CASE OF PASZKOWSKI v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 5-3;Non-pecuniary damage - financial award
CASE OF PASZKOWSKI v. POLAND (CtEDO, 2004)
Reclamantul s-a născut în 1966 și trăiește în Gdańsk, Polonia. La 24 august 1994, reclamantul a fost arestat pe suspectul de extorcare a banilor de protecție de la o agenție de escortă. Apoi, alte unsprezece persoane au fost acuzate și retrase în custodie în legătură cu ancheta împotriva reclamantului. 10. În cursul anchetei, detenția reclamantului a fost de mai multe ori prelungită de procurorul regional Gdańsk (Prokurator Wojewódzki) și Curtea Regională Gdańsk (Sād Wojewódzki). Autoritățile fiscale au, de asemenea, obținut două rapoarte de experți privind sănătatea mentală a reclamantului. 11. La 27 iunie 1995, procurorul regional Gdańsk (Prokurator Wojewódzki) a depus un proiect de pronunțare în fața Curții Regionale Gdańsk (Sād Wojewódzki). Reclamantul a fost inculpat împreună cu alte unsprezece persoane în acuzații de jaf și extorcare. Pronunțarea a solicitat instanței să afle dovezi de la 106 martori. 12. La 26 iulie 1995, reclamantul a depus o cerere de eliberare. El a susținut că soția sa a fost plasată într-un spital mental și că fiica lor a fost lăsată fără grijă. La 18 august 1995, Curtea Regională Gdańsk a susținut ordinul de detenție. Curtea a susținut că, având în vedere numărul de suspecți implicați în cauză și natura gravă a infracțiunii în cauză, ținerea reclamantului în custodie a fost necesară pentru a se asigura că procesul de obținere a dovezilor a urmat cursul său corespunzător. La 6 septembrie 1995, Curtea de Apel Gdańsk (Sīd Apelacyjny) a respins apelul ulterior al reclamantului. 13. La 30 aprilie 1996, reclamantul a formulat o cerere de eliberare, respinsă de Curtea Regională Gdańsk la 14 mai 1996. Curtea de Apel din Gdańsk a susținut că a fost necesară menținerea reclamantului în custodie pentru a asigura conduita corectă a procedurii. La 12 iunie 1996, cu privire la recursul reclamantului, Curtea de Apel din Gdańsk a susținut această decizie. Curtea a constatat că situația familială a reclamantului nu milită împotriva detenției continue și că nu există motive pentru a elibera reclamantul, astfel cum este definită la art. 218 din Codul de Procedință Penală. De asemenea, a subliniat gravitatea acuzațiilor formulate împotriva reclamantului. 14. La 4 decembrie 1996, reclamantul a formulat încă o altă cerere de eliberare. Curtea Regională Gdańsk a respins-o la 10 decembrie 1996, deoarece reclamantul nu a prezentat niciun argument nou care să justifice eliberarea sa. 15. La 30 decembrie 1996, Curtea Regională Gdańsk a solicitat Curtea Supremă (Sād Najwyższy) să prelungească detenția reclamantului. La 16 ianuarie 1997, Curtea Supremă a acordat cererea și a prelungit detenția sa și a altor opt persoane co-acusate până la 30 iunie 1997. 16. La 6 iunie 1997, reclamantul a formulat încă o altă cerere de eșuat de eliberare de la detenție. 17. La 26 iunie 1997, Curtea Regională Gdańsk a depus o cerere în temeiul articolului 222 § 4 din Codul de Procedură Penală la Curtea Supremă, solicitându-i să prelungească detenția reclamantului pentru o perioadă suplimentară de șase luni. La 13 august 1997, Curtea Supremă a prelungit detenția reclamantului până la 1 decembrie 1997, având în vedere faptul că este necesar să se asigure buna conduită a procedurii. Curtea a subliniat faptul că acest caz era deosebit de complex în ceea ce privește mai multe co-accusări. În plus, a observat că instanța judecătorească încă trebuia să audă dovezi de la 50 de martori. 18. La 26 septembrie 1996, compoziția instanței judecătorilor trebuia schimbată datorită bolii judecătorului președintelui. 19. În perioada octombrie-decembrie 1997, tribunalul de judecată în patru ocazii a permis familiei reclamantului să-l viziteze în închisoare. 