AFFAIRE BOJINOV c. BULGARIE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 47799/99) împotriva Republicii Bulgaria și pe care un cetățean al acestui stat, D. Ivan Hristov Bojinov („reclamantul"), a depus-o la Curte la 19 noiembrie 1998 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na M. Ekimdjiev, avocat la Plovdiv. Guvernul bulgar („Guvernul") este reprezentat de coagent, D-na Pacheva, din ministerul justiției.

La 6 martie 2003, prima secție a hotărât să comunice grievurile privind legalitatea detenției reclamantului în urma ordinului de eliberare, absența recurului efectiv și absența dreptului la reparație, Guvernului. Folosind dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise privind admisibilitatea și fondul cauzei (art. 54A § 1 din Regulament). PE FOND I.

La 8 martie 1997, serviciile de impozite și poliția economică au efectuat o inspecție la sala de jocuri exploatată de reclamant la Plovdiv și au constatat prezența unor mașini de jocuri pentru care persoana în cauză nu poseda o autorizație. Ulterior, reclamantul a fost pus sub acuzație pentru că a organizat jocuri de noroc fără autorizație, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 327 alineatul 1 din Codul Penal.

Ca măsură de control judiciar, procurorul a ordonat măsura cea mai ușoară prevăzută de Codul de Procedură Penală care consta în obligația persoanei puse sub acuzație de a nu pleca din orașul sau regiunea de reședință fără autorizația organelor competente. În cursul anchetei preliminare, reclamantul s-a prezentat la mai multe convocări ale organelor de anchetă.

Actul de acuzație a fost întocmit la 18 martie 1998 și reclamantul a fost trimis înaintea tribunalului de district din Plovdiv.

Prima ședință a fost fixată pentru 6 aprilie 1998. A fost amânată din cauza absenței inculpatului, care nu fusese citat în mod regulat, agent uman delegat să transmită actele nefiind găsit la adresa indicată.

La ședința următoare din 5 mai 1998, tribunalul a constatat că în mai multe rânduri, reclamantul nu fusese găsit la adresa pe care o comunicase, citațiile revenim cu mențiunea că clădirea situată la acea adresă fusese distrusă. A concluzionat că inculpatul nu respectase obligațiile sale decurente din controlul judiciar, schimbând adresa fără a informa organele competente, și a ordonat plasarea sa în detenție preventivă.

Un ordin de căutare a fost emis și reclamantul a fost arestat la domiciliul cu la 29 mai 1998. La 1 iunie 1998, el s-a adresat tribunalului de district din Plovdiv cu un recurs împotriva măsurii de detenție, indicând că nu schimbarea adresa și că nu primise nici o citație.

Recursul sa fost examinat la 4 iunie 1998. Tribunalul a ascultat un martor desemnat de reclamant care a indicat că casa persoanei în cauză era intactă și că acesta locuia în continuare acolo. Tribunalul a constatat că în vederea testimoniului strâns, reiese că reclamantul nu încercașe să scapă de justiție. A hotărât să modifice măsura detenției preventive și a ordonat eliberarea reclamantului sub condiția versării unei garanții de 300 000 de leve bulgare. Ședința s-a încheiat la 9:15.

Suma astfel determinată a fost versată în aceeași zi prin transfer bancar și atestările corespunzătoare au fost remise tribunalului. Prin scrisori din aceeași zi, tribunalul a transmis ordinul de eliberare la penitenciarul din Plovdiv pentru executare și a informat serviciile de poliție.

Reclamantul a fost eliberat la 5 iunie 1998, în cursul zilei.

O ședință pe fond s-a ținut la 16 octombrie 1998. Printr-o sentință pronunțată în aceeași zi, reclamantul a fost găsit vinovat și condamnat la o amendă de 100 000 de leve bulgare. II.

Ele sunt reglementate de articolele 146 și următoarele din Codul de Procedură Penală (CPP) și sunt în numărul de patru: obligația de a nu pleca din locul de reședință, garanția, asignarea la reședință și detenția preventivă.

Potrivit articolului 148 alineatul 2, orice persoană acuzată de o infracțiune are obligația de a informa organele competente de orice schimbare de adresă. Potrivit articolului 153 alineatul 1, atunci când persoana inculpată sau pusă sub acuzație nu se prezintă fără motiv legitim sau schimbă adresa fără a informa autoritățile, o măsură mai constrângetoare trebuie aplicată. a) Detenția preventivă

