CASE OF EPOZDEMIR v. TURKEY

CASE OF EPOZDEMIR v. TURKEY (CtEDO, 2004)

CAUZA DE EPÖZDEM İR/TURKEY (Declarația nr. 43926/98) JUDG STRASBOURG 28 octombrie 2004 FINAL 28/01/2005 Prezenta hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Epözdemir/Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca o cameră compusă din: Ress Președinte Caflisch Türmen Zupančič doamna H.S. Greve Traja dna Gyulumyan, judecători și grefierul secțiunii Berger, deliberat în privat la 7 octombrie 2004, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 43926/98) împotriva Republicii Turciei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 43926/98) de către un național turc, dl Nametullah Epözdemir (nr. 11 august 1998. Reclamantul a fost reprezentat de dl S. Okçuoğlu, avocat care practică la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții. La 14 mai 2002, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice plângerile privind articolele 6 și 13 din Convenție către Guvern. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, în continuare, să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE Reclamantul, născut în 1959, este în prezent reținut în închisoarea Muș. Faptele cazului, prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 noiembrie 1993, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție de la Departamentul Antiterrorism al Direcției de Securitate Tatvan cu suspiciuni de aderarea sa la o organizație ilegală, și anume PKK. La 25 noiembrie 1993, reclamantul a fost îndreptat în fața procurorului public Tatvan și a judecătorului de investigare la Curtea Tatvanului. În aceeași zi, judecătorul de investigare a ordonat ca reclamantul să fie reținut în închisoare. Într-un acuzat din 31 decembrie 1993, procurorul de la Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a inițiat proceduri penale împotriva reclamantului. El l-a acuzat de a fi membru al unei bande armate în temeiul articolului 168 din Codul Penal. La 13 martie 1995, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 12 ani și șase luni de închisoare. 10. Reclamantul a apelat. La 17 noiembrie 1995, Curtea de Casație a anulat decizia Curții de Securitate a statului Diyarbakır din motive procedurale. 11. La 18 noiembrie 1996, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a aplicat hotărârea Curții de Casație și a condamnat reclamantul la 12 ani și șase luni de închisoare pentru aderarea la o organizație ilegală. 12. La 18 martie 1998, Curtea de Casație a respins apelul reclamantului, susținând raționamentul și evaluarea probelor Curții de Securitate a statului Diyarbakır. II. Özel c. Turcia (n. 42739/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002). Reclamantul a susținut că a fost judecat și condamnat de Curtea de Securitate a statului Diyarbakır, care nu a fost nici independent, nici imparțial. El a plâns în continuare că a fost privat de dreptul său la asistența unui avocat în custodia de poliție, în fața procurorului public și judecătorului. În acest sens, el a invocat art. 6 §§ 1 și 3 litera (c) și art. 13 din Convenție. 15. Curtea consideră oportună examinarea plângerilor reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție, în consecință nu consideră necesar să se determine dacă a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. Guvernul a susținut, în temeiul articolului 35 din Convenție, că plângerea reclamantului în ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat din Diyarbakır trebuie respinsă pentru nerespectarea normei de șase luni. În acest sens, ei au susținut că, în timp ce reclamantul se plângea de lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate de Stat Diyarbakır, ar fi trebuit să depună cererii sale la Curte în termen de șase luni de la data în care instanța respectivă și-a pronunțat hotărârea, și anume 18 noiembrie 1996. 17. Curtea reiterează că a examinat deja obiecții preliminare similare ale Guvernului în ceea ce privește nerespectarea reglementării de șase luni în trecut și le-a respins (a se vedea Özdemir c. Turcia nr. 59659/00, § 29, 6 februarie 2003 și Doğan și Keser c. Turcia, nos. Prin urmare, Curtea respinge obiecția preliminară a Guvernului. 19. Având în vedere jurisprudența sa stabilită (a se vedea printre multe autorități, Çıraklar c. Turcia , hotărârea din 28 octombrie 1998 , Raportul hotărârilor și hotărârilor 1998-VII și având în vedere materialele care îi sunt prezentate, Curtea consideră că prezentul caz ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de o examinare a fondurilor. