CASE OF EPOZDEMIR v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection rejected (six month period);Violation of Art. 6-1;Not necessary to examine Art. 6-3-c;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - finding of violation sufficient;Costs and expenses partial award
CASE OF EPOZDEMIR v. TURKEY (CtEDO, 2004)
CAUZA DE EPÖZDEM İR/TURKEY (Declarația nr. 43926/98) JUDG STRASBOURG 28 octombrie 2004 FINAL 28/01/2005 Prezenta hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Epözdemir/Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca o cameră compusă din: Ress Președinte Caflisch Türmen Zupančič doamna H.S. Greve Traja dna Gyulumyan, judecători și grefierul secțiunii Berger, deliberat în privat la 7 octombrie 2004, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 43926/98) împotriva Republicii Turciei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 43926/98) de către un național turc, dl Nametullah Epözdemir (nr. 11 august 1998. Reclamantul a fost reprezentat de dl S. Okçuoğlu, avocat care practică la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții. La 14 mai 2002, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice plângerile privind articolele 6 și 13 din Convenție către Guvern. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, în continuare, să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE Reclamantul, născut în 1959, este în prezent reținut în închisoarea Muș. Faptele cazului, prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 noiembrie 1993, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție de la Departamentul Antiterrorism al Direcției de Securitate Tatvan cu suspiciuni de aderarea sa la o organizație ilegală, și anume PKK. La 25 noiembrie 1993, reclamantul a fost îndreptat în fața procurorului public Tatvan și a judecătorului de investigare la Curtea Tatvanului. În aceeași zi, judecătorul de investigare a ordonat ca reclamantul să fie reținut în închisoare. Într-un acuzat din 31 decembrie 1993, procurorul de la Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a inițiat proceduri penale împotriva reclamantului. El l-a acuzat de a fi membru al unei bande armate în temeiul articolului 168 din Codul Penal. La 13 martie 1995, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 12 ani și șase luni de închisoare. 10. Reclamantul a apelat. La 17 noiembrie 1995, Curtea de Casație a anulat decizia Curții de Securitate a statului Diyarbakır din motive procedurale. 11. La 18 noiembrie 1996, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a aplicat hotărârea Curții de Casație și a condamnat reclamantul la 12 ani și șase luni de închisoare pentru aderarea la o organizație ilegală. 12. La 18 martie 1998, Curtea de Casație a respins apelul reclamantului, susținând raționamentul și evaluarea probelor Curții de Securitate a statului Diyarbakır. II. Özel c. Turcia (n. 42739/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002). Reclamantul a susținut că a fost judecat și condamnat de Curtea de Securitate a statului Diyarbakır, care nu a fost nici independent, nici imparțial. El a plâns în continuare că a fost privat de dreptul său la asistența unui avocat în custodia de poliție, în fața procurorului public și judecătorului. În acest sens, el a invocat art. 6 §§ 1 și 3 litera (c) și art. 13 din Convenție. 15. Curtea consideră oportună examinarea plângerilor reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție, în consecință nu consideră necesar să se determine dacă a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. Guvernul a susținut, în temeiul articolului 35 din Convenție, că plângerea reclamantului în ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat din Diyarbakır trebuie respinsă pentru nerespectarea normei de șase luni. În acest sens, ei au susținut că, în timp ce reclamantul se plângea de lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate de Stat Diyarbakır, ar fi trebuit să depună cererii sale la Curte în termen de șase luni de la data în care instanța respectivă și-a pronunțat hotărârea, și anume 18 noiembrie 1996. 17. Curtea reiterează că a examinat deja obiecții preliminare similare ale Guvernului în ceea ce privește nerespectarea reglementării de șase luni în trecut și le-a respins (a se vedea Özdemir c. Turcia nr. 59659/00, § 29, 6 februarie 2003 și Doğan și Keser c. Turcia, nos. Prin urmare, Curtea respinge obiecția preliminară a Guvernului. 19. Având în vedere jurisprudența sa stabilită (a se vedea printre multe autorități, Çıraklar c. Turcia , hotărârea din 28 octombrie 1998 , Raportul hotărârilor și hotărârilor 1998-VII și având în vedere materialele care îi sunt prezentate, Curtea consideră că prezentul caz ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de o examinare a fondurilor. