004, que ce faisant le délai pour se pourvoir en cassation a été raccourci au 26 avril 2004 et que cette démarche tendait également à inciter la partie défenderesse à payer la somme due suite à la décision.
Le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, la Cour estime que dans ces circonstances le requérant était dispensé de l'obligation d'épuiser cette voie de recours et que l'objection du Gouvernement ne saurait être retenue.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
De plus, la Cour considère que l'affaire n'est pas en état pour un examen au fond et partant elle décide de mettre fin à l'application de l'article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Søren N
ielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président