AFFAIRE BOJINOV c. BULGARIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 5-1 en ce qui concerne le maintien en détention;Non-lieu à examiner l'art. 5-4;Violation de l'art. 5-5;Irrecevable sous l'angle de l'art. 5-1 en ce qui concerne la régularité de la détention;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE BOJINOV c. BULGARIE (CtEDO, 2004)
PRIMA SECȚIE
CAUZA BOJINOV c. BULGARIA
(Cererea nr. 47799/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
28 octombrie 2004
DEFINITIV
28/01/2005
Această hotărâre va deveni definitiv în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corecturi de formă.
În cauza Bojinov c. Bulgaria,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședință în cameră compusă din:
D-nii
C.L.
Rozakis
,
președinte
,
P.
Lorenzen
,
D-nele
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
D-nii
A.
Kovler
,
K.
Hajiyev,
judecători
,
și de D.
S.
Nielsen,
grefier de secție
,
După deliberări în ședință de cameră din 7 octombrie 2004,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1.
La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 47799/99) împotriva Republicii Bulgaria și pe care un cetățean al acestui stat, D. Ivan Hristov Bojinov („reclamantul"), a depus-o la Curte la 19 noiembrie 1998 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
2.
Reclamantul este reprezentat de D-na M. Ekimdjiev, avocat la Plovdiv. Guvernul bulgar („Guvernul") este reprezentat de coagent, D-na Pacheva, din ministerul justiției.
3.
La 6 martie 2003, prima secție a hotărât să comunice grievurile privind legalitatea detenției reclamantului în urma ordinului de eliberare, absența recurului efectiv și absența dreptului la reparație, Guvernului. Folosind dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.
4.
Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise privind admisibilitatea și fondul cauzei (art. 54A § 1 din Regulament).
PE FOND
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul s-a născut în 1969 și reisidă la Plovdiv.
6.
La 8 martie 1997, serviciile de impozite și poliția economică au efectuat o inspecție la sala de jocuri exploatată de reclamant la Plovdiv și au constatat prezența unor mașini de jocuri pentru care persoana în cauză nu poseda o autorizație. Ulterior, reclamantul a fost pus sub acuzație pentru că a organizat jocuri de noroc fără autorizație, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 327 alineatul 1 din Codul Penal.
7.
Ca măsură de control judiciar, procurorul a ordonat măsura cea mai ușoară prevăzută de Codul de Procedură Penală care consta în obligația persoanei puse sub acuzație de a nu pleca din orașul sau regiunea de reședință fără autorizația organelor competente. În cursul anchetei preliminare, reclamantul s-a prezentat la mai multe convocări ale organelor de anchetă.
8.
Actul de acuzație a fost întocmit la 18 martie 1998 și reclamantul a fost trimis înaintea tribunalului de district din Plovdiv.
9.
Prima ședință a fost fixată pentru 6 aprilie 1998. A fost amânată din cauza absenței inculpatului, care nu fusese citat în mod regulat, agent uman delegat să transmită actele nefiind găsit la adresa indicată.
10.
La ședința următoare din 5 mai 1998, tribunalul a constatat că în mai multe rânduri, reclamantul nu fusese găsit la adresa pe care o comunicase, citațiile revenim cu mențiunea că clădirea situată la acea adresă fusese distrusă. A concluzionat că inculpatul nu respectase obligațiile sale decurente din controlul judiciar, schimbând adresa fără a informa organele competente, și a ordonat plasarea sa în detenție preventivă.
11.
Un ordin de căutare a fost emis și reclamantul a fost arestat la domiciliul cu la 29 mai 1998. La 1 iunie 1998, el s-a adresat tribunalului de district din Plovdiv cu un recurs împotriva măsurii de detenție, indicând că nu schimbarea adresa și că nu primise nici o citație.
12.