Această măsură este prevăzută la art. 152 CPP. În faza anchetei preliminare, art. 152a, așa cum era în vigoare la momentul faptelor, prevedea dreptul oricărei persoane plasate în detenție preventivă de a introduce, într-o perioadă de șapte zile, un recurs judiciar împotriva măsurii de detenție. După trimiterea cauzei înaintea unui tribunal, acesta din urmă este competent să se pronunțe asupra măsurilor destinate să garanteze compararea în justiție (art. 39 CPP). Ordinul astfel pronunțat poate fi atacat cu apel (art. 344 alineatul 3 CPP). b) Garanția 19. art. 150 CPP prevede că o persoană pusă sub acuzație poate fi obligată să furnizeze o garanție pentru a garantiza compararea în justiție. Alineatul 5 dispune că atunci când o asemenea măsură este consecutivă unei măsuri de detenție preventivă, persoana în cauză nu este eliberată decât după versarea garanției. c) Obligația de a nu pleca din orașul de reședință 20. art. 149 din CPP prevede, ca măsura cea mai ușoară, că persoana pusă sub acuzație poate fi obligată la obligația de a nu pleca din orașul sa de reședință fără autorizația organului competent. 2. Legea privind responsabilitatea statului

Legea din 1988 privind responsabilitatea statului pentru daunele cauzate cetățenilor prevede că statul trebuie să despăgubească prejudiciul suferit ca urmare a unei detenții ilegale, cu condiția ca detenția să fi fost anterior declarată ilegală și anulată.

În jurisprudența sa recentă cu privire la articolul respectiv, Curtea Supremă de Casație consideră că responsabilitatea statului pentru detenție neregulată trebuie să fie angajată atunci când o persoană inculpată a fost ulterior achitată (cf. decizia nr. 978 din 10.07.2001, dosarul nr. 1036/2001, VKS) sau că urmăririle penale au fost abandonate din lipsă de dovezi suficiente (cf. decizia nr. 859 din 10.09.2001, dosarul nr. 2017/2000, VKS; decizia nr. 9 din 10.02.2004, dosarul nr. 949/2003, VKS), aceste circumstanțe având ca efect să priveze retroactiv detenția preventivă de temelul legal.

Guvernul nu a furnizat un exemplu în care o reparație ar fi acordată în aplicarea acestei legi în timp ce procesul s-a încheiat cu o condamnare.

Pe lângă aceasta, oricine se pretinde lezat de fapte care intră în sfera de aplicare a legii din 1988 nu poate pretinde la o despăgubire în aplicarea regulilor generale ale răspunderii delictuale. De fapt, jurisprudența dominantă consideră că legea privind responsabilitatea statului este un text special care deroga regimului general al răspunderii (a se vedea decizia nr. 1370 din 16.12.1992, dosarul nr. 1181/92, VS IV de. o.). PE DREPT I.

Reclamantul consideră că plasarea sa în detenție la 29 mai 1998 nu se justificase sub aspectul articolului 5 § 1 c) și era deci neregulată. El consideră în special că constatarea tribunalului că nu informase autoritățile cu privire la o urmărire a unei schimbări de adresă era falsă și se baza pe o eroare a agentului delegat să transmită citatiile.

Curtea constată că nu este contestat în caz că reclamantul a fost plasat în detenție preventivă pentru a fi prezentat unui tribunal și că existau motive plauzibile de a-l suspecta de comiterea unei infracțiuni penale. Detenția sa intră deci în sfera articolului 5 § 1 c) din Convenție.

Cu privire la respectarea „procedurilor legale", Curtea reamintește că această cerință se referă în esență la legislația națională și enunță obligația de a-i respecta normele materiale și proceduale. Ea constată că persoana în cauză nu contestă regularitatea formală a arestării și detenției sale, ci mai degrabă aprecierea făcută de tribunal privind faptul că ar fi schimbat domiciliul fără a informa autoritățile. În această privință, Curtea consideră că ținând seama de elementele de care dispunea tribunalul, și anume declarația agentului delegat că reclamantul nu fusese găsit la adresa de mai multe ori, interpretarea acestuia că reclamantul omisise să respecte obligațiile ce decurgeau din controlul judiciar nu apare ca derezonabilă sau arbitrară.

Cât privește eroarea comisă de agentul delegat, Curtea nu este convinsa că, pentru nevoile articolului 5 § 1 din Convenție, această circumstanță avusese efectul de a face plasarea în detenție neregulată în dreptul intern. În orice caz, nu reiese din ordinul de eliberare pronunțat la 4 iunie 1998 că plasarea în detenție era ilegală potrivit dreptului intern, ci că măsura detenției nu mai justificăse, ținând seama de absența riscului ca reclamantul să încerc să scapă de justiție. Cu toate acestea, simplul fapt că măsura detenției a fost modificată ca urmare a exercitării unui recurs de către persoana în cauză nu se reflectă în sine asupra regularității incarcerrării (a se vedea, mutatis mutandis, Benham c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Colectare de hotărâri și decizii 1996-III, p. 754, § 46).