20. La 25 noiembrie 1997, Curtea Regională Gdańsk a cerut din nou Curtea Supremă să prelungească detenția reclamantului. La 19 decembrie 1997, Curtea Supremă a hotărât să prelungească detenția reclamantului până la 30 aprilie 1998. Acesta a considerat că, chiar dacă procedurile au fost lungi, instanța de judecată nu a putut fi considerată responsabilă pentru întârziere. Componența instanței de judecată a fost schimbată din cauza bolii judecătorului președinte. În plus, unele dintre acuzați au contribuit la durata procedurii prin depunerea numeroase propuneri la instanță. În ianuarie, februarie, martie 1998, familia reclamantului a fost autorizată, în cinci ocazii, să-l viziteze în închisoare. 22. La 30 aprilie 1998, Curtea Regională Gdańsk a eliberat reclamantul sub supravegherea poliției. Curtea a susținut că deținerea a fost deja prelungită de trei ori de către Curtea Supremă, dar în absență, deoarece procedurile nu au fost încă încheiate. În opinia instanței, orice prelungire a reținerii sale ulteriore la încarcerare ar fi egală cu îndeplinirea condamnării la închisoare. 23. Înainte de 30 aprilie 1998, instanța de judecată a enumerat 31 de audieri, dintre care 17 au fost anulate sau suspendate. 24. La 22 octombrie 2002, Curtea Regională a pronunțat hotărârea, condamnând reclamantul la patru ani de închisoare. 25. În momentul material, normele de detenție privind reținerea erau conținute în capitolul 24 din Legea din 19 aprilie 1969 „Codul de procedură penală” (Kodeks postępowania karnego) („Codul”) intitulat „Mesuri preventive” („Radki zapobiegawcze”). Codul nu mai este în vigoare. Acesta a fost abrogat și înlocuit cu Legea din 6 iunie 1997 (denumită în comun „Noul Cod de Procedură Penală”), care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998. Codul enumerat ca „măsuri preventive”, printre altele, deținerea în custodie, cauțiunea și supravegherea poliției. 26. art. 209 stabilește motivele generale care justifică impunerea măsurilor preventive. Această dispoziție se citește: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura buna desfășurare a procedurii dacă dovezile împotriva acuzatului justifică suficient avizul că a comis o infracțiune penală.” 27. art. 217 § 1 a definit motive de detenție în reținere. Partea relevantă a acestei dispoziții, în versiunea aplicabilă până la 1 ianuarie 1996, prevede: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special în cazul în care nu are reședință stabilită [în Polonia] sau identitatea sa nu poate fi stabilită; (2) există un risc rezonabil ca un acuzat să încerce să inducă martori să dea mărturie falsă sau să obstrugă cursul corect al procedurii prin alte mijloace ilegale; (3) un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau a recidivat în infracțiune în modul definit în Codul penal; sau (4) un acuzat a fost acuzat de o infracțiune care creează un pericol grav pentru societate...” 28. La 1 ianuarie 1996, alineatele (3) și (4) din art. 217 alineatul (1) au fost abrogate și întreaga dispoziție a fost reformulată. Începând cu data respectivă, se scrie: „(1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau nu are o locuință permanentă [în Polonia]; sau (2) [dacă stătea înainte de 1 ianuarie 1996].” Alineatul 2 din art. 217 prevede: „Dacă un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune intenționată [pentru comisie a căror condamnare poate fi supusă unei condamnare legală maximă de cel puțin opt ani de închisoare, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin trei ani de închisoare, necesitatea de a continua deținere în vederea asigurării bune a procedurii poate fi bazată pe riscul ca o penalitate grea să fie impusă.” 29. Codul stabilește marja de discreție în menținerea unei măsuri preventive specifice. Articolele 213 § 1, 218 și 225 din Codul se bazează pe preceptul că detenția în reținere este cea mai extremă măsură preventivă și că nu ar trebui impusă în cazul în care măsurile mai leniste sunt adecvate.