Recursul sa fost examinat la 4 iunie 1998. Tribunalul a ascultat un martor desemnat de reclamant care a indicat că casa persoanei în cauză era intactă și că acesta locuia în continuare acolo. Tribunalul a constatat că în vederea testimoniului strâns, reiese că reclamantul nu încercașe să scapă de justiție. A hotărât să modifice măsura detenției preventive și a ordonat eliberarea reclamantului sub condiția versării unei garanții de 300 000 de leve bulgare. Ședința s-a încheiat la 9:15.
13.
Suma astfel determinată a fost versată în aceeași zi prin transfer bancar și atestările corespunzătoare au fost remise tribunalului. Prin scrisori din aceeași zi, tribunalul a transmis ordinul de eliberare la penitenciarul din Plovdiv pentru executare și a informat serviciile de poliție.
14.
Reclamantul a fost eliberat la 5 iunie 1998, în cursul zilei.
15.
O ședință pe fond s-a ținut la 16 octombrie 1998. Printr-o sentință pronunțată în aceeași zi, reclamantul a fost găsit vinovat și condamnat la o amendă de 100 000 de leve bulgare.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
1.
Măsurile destinate să garanteze compararea unui inculpat
16.
Ele sunt reglementate de articolele 146 și următoarele din Codul de Procedură Penală (CPP) și sunt în numărul de patru: obligația de a nu pleca din locul de reședință, garanția, asignarea la reședință și detenția preventivă.
17.
Potrivit articolului 148 alineatul 2, orice persoană acuzată de o infracțiune are obligația de a informa organele competente de orice schimbare de adresă. Potrivit articolului 153 alineatul 1, atunci când persoana inculpată sau pusă sub acuzație nu se prezintă fără motiv legitim sau schimbă adresa fără a informa autoritățile, o măsură mai constrângetoare trebuie aplicată.
a)
Detenția preventivă
18.
Această măsură este prevăzută la art. 152 CPP. În faza anchetei preliminare, art. 152a, așa cum era în vigoare la momentul faptelor, prevedea dreptul oricărei persoane plasate în detenție preventivă de a introduce, într-o perioadă de șapte zile, un recurs judiciar împotriva măsurii de detenție. După trimiterea cauzei înaintea unui tribunal, acesta din urmă este competent să se pronunțe asupra măsurilor destinate să garanteze compararea în justiție (art. 39 CPP). Ordinul astfel pronunțat poate fi atacat cu apel (art. 344 alineatul 3 CPP).
b)
Garanția
19.
art. 150 CPP prevede că o persoană pusă sub acuzație poate fi obligată să furnizeze o garanție pentru a garantiza compararea în justiție. Alineatul 5 dispune că atunci când o asemenea măsură este consecutivă unei măsuri de detenție preventivă, persoana în cauză nu este eliberată decât după versarea garanției.
c)
Obligația de a nu pleca din orașul de reședință
20.
art. 149 din CPP prevede, ca măsura cea mai ușoară, că persoana pusă sub acuzație poate fi obligată la obligația de a nu pleca din orașul sa de reședință fără autorizația organului competent.
2.
Legea privind responsabilitatea statului
21.
Legea din 1988 privind responsabilitatea statului pentru daunele cauzate cetățenilor prevede că statul trebuie să despăgubească prejudiciul suferit ca urmare a unei detenții ilegale, cu condiția ca detenția să fi fost anterior declarată ilegală și anulată.
22.
În jurisprudența sa recentă cu privire la articolul respectiv, Curtea Supremă de Casație consideră că responsabilitatea statului pentru detenție neregulată trebuie să fie angajată atunci când o persoană inculpată a fost ulterior achitată (cf. decizia nr. 978 din 10.07.2001, dosarul nr. 1036/2001, VKS) sau că urmăririle penale au fost abandonate din lipsă de dovezi suficiente (cf. decizia nr. 859 din 10.09.2001, dosarul nr. 2017/2000, VKS; decizia nr. 9 din 10.02.2004, dosarul nr. 949/2003, VKS), aceste circumstanțe având ca efect să priveze retroactiv detenția preventivă de temelul legal.
23.