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Meritii privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat din Diyarbakır 20. Guvernul a susținut că tribunalele de securitate de stat au fost înființate prin lege pentru a face față amenințărilor pentru securitatea și integritatea statului. Acestea au susținut că în cazul instantaneu nu exista nicio bază pentru a constata că reclamantul ar putea avea îndoieli legitime cu privire la independența Curții de Securitate de Stat din Diyarbakır. Guvernul s-a mai referit la modificarea constituțională a anului 1999, prin care judecătorii militari nu ar mai putea sta în instanțe de securitate de stat. 21. Curtea constată că a examinat în trecut cazuri similare și a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Özel , citat mai sus §§ 33-34 și Özdemir c. Turcia , nr. 59659/00 , §§ 35-36, 6 februarie 2003). 22. Curtea nu consideră niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Este de înțeles că reclamantul care a fost urmărit într-o Curte de Securitate de Stat pentru a fi membru al unei organizații ilegale ar fi trebuit să fie îngrijorat de a fi judecat de o bancă care include un ofițer regulat al armatei și membru al Serviciului Legal Militar. Din acest motiv, el ar putea să se temă legitim că Curtea de Securitate a statului Diyarbakır ar putea permite să fie influențată în mod indebit de considerații care nu au nimic de-a face cu natura cazului. Cu alte cuvinte, temerile reclamantului cu privire la lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului pot fi considerate drept justificate obiectiv (a se vedea Incal c. Turcia , hotărârea din 9 iunie 1998, Raporturile 1998-IV, p. 1573, § 72 în amendă 23. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest sens. În ceea ce privește restul plângerilor prezentate în temeiul articolului 6 24. Având în vedere concluzia că dreptul reclamantului la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial a fost încălcat, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 § 3 litera (c) din Convenție. II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 118,743 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și 50 000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 27. Guvernul nu a prezentat observații cu privire la aceste creanțe. 28. În ceea ce privește problema prejudiciilor materiale, Curtea consideră, în primul rând, că nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procedurii compatibile cu art. 6 alineatul (1). În plus, afirmațiile reclamantei în ceea ce privește prejudiciu material nu sunt susținute de niciun element de probă. Prin urmare, Curtea nu le poate permite. 29. Curtea consideră, de asemenea, că constatarea unei încălcări a articolului 6 constituie, în sine, o compensare suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de reclamant în acest sens (a se vedea Incal , citat mai sus, p. 1575, § 82 și Çiraklar , citat mai sus, § 45). În cazul în care Curtea constată că un reclamant a fost condamnat de un tribunal care nu este independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1, consideră că, în principiu, cea mai adecvată formă de ajutor ar fi asigurarea că reclamantul este acordat în timp util un proces de redresare de către un tribunal independent și imparțial (Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). Reclamantul a solicitat, de asemenea, 6.113 EUR pentru costuri și cheltuieli. 32. Guvernul nu a făcut niciun comentariu cu privire la acest punct. 33. Curtea va face o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile în măsura în care acestea au fost de fapt și neapărat suportate și au fost rezonabile cu privire la cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Sawicka c. Polonia , nr. 37645/97, § 54, 1 octombrie 2002). 34. Prezenta estimare se bazează pe informațiile disponibile și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Özdemir , citată mai sus, § 49 și Aksaç c. Turcia , nr. 41956/98 , § 31, 15 iulie 2004), Curtea atribuie reclamantului 3,000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL DECIZIE UNANIMOUS DECLARĂ restul cererii admisibile; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că nu este necesar să se ia în considerare plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 alineatul (3) litera (c) din convenție; deține că constatarea unei încălcări a convenției constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru prejudiciu moral; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în lira turcă la rata aplicabilă la data decontare și gratuită de orice plată care poate fi plătită; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 28 octombrie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Președintele grefierului

THIRD SECTION

CASE OF EPÖZDEMİR v. TURKEY

(Application no. 43926/98)

JUDGMENT

STRASBOURG

28 October 2004

FINAL

28/01/2005

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Epözdemir v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

G.