Ca urmare, această parte a plângerii este evident nechibzuită și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Privind menținerea în detenție în urma versării garanției

Curtea constată că acest aspect al plângerii nu este evident nechibzuit în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată pe lângă aceasta că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de neadmisibilitate. Ar trebui deci să fie declarat recevabil. B. Pe fond

Reclamantul susține că menținerea sa în detenție în urma ordinului de eliberare pronunțat de tribunal la 4 iunie 1998 la ora 9:15 și versării garanției, în aceeași zi, nu se justifiease sub aspectul niciuneia dintre alineatele articolului 5 § 1 și era deci neregulată.

Guvernul subliniază că eliberarea reclamantului a fost ordonată la 4 iunie 1998 (și nu la 2 iunie, după cum indicase inițial în cererea sa). El subliniază că ca urmare a versării garanției, tribunalul a informat penitenciarul printr-o scrisoare din aceeași zi și că reclamantul a fost eliberat imediat după primirea acestei scrisori, la 5 iunie 1998. El concluzionează că nu se pune nici o problemă cu privire la legalitatea detenției în acest interval de timp.

Curtea constată că tribunalul regional din Plovdiv a ordonat eliberarea reclamantului la ședința din 4 iunie 1998, care s-a încheiat la ora 9:15. Reclamantul a fost eliberat în ziua următoare, la 5 iunie 1998.

Curtea reamintește că atunci când, după cum se întâmplă în caz, eliberarea persoanei în cauză în cursul procedurii este subordonată unei garanții, menținerea în detenție, pentru timpul necesar efectuării condițiilor prevăzute, se înscrie neîndoios în continuitatea detenției inițiale, efectuată „pentru a fi prezentat autorității judiciare competente" și intră în sfera articolului 5 § 1 c) (a se vedea Nikolov c. Bulgaria, nr. 38884/97, § 79, 30 ianuarie 2003).

Cu toate acestea, lista excepțiilor la dreptul la libertate figurând la art. 5 § 1 are un caracter exhaustiv și numai o interpretare restrânsă se potrivește cu scopul acestei dispoziții: asigurarea că nimeni nu este arbitrar lipsit de libertate (Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 170, CEDO 2000-IV). Deci îi revine Curții să examineze grievurile privitoare la întârzieri în executarea unei decizii de eliberare cu o vigilență particulară.

Dacă Curtea recunoaște că o anumită întârziere în executarea unei decizii de eliberare este adesea inevitabilă, această întârziere trebuie redusă la minimum. Îi revine Guvernului să furnizeze un raport detaliat al tuturor faptelor relevante (hotărârea Nikolov, anterior citată, § 80).

În caz, eliberarea reclamantului a fost ordonată la 4 iunie 1998 la ora 9:15. Elementele dosarului nu permit de a stabili la ce oră tribunalul a fost informat de îndeplinirea condiției la care era subordonată această eliberare, și anume versarea garanției de către reclamant. Reiese totuși că aceasta a fost efectuată în cursul zilei și că grefierul tribunalului a adresat o scrisoare penitenciarului din Plovdiv cu scopul de a executa în aceeași zi, foarte probabil în cursul orelor de funcționare ale instanței. Guvernul nu precizează modul de transmitere a acestei scrisori – prin fax, corespondență internă sau poștă, nici ora exactă la care reclamantul a fost eliberat în ziua următoare, la 5 iunie 1998.

Curtea consideră că în absența unui calcul strict al actelor și formalităților îndeplinite, oră cu oră, teza Guvernului conform căreia eliberarea reclamantului nu a suferit nici o întârziere nu poate fi acceptată (hotărârea Nikolov, anterior citată, § 84). Ea constată în special că nici o acțiune nu pare să fi fost întreprinsă de autoritățile competente în seara și noaptea de 4 la 5 iunie 1998. Dacă acest interval de timp a fost necesar pentru trimiterea scrisorii tribunalului la penitenciar sau a fost datorat inactivității autorităților penitenciare, apare că menținerea în detenție a reclamantului în acest interval nu constituia un început de executare a ordinului de eliberare și nu cădea deci sub alineatul c) al articolului 5 § 1, nici sub niciunul dintre celelalte sale alineate.

Deci, a fost încălcare a articolului 5 § 1 în această privință. II.

Curtea constată că această plângere nu este evident nechibzuită în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată pe lângă aceasta că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de neadmisibilitate. Ar trebui deci să fie declarată recevabilă. B. Pe fond

Guvernul susține că persoana în cauză a făcut uz de posibilitatea de a cere o modificare a măsurii de detenție tribunalului înaintea căruia era în curs cauza și că disponea de asemenea de facultatea de a apela ordinul de plasare în detenție înaintea instanței superioare în temeiul articolului 344 din Codul de Procedură Penală.

Reclamantul pune în avans că decizia tribunalului care ordonează eliberarea sa nu a fost executată imediat și că nu avea nici un recurs împotriva prelungirii detenției sale rezultând din această întârziere.