Guvernul nu a furnizat un exemplu în care o reparație ar fi acordată în aplicarea acestei legi în timp ce procesul s-a încheiat cu o condamnare.
24.
Pe lângă aceasta, oricine se pretinde lezat de fapte care intră în sfera de aplicare a legii din 1988 nu poate pretinde la o despăgubire în aplicarea regulilor generale ale răspunderii delictuale. De fapt, jurisprudența dominantă consideră că legea privind responsabilitatea statului este un text special care deroga regimului general al răspunderii (a se vedea decizia nr. 1370 din 16.12.1992, dosarul nr. 1181/92, VS IV de. o.).
PE DREPT
I.
PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1
25.
Reclamantul susține că plasarea sa în detenție preventivă, precum și menținerea sa în detenție după versarea garanției fixate de tribunal au fost efectuate în nerespectare a articolului 5 § 1 din Convenție. art. 5 § 1 citit după cum urmează în părțile sale relevante:
„1.
Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu procedurile legale: (...)
c)
dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune sau atunci când există motive rezonabile de a crede la necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să fugă după comiterea acesteia; (...)
"
A.
Privind admisibilitatea
1.
Privind plasarea în detenție a reclamantului
26.
Reclamantul consideră că plasarea sa în detenție la 29 mai 1998 nu se justificase sub aspectul articolului 5 § 1 c) și era deci neregulată. El consideră în special că constatarea tribunalului că nu informase autoritățile cu privire la o urmărire a unei schimbări de adresă era falsă și se baza pe o eroare a agentului delegat să transmită citatiile.
27.
Curtea constată că nu este contestat în caz că reclamantul a fost plasat în detenție preventivă pentru a fi prezentat unui tribunal și că existau motive plauzibile de a-l suspecta de comiterea unei infracțiuni penale. Detenția sa intră deci în sfera articolului 5 § 1 c) din Convenție.
28.
Cu privire la respectarea „procedurilor legale", Curtea reamintește că această cerință se referă în esență la legislația națională și enunță obligația de a-i respecta normele materiale și proceduale. Ea constată că persoana în cauză nu contestă regularitatea formală a arestării și detenției sale, ci mai degrabă aprecierea făcută de tribunal privind faptul că ar fi schimbat domiciliul fără a informa autoritățile. În această privință, Curtea consideră că ținând seama de elementele de care dispunea tribunalul, și anume declarația agentului delegat că reclamantul nu fusese găsit la adresa de mai multe ori, interpretarea acestuia că reclamantul omisise să respecte obligațiile ce decurgeau din controlul judiciar nu apare ca derezonabilă sau arbitrară.
29.
Cât privește eroarea comisă de agentul delegat, Curtea nu este convinsa că, pentru nevoile articolului 5 § 1 din Convenție, această circumstanță avusese efectul de a face plasarea în detenție neregulată în dreptul intern. În orice caz, nu reiese din ordinul de eliberare pronunțat la 4 iunie 1998 că plasarea în detenție era ilegală potrivit dreptului intern, ci că măsura detenției nu mai justificăse, ținând seama de absența riscului ca reclamantul să încerc să scapă de justiție. Cu toate acestea, simplul fapt că măsura detenției a fost modificată ca urmare a exercitării unui recurs de către persoana în cauză nu se reflectă în sine asupra regularității incarcerrării (a se vedea, mutatis mutandis, Benham c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Colectare de hotărâri și decizii 1996-III, p. 754, § 46).
30.
Ca urmare, această parte a plângerii este evident nechibzuită și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.
Privind menținerea în detenție în urma versării garanției
31.
Curtea constată că acest aspect al plângerii nu este evident nechibzuit în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată pe lângă aceasta că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de neadmisibilitate. Ar trebui deci să fie declarat recevabil.
B.
Pe fond
32.
Reclamantul susține că menținerea sa în detenție în urma ordinului de eliberare pronunțat de tribunal la 4 iunie 1998 la ora 9:15 și versării garanției, în aceeași zi, nu se justifiease sub aspectul niciuneia dintre alineatele articolului 5 § 1 și era deci neregulată.