Ress

,

President

,

Mr

L.

Caflisch

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

B.

Zupančič

,

Mrs

H.S.

Greve

,

Mr

K.

Traja

,

Mrs

A.

Gyulumyan,

judges

,

and Mr

V.

Berger

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 7 October 2004,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 43926/98) against the Republic of Turkey lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Nametullah Epözdemir (“the applicant”), on 11 August 1998.

2.

The applicant was represented by Mr S. Okçuoğlu, a lawyer practising in Istanbul. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purpose of the proceedings before the Court.

3.

On 14 May 2002 the Court declared the application partly inadmissible and decided to communicate the complaints concerning Articles

6 and 13 of the Convention to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it further decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

4.

The applicant, who was born in 1959, is currently detained in Muș Prison.

5.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

6.

On 7 November 1993 the applicant was taken into custody by police officers from the Anti-Terrorism Department of the Tatvan Security Directorate on suspicion of his membership to an illegal organisation, namely the PKK.

7.

On 25 November 1993 the applicant was brought before the Tatvan public prosecutor and the investigating judge at the Tatvan Magistrate’s Court. The same day, the investigating judge ordered that the applicant be placed in detention on remand.

8.

In an indictment dated 31 December 1993, the public prosecutor at the Diyarbakır State Security Court initiated criminal proceedings against the applicant. He charged him with being member of an armed gang under Article

168 of the Criminal Code.

9.

On 13 March 1995 the Diyarbakır State Security Court, composed of two civilian judges and a military judge, convicted the applicant as charged and sentenced him to twelve years and six months’ imprisonment.

10.

The applicant appealed. On 17 November 1995 the Court of Cassation quashed the decision of the Diyarbakır State Security Court for procedural reasons.

11.

On 18 November 1996 the Diyarbakır State Security Court applied the decision of the Court of Cassation and sentenced the applicant to twelve years and six months’ imprisonment for membership to an illegal organisation.

12.

On 18 March 1998 the Court of Cassation dismissed the applicant’s appeal, upholding the Diyarbakır State Security Court’s reasoning and assessment of evidence.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

13.

A full description of the domestic law may be found in

Özel v.

Turkey

(no. 42739/98, §§ 20-21, 7 November 2002).

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 6 AND 13 OF THE CONVENTION

14.

The applicant submitted that he had been tried and convicted by the Diyarbakır State Security Court which was neither independent nor impartial. He further complained that he had been deprived of his right to the assistance of a lawyer in police custody, before the public prosecutor and the judge. In this respect he invoked Article 6 §§ 1 and 3 (c) and Article

13 of the Convention.

15.

The Court finds it appropriate to examine the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. It accordingly does not find it necessary to determine whether there has been a violation of Article 13 of the Convention.

A.

Admissibility

16.

The Government argued under Article 35 of the Convention that the applicant’s complaint in respect of the independence and impartiality of the Diyarbakır State Security Court must be rejected for failure to comply with the six-month rule. In this respect, they maintained that as the applicant was complaining of the lack of independence and impartiality of the Diyarbakır State Security Court, he should have lodged his application with the Court within six months of the date on which that court rendered its judgment, namely 18 November 1996.

17.

The Court reiterates that it has already examined similar preliminary objections of the Government in respect of the non-compliance with the six months rule in the past and has rejected them (see

Özdemir v.

Turkey

,

no.

59659/00, § 29, 6 February 2003 and

Doğan and Keser v.

Turkey,

nos.

50193/99 and 50197/99, § 17, 24 June 2004). The Court finds no particular circumstances in the instance case which would require it to depart from its findings in the above-mentioned cases.

18.

Accordingly, the Court rejects the Government’s preliminary objection.

19.

In the light of its established case law (see amongst many authorities,

Çıraklar v. Turkey

, judgment of 28 October 1998,

Reports of Judgments and Decisions

1998-VII), and in view of the materials submitted to it, the Court considers that the present case raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits. The Court therefore concludes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article

35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established.