Curtea reamintește că potrivit articolului 5 § 4, persoanele aretate sau deținute au dreptul la un examen al respectării cerințelor proceduale și materiale necesare "legalității", în sensul articolului 5 § 1, a privării de libertate. Ea constată că în caz, reclamantul dispunea de un atare recurs și că a făcut uz de acesta, tribunalul ordonând eliberarea sa la 4 iunie 1998. Plângerea sa sub aspectul articolului 5 § 4 constă în faptul că această decizie nu a fost executată cu celeritatea necesară, ceea ce, în absența oricărui alt recurs, ar avea efectul de a lipsi recurul folosit de eficiență.

Curtea constată deci că în circumstanțele particulare ale cauzei, această plângere se confundă cu cea examinată sub aspectul articolului 5 § 1, pentru care a constatat o încălcare din cauza întârzierii în executarea deciziei de eliberare a reclamantului (§§ 39-40 mai sus). Ca urmare, nu este necesă examinarea în caz dacă a existat de asemenea o încălcare a articolului 5 § 4 (a se vedea, mutatis mutandis, Erkalo c. Țările de Jos, hotărâre din 2 septembrie 1998, Colectare 1998-VI, p. 2480, § 64). III.

Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac de care dispunea în dreptul intern în măsura în care nu a introdus o acțiune în aplicarea legii privind responsabilitatea statului.

Curtea consideră că teza Guvernului este atât de strâns legată de substanța plângerii reclamantului sub aspectul articolului 5 § 5 din Convenție, încât ar trebui să asocieze excepția cu fondul. Prin urmare, nu este necesar de a se pronunța separat asupra bunului temei al acestei excepții.

Curtea constată pe lângă aceasta că această plângere nu este evident nechibzuită în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu constată nici un alt motiv de neadmisibilitate. Ar trebui deci să fie declarată recevabilă. B. Pe fond

Reclamantul se plânge de a nu dispune de un drept efectiv de a obține reparație pentru nerespectările pretinse ale articolului 5. El subliniază că jurisprudența în aplicarea legii privind responsabilitatea statului, invocată de Guvern, este foarte restrictivă și acoperă numai cazurile în care persoana deținută a fost ulterior achitată sau că urmăririle penale au fost abandonate pe motiv că faptele nu erau constitutive ale unei infracțiuni penale.

Guvernul susține că reclamantul dispunea de un drept la reparație în temeiul legii privind responsabilitatea statului, de care nu a făcut uz.

Curtea reamintește că dreptul la reparație în sensul articolului 5 § 5 presupune constatarea anterioară, de către instanțele interne sau de ea însăși, a încălcării unuia dintre paragrafele 1 la 4 ai acestui articol. Ținând seama de constatarea de nerespectare a articolului 5 § 1 (a se vedea §§ 39-40 mai sus), art. 5 § 5 se aplică în caz. Curtea trebuie deci să examineze dacă dreptul intern oferea reclamantului un drept la reparație efectiv și sancționabil în justiție.

Curtea observă că legea privind responsabilitatea statului prevede un drept la despăgubire pentru o detenție „anulată pentru lipsă de temei legal" și se referă în aparență la o detenție neregulată potrivit dreptului intern.

Cu toate acestea, în caz al reclamantului, menținerea în detenție nu apare ca fiind contrară dreptului național. Pe lângă aceasta, reiese din puțina jurisprudență cu privire la dispozițiile în cauză că acestea au fost aplicate numai în cazuri în care urmăririle penale au fost abandonate sau inculpatul a fost achitat, ceea ce nu este cazul reclamantului (a se vedea mai sus, § 22, și Yankov c. Bulgaria, nr. 39084/97, § 194, CEDO 2003-XII). Guvernul nu furnizează pe lângă aceasta nici un exemplu în care o reparație ar fi acordată pentru o detenție ilegală în aplicarea legii în cauză în timp ce procesul s-a încheiat cu o condamnare sau în caz în care o persoană ar fi menținută în detenție în ciuda unui ordin de eliberare. Reclamantul nu dispunea deci de un drept la compensație la aceasta titlu în temeiul legii din 1988.

Nu apare pe lângă aceasta că un atare drept exista în temeiul altor dispoziții ale dreptului intern.

Prin urmare, a fost încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție. IV.

Reclamantul cere 1 900 euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit.

Guvernul nu depune observații pe această problemă.

Pronunțând în echitate, după cum necesită art. 41, Curtea consideră că ar trebui să acorde reclamantului 1 000 EUR ca reparație pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 1 372 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate devant Curte. El prezintă o convenție de onorarare și un calcul al muncii efectuate de avocatul sau pentru un total de douăzeci și șase de ore. Reclamantul cere ca sumele alocate la acest titlu să fie versate direct avocatului seu.