33.
Guvernul subliniază că eliberarea reclamantului a fost ordonată la 4 iunie 1998 (și nu la 2 iunie, după cum indicase inițial în cererea sa). El subliniază că ca urmare a versării garanției, tribunalul a informat penitenciarul printr-o scrisoare din aceeași zi și că reclamantul a fost eliberat imediat după primirea acestei scrisori, la 5 iunie 1998. El concluzionează că nu se pune nici o problemă cu privire la legalitatea detenției în acest interval de timp.
34.
Curtea constată că tribunalul regional din Plovdiv a ordonat eliberarea reclamantului la ședința din 4 iunie 1998, care s-a încheiat la ora 9:15. Reclamantul a fost eliberat în ziua următoare, la 5 iunie 1998.
35.
Curtea reamintește că atunci când, după cum se întâmplă în caz, eliberarea persoanei în cauză în cursul procedurii este subordonată unei garanții, menținerea în detenție, pentru timpul necesar efectuării condițiilor prevăzute, se înscrie neîndoios în continuitatea detenției inițiale, efectuată „pentru a fi prezentat autorității judiciare competente" și intră în sfera articolului 5 § 1 c) (a se vedea Nikolov c. Bulgaria, nr. 38884/97, § 79, 30 ianuarie 2003).
36.
Cu toate acestea, lista excepțiilor la dreptul la libertate figurând la art. 5 § 1 are un caracter exhaustiv și numai o interpretare restrânsă se potrivește cu scopul acestei dispoziții: asigurarea că nimeni nu este arbitrar lipsit de libertate (Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 170, CEDO 2000-IV). Deci îi revine Curții să examineze grievurile privitoare la întârzieri în executarea unei decizii de eliberare cu o vigilență particulară.
37.
Dacă Curtea recunoaște că o anumită întârziere în executarea unei decizii de eliberare este adesea inevitabilă, această întârziere trebuie redusă la minimum. Îi revine Guvernului să furnizeze un raport detaliat al tuturor faptelor relevante (hotărârea Nikolov, anterior citată, § 80).
38.
În caz, eliberarea reclamantului a fost ordonată la 4 iunie 1998 la ora 9:15. Elementele dosarului nu permit de a stabili la ce oră tribunalul a fost informat de îndeplinirea condiției la care era subordonată această eliberare, și anume versarea garanției de către reclamant. Reiese totuși că aceasta a fost efectuată în cursul zilei și că grefierul tribunalului a adresat o scrisoare penitenciarului din Plovdiv cu scopul de a executa în aceeași zi, foarte probabil în cursul orelor de funcționare ale instanței. Guvernul nu precizează modul de transmitere a acestei scrisori – prin fax, corespondență internă sau poștă, nici ora exactă la care reclamantul a fost eliberat în ziua următoare, la 5 iunie 1998.
39.
Curtea consideră că în absența unui calcul strict al actelor și formalităților îndeplinite, oră cu oră, teza Guvernului conform căreia eliberarea reclamantului nu a suferit nici o întârziere nu poate fi acceptată (hotărârea Nikolov, anterior citată, § 84). Ea constată în special că nici o acțiune nu pare să fi fost întreprinsă de autoritățile competente în seara și noaptea de 4 la 5 iunie 1998. Dacă acest interval de timp a fost necesar pentru trimiterea scrisorii tribunalului la penitenciar sau a fost datorat inactivității autorităților penitenciare, apare că menținerea în detenție a reclamantului în acest interval nu constituia un început de executare a ordinului de eliberare și nu cădea deci sub alineatul c) al articolului 5 § 1, nici sub niciunul dintre celelalte sale alineate.
40.
Deci, a fost încălcare a articolului 5 § 1 în această privință.
II.
PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 4
41.
