CASE OF MILLER v. THE UNITED KINGDOM

Dl Miller s-a născut în 1972 și locuiește în Stockton-on-Tees, dl Morrison s-a născut în 1970 și locuiește în Aberdeen și dl Gillespie s-a născut în 1974 și locuiește în Greenock. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Blades, avocat practicant în Lincoln. În aprilie 1996 primul reclamant a fost un soldat și al doilea reclamant a fost un ofițer necomisat în forțele regulate ale armatei britanice. La 29 aprilie 1996 au fost acuzați împreună cu alți doi (convenționând la art. 70 din Legea armatei 1955) cu patru conturi de agresiune indecentă contrar articolului 15 alineatul (1) din Legea privind infracțiunile sexuale 1956. Ofițerul de convocare, din 26 iulie 1996, a convocat un tribunal marțial general pentru a le judeca. La 10 septembrie 1996, primul reclamant a fost recunoscut vinovat pe doi dintre acuzații și a fost condamnat la 4 ani de închisoare și a fost concediat cu rușine. Al doilea reclamant a fost considerat vinovat pentru trei acuzații și condamnat la 5 ani de închisoare, a fost concediat din serviciu cu rușine și a fost redus la rânduri. La 19 decembrie 1996, ofițerul confirmator a redus condamnarea primului reclamant la doi ani de închisoare și pedeapsa celui de al doilea la trei ani și șase luni de închisoare, dar în caz contrar au fost confirmate concluziile Curții Marțiale. Reclamanții au solicitat Consiliului Apărării împotriva condamnării și a sentinței. Prin scrisorile din 18 februarie 1998 și 27 februarie 1997, reprezentanții lor au fost informați cu privire la hotărârile (prelucrate de Consiliul Armatei) de a respinge cererile lor. Ambele solicitanți au solicitat judecătorului unic al Curții de Apel Marțial („CMAC”) pentru permisiunea de a face apel la această instanță împotriva condamnării și a sentinței. Primul reclamant a subliniat diverse presupuse eșecuri ale judecătorului în timpul instanței de judecată marțială și a susținut că sentința sa este excesivă, iar unicul judecător a acordat permisiunea de a apela la CMAC complet. Înainte de CMAC, primul reclamant a adăugat un nou motiv de recurs (care nu a avut un proces echitabil de către un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, citand Findlay c. Regatul Unit, hotărârea din 25 februarie 1997, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1997-I). Al doilea reclamant a susținut în fața judecătorului unic că avocatul judecător a eșuat și a îndreptat în mod eșuat instanța și că a fost refuzat o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial (referind, de asemenea, hotărârea Findlay). La 4 martie 1996, reclamantul, un soldat al forțelor regulate ale armatei britanice, a fost acuzat (în conformitate cu art. 70 din Legea armatei 1955) de rănire cu intenție contrar articolului 18 din Legea 1861 privind infracțiunile împotriva persoanei și de infligerea unor prejudicii corporale grave în contravenție articolului 20 din această Lege. 10. Ofițerul de convocare, din 13 august 1996, a convocat un tribunal marțial general. La 6 septembrie 1996, reclamantul a fost considerat vinovat pe prima acuzație și de agresiune care a provocat un prejudiciu corporal real, în contravenție cu art. 47 din Legea 1861. El a fost condamnat la trei ani și șase luni de închisoare și a fost concediat din armată. 11. Cererea sa împotriva condamnării către ofițerul confirmator a fost respinsă și condamnarea și condamnarea sa a fost pronunțată la 10 octombrie 1996. Prin scrisoarea din 20 noiembrie 1996, reprezentanții săi legali au fost informați că petiția sa împotriva condamnării au fost respinse de către o Autoritate de revizuire desemnată de Consiliul Armatei Apărării. Prin scrisoarea din 24 martie 1997, reprezentanții reclamantului au fost informați cu privire la decizia (prinsă de Consiliul Armatei) de a respinge petiția sa împotriva sentinței. 