B.

Merits

1.

As to the independence and impartiality of the Diyarbakır State Security Court

20.

The Government maintained that the state security courts had been established by law to deal with threats to the security and integrity of the State. They submitted that in the instant case there was no basis to find that the applicant could have any legitimate doubts about the independence of the Diyarbakır State Security Court. The Government further referred to the constitutional amendment of 1999 whereby military judges could no longer sit on state security courts.

21.

The Court notes that it has examined similar cases in the past and has concluded that there was a violation of Article 6 § 1 of the Convention (see

Özel

, cited above, §§ 33-34, and

Özdemir v. Turkey

, no.

59659/00, §§

35-36, 6 February 2003).

22.

The Court sees no reason to reach a different conclusion in this case. It is understandable that the applicant who was prosecuted in a State Security Court for being a member of an illegal organisation should have been apprehensive about being tried by a bench which included a regular army officer and member of the Military Legal Service. On that account, he could legitimately fear that the Diyarbakır State Security Court might allow itself to be unduly influenced by considerations which had nothing to do with the nature of the case. In other words, the applicant’s fears as to the State Security Court’s lack of independence and impartiality can be regarded as objectively justified (see

Incal v. Turkey

, judgment of 9

June 1998,

Reports

1998-IV, p. 1573, § 72

in fine

).

23.

In the light of the foregoing the Court finds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention in this respect.

2.

As to the remainder of the complaints submitted under Article 6

24.

Having regard to its finding that the applicant’s right to a fair hearing by an independent and impartial tribunal has been infringed, the Court considers that it is unnecessary to examine the applicant’s complaints under Article

6 § 3 (c) of the Convention.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

26.

The applicant requested 118,743 euros (EUR) in respect of pecuniary damage and EUR 50,000 in respect of non-pecuniary damage.

27.

The Government did not submit any observations on these claims.

28.

On the question of pecuniary damage, the Court considers in the first place that it cannot speculate as to what the outcome of proceedings compatible with Article 6 § 1 would have been. Moreover, the applicant’s claims in respect of pecuniary damage are not supported by any evidence whatsoever. The Court can therefore not allow them.

29.

The Court further considers that the finding of a violation of Article

6 constitutes in itself sufficient compensation for any non-pecuniary damage suffered by the applicant in this respect (see

Incal

, cited above, p.

1575, § 82, and

Çiraklar

, cited above, § 45).

30.

Where the Court finds that an applicant has been convicted by a tribunal which is not independent and impartial within the meaning of Article

6 § 1, it considers that, in principle, the most appropriate form of relief would be to ensure that the applicant is granted in due course a retrial by an independent and impartial tribunal (

Gençel v. Turkey

, no.

53431/99, §

27, 23 October 2003).

B.

Costs and expenses

31.

The applicant also claimed EUR 6,113 for costs and expenses.

32.

The Government did not make any comments on this point.

33.

The Court will make an award in respect of costs and expenses in so far as these were actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum (see, for example,

Sawicka v. Poland

, no. 37645/97, §

54, 1

October 2002).

34.

Making its own estimate based on the information available, and having regard to the criteria laid down in its case-law (see, among other authorities,

Özdemir

, cited above, § 49 and

Aksaç v. Turkey

, no.

41956/98, §

31, 15 July 2004), the Court awards the applicant EUR 3,000 in respect of costs and expenses.

C.

Default interest

35.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the remainder of the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article

6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

that it is not necessary to consider the applicant’s complaints under Article 6 § 3 (c) of the Convention;

4.

Holds

that the finding of a violation of the Convention constitutes in itself sufficient just satisfaction for non-pecuniary damage;

5.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44 § 2 of the Convention, EUR 3,000 (three thousand euros) in respect of costs and expenses, to be converted into Turkish Liras at the rate applicable at the date of the settlement and free of any charge that may be payable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

6.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 28 October 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Registrar

President