Reclamantul se plânge de absența unui recurs eficient pentru a remedia nerespectările pretinse ale articolului 5 § 1 și invocă de asemenea art. 13 din Convenție. Curtea reamintește că potrivit jurisprudenței sale constante, art. 5 § 4 constituie o lex specialis în raport cu cerințele mai generale ale articolului 13. Ar trebui deci să examineze plângerea sub aspectul primului din aceste dispoziții, care este libert după cum urmează:
„4.
Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce un recurs înaintea unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în termeni scurți asupra legalității detenției sale și să ordoneze eliberarea sa dacă detenția este ilegală.
"
A.
Privind admisibilitatea
42.
Curtea constată că această plângere nu este evident nechibzuită în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată pe lângă aceasta că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de neadmisibilitate. Ar trebui deci să fie declarată recevabilă.
B.
Pe fond
43.
Guvernul susține că persoana în cauză a făcut uz de posibilitatea de a cere o modificare a măsurii de detenție tribunalului înaintea căruia era în curs cauza și că disponea de asemenea de facultatea de a apela ordinul de plasare în detenție înaintea instanței superioare în temeiul articolului 344 din Codul de Procedură Penală.
44.
Reclamantul pune în avans că decizia tribunalului care ordonează eliberarea sa nu a fost executată imediat și că nu avea nici un recurs împotriva prelungirii detenției sale rezultând din această întârziere.
45.
Curtea reamintește că potrivit articolului 5 § 4, persoanele aretate sau deținute au dreptul la un examen al respectării cerințelor proceduale și materiale necesare "legalității", în sensul articolului 5 § 1, a privării de libertate. Ea constată că în caz, reclamantul dispunea de un atare recurs și că a făcut uz de acesta, tribunalul ordonând eliberarea sa la 4 iunie 1998. Plângerea sa sub aspectul articolului 5 § 4 constă în faptul că această decizie nu a fost executată cu celeritatea necesară, ceea ce, în absența oricărui alt recurs, ar avea efectul de a lipsi recurul folosit de eficiență.
46.
Curtea constată deci că în circumstanțele particulare ale cauzei, această plângere se confundă cu cea examinată sub aspectul articolului 5 § 1, pentru care a constatat o încălcare din cauza întârzierii în executarea deciziei de eliberare a reclamantului (§§ 39-40 mai sus). Ca urmare, nu este necesă examinarea în caz dacă a existat de asemenea o încălcare a articolului 5 § 4 (a se vedea, mutatis mutandis, Erkalo c. Țările de Jos, hotărâre din 2 septembrie 1998, Colectare 1998-VI, p. 2480, § 64).
III.
PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 5
47.
Reclamantul se plânge în final de absența în dreptul intern a unui drept efectiv la reparație, garantat de art. 5 § 5, pentru nerespectările pretinse ale paragrafelor 1 și 4 ai acestei dispoziții. art. 5 § 5 citit după cum urmează:
„5.
Orice persoană victim a unei arestări sau detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparație.
"
A.
Privind admisibilitatea
48.
Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac de care dispunea în dreptul intern în măsura în care nu a introdus o acțiune în aplicarea legii privind responsabilitatea statului.
49.
Curtea consideră că teza Guvernului este atât de strâns legată de substanța plângerii reclamantului sub aspectul articolului 5 § 5 din Convenție, încât ar trebui să asocieze excepția cu fondul. Prin urmare, nu este necesar de a se pronunța separat asupra bunului temei al acestei excepții.
50.
Curtea constată pe lângă aceasta că această plângere nu este evident nechibzuită în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu constată nici un alt motiv de neadmisibilitate. Ar trebui deci să fie declarată recevabilă.
B.
Pe fond
51.
Reclamantul se plânge de a nu dispune de un drept efectiv de a obține reparație pentru nerespectările pretinse ale articolului 5. El subliniază că jurisprudența în aplicarea legii privind responsabilitatea statului, invocată de Guvern, este foarte restrictivă și acoperă numai cazurile în care persoana deținută a fost ulterior achitată sau că urmăririle penale au fost abandonate pe motiv că faptele nu erau constitutive ale unei infracțiuni penale.