12. La 20 mai 1997, el a prezentat o nouă cerere consiliului armatei Consiliului Apărării împotriva condamnării susținând că nu a avut o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție (referind, de asemenea, hotărârea de Findlay solicitată mai sus). Prin scrisoarea din 22 mai 1997, el a fost informat că Autoritatea de Reexaminare a decis să nu renunțe la termenul respectiv care a expirat până atunci. Se indică, de asemenea, în această scrisoare că „ediția Findlay” a fost frecvent respinsă de Consiliul Armatei și de CMAC. 13. Solicitarea sa la judecătorul unic al CMAC a fost datată 18 iulie 1997 și a ridicat problema Findlay împreună cu faptul că nu a putut face apel numai împotriva sentinței CMAC. La 6 octombrie 1997, judecătorul unic a respins această cerere având în vedere faptul că motivele de recurs nu erau permise. El a reînnoit cererea de a face apel la CMAC în totalitate, susținând aceleași puncte. 14. Ca răspuns la aceste apeluri, declarațiile au fost depuse în numele Ministerului Apărării, explicând că nici președinții, nici membrii instanțelor-marțiale ale reclamanților nu au fost sub comanda ofițerului de convocare și că niciunul nu a fost subordonat cu el în lanțul de comandă. În consecință, ofițerul de convocare nu ar fi raportat nici asupra președintelui sau a membrilor Curții-Marțiale în rapoartele lor anuale confidențiale. A fost luată o decizie politică care, începând cu 1 ianuarie 1996, toate instanțele-marțiale ar fi compuse dintr-un președinte și membri care nu au fost în lanțul de comandă al ofițerului de convocare. 15. Apelurile reclamanților au fost respinse prin hotărârea detaliată din 13 noiembrie 1998. În ceea ce privește „Pont Findlay”, CMAC a remarcat modificarea politicii în ceea ce privește constituția instanțelor marțiale în vigoare din ianuarie 1996. Acesta a considerat că nu există nici un lanț de influență de comandă și nici un motiv evident pentru care niciun observator cunoștind constituția instanțelor marțiale și faptele complete ar suspecta orice lipsă de independență sau imparțialitate. În orice caz, CMAC a subliniat faptul că se bazează pe hotărârea Findlay a fost avortat ca singura putere a CMAC a fost de a întreba dacă condamnările nu sunt sigure. În cazul în care au existat dovezi abundente pentru a sprijini încheierea instanțelor-marțiale care au fost convocate în mod corespunzător în conformitate cu dreptul intern, al căror compoziție și comportament nu au fost criticate, CMAC a considerat că nu există niciun motiv posibil de intervenție. Acesta a remarcat faptul că nu s-a ajuns încă la momentul potrivit căruia să se țină seama de dispozițiile Convenției, dar a fost dificil să se constate, chiar și în astfel de circumstanțe, modul în care dispozițiile articolului 6 ar putea fi de orice ajutor reclamanților. 16. Dispozițiile relevante ale Actului armatei din 1955 care reglementează procedurile judiciare la momentul respectiv sunt stabilite în hotărârea citată anterior (la §§ 32-51). 17. În urma raportului Comisiei în cazul Findlay (Findlay v. Regatul Unit, nr. 22107/93, raportul Comisiei din 5 septembrie 1995), s-a decis că, începând cu 1 ianuarie 1996, toate instanțele marțiale vor fi compuse din președinți și membri care nu sunt în lanțul de comandă al ofițerului de convocare. După aceea, Legea din 1955 a fost modificată substanțial de Legea forțelor armate din 1996 („Legea din 1996”), care a intrat în vigoare la 1 aprilie 1997. Noul sistem judiciar-martial pentru care prevede legea din 1996 este rezumat în hotărârea Findlay (la §§ 52-57) și este mai detaliat în cazul Cooper v. Regatul Unit ([GC], nr. 48843/99, §§ 15-76, CEDO 2003-XII).