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Meritii privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat din Diyarbakır 20. Guvernul a susținut că tribunalele de securitate de stat au fost înființate prin lege pentru a face față amenințărilor pentru securitatea și integritatea statului. Acestea au susținut că în cazul instantaneu nu exista nicio bază pentru a constata că reclamantul ar putea avea îndoieli legitime cu privire la independența Curții de Securitate de Stat din Diyarbakır. Guvernul s-a mai referit la modificarea constituțională a anului 1999, prin care judecătorii militari nu ar mai putea sta în instanțe de securitate de stat. 21. Curtea constată că a examinat în trecut cazuri similare și a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Özel , citat mai sus §§ 33-34 și Özdemir c. Turcia , nr. 59659/00 , §§ 35-36, 6 februarie 2003). 22. Curtea nu consideră niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Este de înțeles că reclamantul care a fost urmărit într-o Curte de Securitate de Stat pentru a fi membru al unei organizații ilegale ar fi trebuit să fie îngrijorat de a fi judecat de o bancă care include un ofițer regulat al armatei și membru al Serviciului Legal Militar. Din acest motiv, el ar putea să se temă legitim că Curtea de Securitate a statului Diyarbakır ar putea permite să fie influențată în mod indebit de considerații care nu au nimic de-a face cu natura cazului. Cu alte cuvinte, temerile reclamantului cu privire la lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului pot fi considerate drept justificate obiectiv (a se vedea Incal c. Turcia , hotărârea din 9 iunie 1998, Raporturile 1998-IV, p. 1573, § 72 în amendă 23. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest sens. În ceea ce privește restul plângerilor prezentate în temeiul articolului 6 24. Având în vedere concluzia că dreptul reclamantului la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial a fost încălcat, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 § 3 litera (c) din Convenție. II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 118,743 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și 50 000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 27. Guvernul nu a prezentat observații cu privire la aceste creanțe. 28. În ceea ce privește problema prejudiciilor materiale, Curtea consideră, în primul rând, că nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procedurii compatibile cu art. 6 alineatul (1). În plus, afirmațiile reclamantei în ceea ce privește prejudiciu material nu sunt susținute de niciun element de probă. Prin urmare, Curtea nu le poate permite. 29. Curtea consideră, de asemenea, că constatarea unei încălcări a articolului 6 constituie, în sine, o compensare suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de reclamant în acest sens (a se vedea Incal , citat mai sus, p. 1575, § 82 și Çiraklar , citat mai sus, § 45). În cazul în care Curtea constată că un reclamant a fost condamnat de un tribunal care nu este independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1, consideră că, în principiu, cea mai adecvată formă de ajutor ar fi asigurarea că reclamantul este acordat în timp util un proces de redresare de către un tribunal independent și imparțial (Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). Reclamantul a solicitat, de asemenea, 6.113 EUR pentru costuri și cheltuieli. 32. Guvernul nu a făcut niciun comentariu cu privire la acest punct. 33. Curtea va face o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile în măsura în care acestea au fost de fapt și neapărat suportate și au fost rezonabile cu privire la cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Sawicka c. Polonia , nr. 37645/97, § 54, 1 octombrie 2002). 34. Prezenta estimare se bazează pe informațiile disponibile și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Özdemir , citată mai sus, § 49 și Aksaç c. Turcia , nr. 41956/98 , § 31, 15 iulie 2004), Curtea atribuie reclamantului 3,000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL DECIZIE UNANIMOUS DECLARĂ restul cererii admisibile; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că nu este necesar să se ia în considerare plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 alineatul (3) litera (c) din convenție; deține că constatarea unei încălcări a convenției constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru prejudiciu moral; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în lira turcă la rata aplicabilă la data decontare și gratuită de orice plată care poate fi plătită; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 28 octombrie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Președintele grefierului