Guvernul nu depune comentarii.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care ele se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În caz și ținând seama de elementele în posesia sa, în special de faptul că o parte din grievuri au fost declarate neadmisibile, și al criteriilor menționate mai sus, Curtea alocare reclamantului suma de 1 000 EUR, a fi versată avocatului seu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea recevabil cu privire la grievurile privitoare la art. 5 § 1 privind neregularitatea menținerii în detenție a reclamantului după versarea garanției, art. 5 § 4 și art. 5 § 5 și neadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție; 3. Declară că nu este necesar de a examina separat plângerea privitoare la art. 5 § 4 din Convenție; 4. Declară că a existat încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție; 5. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, de convertit în leve bulgare la cursul aplicabil la data plății: i. 1 000 EUR (o mie euro) pentru prejudiciul moral; ii. 1 000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și costuri, a fi versată avocatului seu; iii. orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobânzi simple la o rată egală cu rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris la 28 octombrie 2004 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 47799/99) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ivan Hristov Bojinov (« le requérant »), a saisi la Cour le 19 novembre 1998 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M. Ekimdjiev, avocat à Plovdiv. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par son coagent, M. Pacheva, du ministère de la Justice.

Le 6 mars 2003, la première section a décidé de communiquer les griefs tirés de la légalité de la détention du requérant postérieurement à l’ordonnance d’élargissement, de l’absence de recours effectif et de l’absence de droit à réparation, au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article 54A § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 8 mars 1997, les services des impôts et de la police économique effectuèrent un contrôle à la salle de jeux exploitée par le requérant à Plovdiv et constatèrent la présence de machines à sous pour lesquelles l’intéressé ne possédait pas d’autorisation. Par la suite, le requérant fut mis en examen pour avoir organisé des jeux de hasard sans autorisation, infraction prévue et réprimée par l’article 327 alinéa 1 du Code pénal.

Au titre du contrôle judiciaire, le procureur ordonna la mesure la moins lourde prévue par le Code de procédure pénale qui consistait dans l’obligation pour la personne mise en examen de ne pas quitter sa ville de résidence sans l’autorisation des organes compétents. Au cours de l’instruction préliminaire, le requérant se rendit à plusieurs convocations des organes d’enquête.

L’acte d’accusation fut établit le 18 mars 1998 et le requérant fut renvoyé devant le tribunal de district de Plovdiv.

Une première audience fut fixée au 6 avril 1998. Elle fut reportée en raison de l’absence du prévenu, qui n’avait pas été régulièrement cité, l’huissier chargé de la délivrance des actes ne l’ayant pas trouvé à l’adresse indiquée.

A l’audience suivante du 5 mai 1998, le tribunal constata qu’à plusieurs reprises, le requérant n’avait pas été trouvé à l’adresse qu’il avait communiquée, les convocations étant revenues avec la mention que le bâtiment situé à cette adresse avait été détruit. Il en conclut que le prévenu avait méconnu ses obligations au titre du contrôle judiciaire, en changeant d’adresse sans en informer les organes compétents, et ordonna son placement en détention provisoire.

Un avis de recherche fut délivré et le requérant fut arrêté à son domicile le 29 mai 1998. Le 1 er juin 1998, il saisit le tribunal de district de Plovdiv d’un recours contre la mesure de détention, indiquant qu’il n’avait pas changé d’adresse et qu’il n’avait reçu aucune convocation.

Son recours fut examiné le 4 juin 1998. Le tribunal entendit un témoin désigné par le requérant qui indiqua que la maison de l’intéressé était intacte et que celui-ci y résidait toujours. Le tribunal constata qu’au vu des témoignages recueillis, il ressortait que le requérant n’avait pas tenté de se soustraire à la justice. Il décida de modifier la mesure de détention provisoire et ordonna l’élargissement du requérant sous réserve du versement d’une garantie d’un montant de 300 000 levs bulgares. L’audience prit fin à 9 heures 15.

La somme ainsi déterminée fut versée le jour même par voie bancaire et les attestations correspondantes furent remises au tribunal. Par des courriers du même jour, le tribunal transmit l’ordonnance d’élargissement à la prison de Plovdiv pour exécution et en informa les services de police.

Le requérant fut remis en liberté le 5 juin 1998, au courant de la journée.

Une audience sur le fond se tint le 16 octobre 1998. Par un jugement rendu le même jour, le requérant fut reconnu coupable et condamné à une amende de 100 000 levs bulgares. II.

Elles sont régies par les articles 146 et suivants du Code de procédure pénale (CPP) et sont au nombre de quatre : l’obligation de ne pas quitter son lieu de résidence, le cautionnement, l’assignation à résidence et la détention provisoire.