52.
Guvernul susține că reclamantul dispunea de un drept la reparație în temeiul legii privind responsabilitatea statului, de care nu a făcut uz.
53.
Curtea reamintește că dreptul la reparație în sensul articolului 5 § 5 presupune constatarea anterioară, de către instanțele interne sau de ea însăși, a încălcării unuia dintre paragrafele 1 la 4 ai acestui articol. Ținând seama de constatarea de nerespectare a articolului 5 § 1 (a se vedea §§ 39-40 mai sus), art. 5 § 5 se aplică în caz. Curtea trebuie deci să examineze dacă dreptul intern oferea reclamantului un drept la reparație efectiv și sancționabil în justiție.
54.
Curtea observă că legea privind responsabilitatea statului prevede un drept la despăgubire pentru o detenție „anulată pentru lipsă de temei legal" și se referă în aparență la o detenție neregulată potrivit dreptului intern.
55.
Cu toate acestea, în caz al reclamantului, menținerea în detenție nu apare ca fiind contrară dreptului național. Pe lângă aceasta, reiese din puțina jurisprudență cu privire la dispozițiile în cauză că acestea au fost aplicate numai în cazuri în care urmăririle penale au fost abandonate sau inculpatul a fost achitat, ceea ce nu este cazul reclamantului (a se vedea mai sus, § 22, și Yankov c. Bulgaria, nr. 39084/97, § 194, CEDO 2003-XII). Guvernul nu furnizează pe lângă aceasta nici un exemplu în care o reparație ar fi acordată pentru o detenție ilegală în aplicarea legii în cauză în timp ce procesul s-a încheiat cu o condamnare sau în caz în care o persoană ar fi menținută în detenție în ciuda unui ordin de eliberare. Reclamantul nu dispunea deci de un drept la compensație la aceasta titlu în temeiul legii din 1988.
56.
Nu apare pe lângă aceasta că un atare drept exista în temeiul altor dispoziții ale dreptului intern.
57.
Prin urmare, a fost încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție.
IV.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
58.
Potrivit articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât în mod incomplet să șteargă consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A.
Prejudiciul
59.
Reclamantul cere 1 900 euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit.
60.
Guvernul nu depune observații pe această problemă.
61.
Pronunțând în echitate, după cum necesită art. 41, Curtea consideră că ar trebui să acorde reclamantului 1 000 EUR ca reparație pentru prejudiciul moral.
B.
Cheltuieli și costuri
62.
Reclamantul cere de asemenea 1 372 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate devant Curte. El prezintă o convenție de onorarare și un calcul al muncii efectuate de avocatul sau pentru un total de douăzeci și șase de ore. Reclamantul cere ca sumele alocate la acest titlu să fie versate direct avocatului seu.
63.
Guvernul nu depune comentarii.
64.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care ele se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În caz și ținând seama de elementele în posesia sa, în special de faptul că o parte din grievuri au fost declarate neadmisibile, și al criteriilor menționate mai sus, Curtea alocare reclamantului suma de 1 000 EUR, a fi versată avocatului seu.
C.
Dobânzi moratorii
65.
Curtea consideră adecvat de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea recevabil cu privire la grievurile privitoare la art. 5 § 1 privind neregularitatea menținerii în detenție a reclamantului după versarea garanției, art. 5 § 4 și art. 5 § 5 și neadmisibilă pentru surplus;
2.
Declară
că a existat încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție;
3.
Declară
că nu este necesar de a examina separat plângerea privitoare la art. 5 § 4 din Convenție;
4.
Declară
că a existat încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție;
5.
Declară
a)
că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, de convertit în leve bulgare la cursul aplicabil la data plății:
i.
1 000 EUR (o mie euro) pentru prejudiciul moral;
ii.
1 000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și costuri, a fi versată avocatului seu;
iii.
orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe aceste sume;
b)
că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobânzi simple la o rată egală cu rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
6.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris la 28 octombrie 2004 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Grefier
Președinte