En vertu de l’article 148 alinéa 2, toute personne accusée d’une infraction est dans l’obligation d’informer les organes compétents de tout changement d’adresse. Selon l’article 153 alinéa 1, lorsque la personne prévenue ou mise en examen omet de comparaître sans motif légitime ou change d’adresse sans en informer les autorités, une mesure plus contraignante doit être appliquée. a) La détention provisoire

Cette mesure est prévue à l’article 152 CPP. Pendant la phase de l’instruction préliminaire, l’article 152a, tel qu’en vigueur au moment des faits, prévoyait le droit de toute personne placée en détention provisoire d’introduire, dans un délai de sept jours, un recours judiciaire contre la mesure de détention. Après le renvoi de l’affaire devant un tribunal, ce dernier est compétent pour statuer sur les mesures destinées à garantir la comparution en justice (article 39 CPP). L’ordonnance ainsi rendue est susceptible d’appel (article 344 alinéa 3 CPP). b) Le cautionnement (гаранция)

L’article 150 CPP prévoit qu’une personne mise en examen peut être astreinte à fournir un cautionnement afin de garantir sa comparution en justice. L’alinéa 5 dispose que lorsqu’une telle mesure est consécutive à une mesure de détention provisoire, l’intéressé n’est libéré qu’après versement de la garantie. c) L’obligation de ne pas quitter la ville de résidence (подписка)

L’article 149 du CPP prévoit, au titre de la mesure la moins lourde, que le mis en examen peut être astreint à l’obligation de ne pas quitter sa ville de résidence sans l’autorisation de l’organe compétent. 2. La loi sur la responsabilité de l’Etat

La loi de 1988 sur la responsabilité de l’Etat pour les dommages causés aux particuliers (Закон за отговорността на държавата за вреди причинени на граждани) prévoit que l’Etat doit indemnisation du préjudice subi au titre d’une détention illégale, à la condition que la détention ait été préalablement déclarée illégale et annulée.

Dans sa jurisprudence récente sur cet article, la Cour suprême de cassation considère que la responsabilité de l’Etat pour détention irrégulière doit être engagée lorsqu’un prévenu a été relaxé (cf. реш. n o 978 от 10.07.2001, гр. д. n o 1036/2001, ВКС) ou que les poursuites ont été abandonnées faute de preuves suffisantes (cf. реш. n o 859 от 10.09.2001, гр. д. n o 2017/2000, ВКС ; реш. n o 9 от 10.02.2004, гр. д. n o 949/2003, ВКС), ces circonstances ayant pour effet de priver rétroactivement la détention provisoire de son fondement légal.

Le Gouvernement n’a pas fourni d’exemple où une réparation aurait été accordée en application de cette loi alors que le procès s’est achevé par une condamnation.

Par ailleurs, quiconque se prétend lésé par des faits entrant dans le champ d’application de la loi de 1988 ne peut prétendre à une indemnisation en application des règles générales de la responsabilité délictuelle. En effet, la jurisprudence dominante considère que la loi sur la responsabilité de l’Etat est un texte spécial qui déroge au régime général de la responsabilité (voir реш. n o 1370 от 16.12.1992, гр. д. n o 1181/92, ВС IV г. о.). EN DROIT I.

Le requérant allègue que son placement en détention provisoire, ainsi que son maintien en détention après le versement de la garantie fixée par le tribunal ont été effectués en méconnaissance de l’article 5 § 1 de la Convention. L’article 5 § 1 se lit comme suit en ses parties pertinentes : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; (...) » A. Sur la recevabilité 1. Sur le placement en détention du requérant

Le requérant considère que son placement en détention en date du 29 mai 1998 ne se justifiait pas au regard de l’article 5 § 1 c) et était dès lors irrégulier. Il considère en particulier que le constat du tribunal quant au fait qu’il n’avait pas informé les autorités de poursuites d’un changement d’adresse était faux et se basait sur une erreur de l’huissier chargé de la délivrance des citations.

La Cour note qu’il n’est pas contesté en l’espèce que le requérant a été placé en détention provisoire en vue d’être traduit devant un tribunal et qu’il existait des raisons plausibles de le soupçonner de la commission d’une infraction pénale. Sa détention entre dès lors dans le champ de l’article 5 § 1 c) de la Convention.

Concernant le respect des « voies légales », la Cour rappelle que cette exigence renvoie pour l’essentiel à la législation nationale et énonce l’obligation d’en respecter les normes de fond et de procédure. Elle constate que l’intéressé ne conteste pas la régularité formelle de son arrestation et de sa détention, mais plutôt l’appréciation faite par le tribunal quand au fait qu’il aurait changé de domicile sans en informer les autorités. A cet égard, la Cour considère qu’au vu des éléments dont disposait le tribunal, à savoir l’attestation par l’huissier que le requérant n’avait pas été trouvé à l’adresse à plusieurs reprises, son interprétation que le requérant avait omis de respecter ses obligations découlant du contrôle judiciaire n’apparaît pas comme déraisonnable ou arbitraire.

Quant à l’erreur commise par l’huissier, la Cour n’est pas convaincue que, pour les besoins de l’article 5 § 1 de la Convention, cette circonstance ait eu pour effet de rendre le placement en détention irrégulier en droit interne. Au demeurant, il ne résulte pas de l’ordonnance d’élargissement rendue le 4 juin 1998 que le placement en détention était illégal selon le droit interne, mais que la mesure de détention ne se justifiait plus, compte tenu de l’absence de risque que le requérant tente de se soustraire à la justice. Or, le simple fait que la mesure de détention ait été modifiée suite à l’exercice d’un recours par l’intéressé ne rejaillit pas en soi sur la régularité de l’incarcération (voir, mutatis mutandis , Benham c. Royaume-Uni , arrêt du 10 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, p. 754, § 46).

Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur le maintien en détention postérieurement au versement de la garantie

La Cour constate que cet aspect du grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant soutient que son maintien en détention postérieurement à l’ordonnance d’élargissement rendue par le tribunal le 4 juin 1998 à 9 heures 15 et au versement de la garantie, le même jour, ne se justifiait au regard d’aucun des alinéas de l’article 5 § 1 et était dès lors irrégulier.

Le Gouvernement met en avant que l’élargissement du requérant a été ordonné le 4 juin 1998 (et non le 2 juin, comme l’avait indiqué l’intéressé dans sa requête initiale). Il souligne que suite au versement de la garantie, le tribunal a informé la prison par une lettre du même jour et que le requérant a été remis en liberté dès réception de cette lettre, le 5 juin 1998. Il en conclut qu’aucun problème ne se pose quant à la légalité de la détention dans ce laps de temps.

La Cour relève que le tribunal régional de Plovdiv a ordonné l’élargissement du requérant à l’audience du 4 juin 1998, qui a pris fin à 9 heures 15. Le requérant a été remis en liberté le jour suivant, le 5 juin 1998.

La Cour rappelle que lorsque, comme en l’espèce, l’élargissement de l’intéressé pendant la procédure est subordonné à une garantie, le maintien en détention, pendant le temps nécessaire à l’accomplissement des conditions prévues, s’inscrit indéniablement dans la continuité de la détention initiale, effectuée « en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire » et entre dans le champ de l’article 5 § 1 c) (voir Nikolov c. Bulgarie , n o 38884/97, § 79, 30 janvier 2003).

Toutefois, la liste des exceptions au droit à la liberté figurant à l’article 5 § 1 revêt un caractère exhaustif et seule une interprétation étroite cadre avec le but de cette disposition : assurer que nul ne soit arbitrairement privé de sa liberté ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 170, CEDH 2000-IV). Il incombe dès lors à la Cour d’examiner des griefs relatifs à des retards d’exécution d’une décision de remise en liberté avec une vigilance particulière.

Si la Cour reconnaît qu’un certain délai dans l’exécution d’une décision de remise en liberté est souvent inévitable, ce délai doit être réduit au minimum. Il incombe au Gouvernement de fournir un relevé détaillé de tous les faits pertinents (arrêt Nikolov , précité, § 80).

Dans le cas d’espèce, l’élargissement du requérant a été ordonné le 4 juin 1998 à 9 heures 15. Les éléments du dossier ne permettent pas d’établir à quelle heure le tribunal a été informé de l’accomplissement de la condition à laquelle était subordonné cet élargissement, à savoir le versement de la garantie par le requérant. Il en ressort néanmoins que cela a été effectué au courant de la journée et que le greffier du tribunal a adressé une lettre à la prison de Plovdiv aux fins d’exécution le même jour, en toute vraisemblance pendant les heures d’ouverture de la juridiction. Le Gouvernement ne précise pas le mode de transmission de cette lettre – par télécopie, courrier interne ou postal, ni l’heure exacte à laquelle le requérant a été remis en liberté le jour suivant, le 5 juin 1998.

La Cour considère qu’en l’absence d’un décompte strict des actes et formalités accomplis, heure par heure, la thèse du Gouvernement selon laquelle la remise en liberté du requérant n’a subi aucun retard ne saurait être retenue (arrêt Nikolov , précité, § 84). Elle relève notamment qu’aucune action ne semble avoir été entreprise par les autorités compétentes dans la soirée et la nuit du 4 au 5 juin 1998. Que ce laps de temps ait été nécessaire à l’acheminement du courrier du tribunal vers la prison ou qu’il ait été dû à l’inactivité des autorités pénitentiaires, il apparaît que le maintien en détention du requérant pendant cet intervalle ne constituait pas un début d’exécution de l’ordonnance d’élargissement et ne relevait donc plus de l’alinéa c) de l’article 5 § 1, ni d’aucun autre de ses alinéas.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 5 § 1 à cet égard. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que l’intéressé a fait usage de la possibilité de demander une modification de la mesure de détention au tribunal devant lequel l’affaire était pendante et qu’il avait également la faculté de faire appel de l’ordonnance de placement en détention devant la juridiction supérieure en vertu de l’article 344 du Code de procédure pénale.

Le requérant met en avant que la décision du tribunal ordonnant son élargissement n’a pas été exécutée immédiatement et qu’il n’avait aucun recours contre la prolongation de sa détention résultant de ce retard.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 5 § 4, les personnes arrêtées ou détenues ont droit à un examen du respect des exigences de procédure et de fond nécessaires à la « légalité », au sens de l’article 5 § 1, de leur privation de liberté. Elle constate qu’en l’espèce, le requérant avait un tel recours à sa disposition et qu’il en a fait usage, le tribunal ayant ordonné son élargissement le 4 juin 1998. Son grief au regard de l’article 5 § 4 consiste dans le fait que cette décision n’a pas été exécutée avec la célérité nécessaire, ce qui, en l’absence de tout autre recours, aurait pour effet de priver le recours utilisé de son efficacité.

La Cour relève dès lors que dans les circonstances particulières de l’espèce, ce grief se confond avec celui examiné sous l’angle de l’article 5 § 1, dont elle a constaté la violation en raison du retard dans l’exécution de la décision de remise en liberté du requérant (§§ 39-40 ci-dessus). En conséquence, il n’y pas lieu d’examiner en l’espèce s’il y a également eu violation de l’article 5 § 4 (voir, mutatis mutandis , Erkalo c. Pays-Bas , arrêt du 2 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2480, § 64). III.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours dont il disposait en droit interne dans la mesure où il n’a pas introduit une action en application de la loi sur la responsabilité de l’Etat.

La Cour estime que la thèse du Gouvernement est si étroitement liée à la substance du grief du requérant sur le terrain de l’article 5 § 5 de la Convention, qu’il y a lieu de joindre l’exception au fond. Partant, il ne s’impose pas de statuer séparément sur le bien-fondé de cette exception.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne relève aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant se plaint de ne pas disposer d’un droit effectif d’obtenir réparation pour les violations alléguées de l’article 5. Il souligne que la jurisprudence en application de la loi sur la responsabilité de l’Etat, invoquée par le Gouvernement, est très restrictive et couvre uniquement les hypothèses où la personne détenue a été par la suite relaxée ou que les poursuites ont été abandonnées au motif que les faits n’étaient pas constitutifs d’une infraction pénale.

Le Gouvernement soutient que le requérant disposait d’un droit à réparation en vertu de la loi sur la responsabilité de l’Etat, dont il n’a pas fait usage.

La Cour rappelle que le droit à réparation au sens de l’article 5 § 5 suppose la constatation préalable, par les juridictions internes ou par elle-même, de la violation d’un des paragraphes 1 à 4 de cet article. Au vu du constat de méconnaissance de l’article 5 § 1 (voir §§ 39-40 ci-dessus), l’article 5 § 5 trouve à s’appliquer en l’espèce. La Cour doit dès lors examiner si le droit interne offrait au requérant un droit à réparation effectif et sanctionnable en justice.

La Cour observe que la loi sur la responsabilité de l’Etat prévoit un droit à indemnisation pour une détention « annulée pour absence de fondement légal » et se réfère en toute apparence à une détention irrégulière selon le droit interne.

Or, dans le cas du requérant, le maintien en détention n’apparaît pas comme contraire au droit national. Qui plus est, il ressort du peu de jurisprudence sur les dispositions en question qu’elles ont été uniquement appliquées à des cas où les poursuites ont été abandonnées ou que le prévenu a été relaxé, ce qui n’est pas le cas du requérant (voir ci-dessus, § 22, et Yankov c. Bulgarie , n o 39084/97, § 194, CEDH 2003-XII). Le Gouvernement ne fournit au demeurant aucun exemple où une réparation aurait été accordée pour une détention illégale en application de la loi en question alors que le procès s’est achevé par une condamnation ou dans le cas où une personne aurait été maintenue en détention malgré une ordonnance d’élargissement. Le requérant ne disposait dès lors pas d’un droit à compensation à ce titre en vertu de la loi de 1988.

Il n’apparaît pas en outre qu’un tel droit existait en vertu d’autres dispositions du droit interne.

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 1 900 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement ne soumet pas d’observations sur ce point.

Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 372 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il présente une convention d’honoraires et un décompte du travail effectué par son avocat pour un total de vingt-six heures. Le requérant demande que les sommes allouées à ce titre soient versées directement à son avocat.

Le Gouvernement ne soumet pas de commentaires.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où ils se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession, notamment du fait qu’une partie des griefs ont été déclarés irrecevables, et des critères susmentionnés, la Cour alloue au requérant la somme de 1 000 EUR, à verser à son avocat. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.