- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 14 aprilie 2005
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Not necessary to examine other complaints under Art. 6
- Prejudiciu moral
- Cheltuieli de judecată — cerere respinsă
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Töre împotriva Turciei
Traducere în română Auto
CAUZUL TÖRE v. TURKIE (Depunerea nr. 48095/99) HOTĂRÂREA Strasburg 14 aprilie 2005 FINAL 14/07/2005 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Töre v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca Cameră compusă din: B.M. Zupančič Hedigan Caflisch Türmen Bîrsan Doamna Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky, judecători și grefierul secțiunii Berger, deliberat în privat la 24 martie 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 48095/99) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, Nazif Töre („reclamantul”), la 17 aprilie 1999. Reclamantul a fost reprezentat de doamna E. Çıtak, avocată practicată la Istanbul.
Guvernul turc (“Guvernul”) nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții. La 29 aprilie 2004, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice plângerea privind dreptul reclamantului la un proces echitabil de către un tribunal independent și imparțial guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. La 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Cazul a fost atribuit noii secțiuni a treia. FACTE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1964 și trăiește în Istanbul. În 1988, reclamantul a fost condamnat pentru aderarea la o organizație ilegală, anume Partidul Comunist Marxist-Leninist.
La 15 aprilie 1991 a fost eliberat condiționat din închisoare. La 16 martie 1996, reclamantul a fost arestat și arestat de către poliție. La 9 aprilie 1996, reclamantul a fost interogat de ofițerii de poliție la Hotărârea de Securitate Tunceli. La 9 aprilie 1996, Curtea de Securitate de Stat Malatya i-a ordonat detenția în reținere. La 22 aprilie 1996, procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat Malatya a depus o acuzație în fața acesteia, acuzând reclamantul de a fi membru într-o organizație armată ilegală, și anume Partidul Comunist Marxist-Leninist.
Procurorul public a solicitat ca reclamantul să fie condamnat și condamnat în temeiul articolului 146 § 1 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. 10. Între timp, la 7 mai 1996, procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus o acuzație cu acesta din urmă acuzând reclamantul de a fi un accesoriu la jaf bancar și uciderea unui funcționar la 18 mai 1992. La 26 decembrie 1996, cele două cazuri au fost aderate și procedura penală împotriva reclamantului a continuat în fața Curții de Securitate de Stat Malatya. 11. La 16 decembrie 1997, Curtea de Securitate de Stat Malatya, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la închisoare pe viață.
12. La 30 noiembrie 1998, Curtea de Securitate de Stat Malatya a susținut hotărârea Curții de Securitate de Stat, fără a conduce o audiere, deoarece avocatul reclamantului a fost absent fără justificare. 13. La 10 octombrie 2002, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că reclamantul a fost eliberat din închisoare din cauza nesănătății în temeiul articolului 399 din Codul de procedură penală. În consecință, reclamantul a fost închis, în total, timp de aproximativ șase ani și șase luni. II. Dreapta DOMESTIC RELEVANT 14. Legislația și practicile interne relevante în vigoare la momentul material sunt descrise în următoarele hotărâri: Özel Turcia (nr. 42739/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (nr. 53431/99, §§ 12, 23 octombrie 2003). Reclamantul a susținut că a fost judecat și condamnat de Curtea de Securitate de Stat Malatya, care nu este nici independent, nici imparțial.
El se plângea în continuare că a fost privat de dreptul său la asistența unui avocat în custodie de poliție și că opinia scrisă a principalului procuror public la Curtea de Casație nu a fost niciodată servită pe el, privand-o astfel de posibilitatea de a-și prezenta argumentele contra. El se bazează pe art. 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție. Admisibilitatea 16. Guvernul a susținut în temeiul articolului 35 din Convenție că plângerea reclamantului în ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat Malatya trebuie respinsă pentru nerespectarea normei de șase luni. În acest sens, ei au susținut că, în timp ce reclamantul se plângea de lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate de Stat Malatya, el ar fi trebuit să depună cererii sale la Curte în termen de șase luni de la data în care instanța respectivă și-a pronunțat hotărârea.
17. Curtea reiterează că a examinat deja, în mai multe cazuri, obiecțiile preliminare similare ale Guvernului în ceea ce privește nerespectarea normei de șase luni și le-a respins (a se vedea Özdemir c. Turcia nr. 59659/00, § 29, 6 februarie 2003, și Doğan și Keser c. Turcia, Prin urmare, Curtea respinge obiecția preliminară a Guvernului. 19. Având în vedere jurisprudența sa stabilită (a se vedea, printre multe autoritățile, Çıraklar c. Turcia , hotărârea din 28 octombrie 1998, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1998-VII și având în vedere materialele care îi sunt prezentate, Curtea consideră că cazul susține probleme complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de o examinare a fondului.
Prin urmare, Curtea concluzionează că restul cererii nu este manifestament nefondat în sensul articolului Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat 20. Curtea a examinat un număr mare de cazuri care pun la punct probleme similare cu cele din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Özel , citat mai sus §§ 33-34 și Özdemir , citat mai sus §§ 35-36). 21. În ceea ce privește cazul instantaneu, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument capabil de a conduce la o concluzie diferită. reclamantul – urmărit într-o Curtea de Securitate de Stat pentru infracțiuni legate de „securitatea națională” – ar fi trebuit să aibă frică de a fi judecat de o bancă care includea un ofițer regulat al armatei, care a fost membru al Serviciului Legal Militar.
Pe acest motiv ei ar putea avea legitimă teamă că Curtea de Securitate de Stat s-ar putea permite să fie influențată în mod incorect de considerații care nu au nimic de-a face cu natura cazului. Prin urmare, îndoielile reclamantului cu privire la independența și imparțialitatea instanței respective pot fi considerate drept justificate obiectiv (a se vedea Incal v. Turcia , hotărârea din 9 iunie 1998, Raporturile 1998 IV, p. 1568, § 72 în amenda 22. În concluzie, Curtea consideră că Curtea de Securitate de Stat care a judecat și condamnat reclamantul nu este un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. În consecință, a existat o încălcare a acestei dispoziții.
Dreptul reclamantului la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze celelalte plângeri în temeiul articolului 6 din Convenția privind echitatea procedurii în fața instanțelor interne (a se vedea, printre altele, Incal, citate mai sus, § 74, și Ükünç și Güneș v. Turcia , nr. 42775/98, § 26, 18 decembrie 2003). II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 24. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 25. Reclamantul a solicitat 300.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale.
El a solicitat, de asemenea, o cantitate de compensare în ceea ce privește prejudiciile materiale. El a lăsat această cantitate la discreția Curții. 26. Guvernul a contestat aceste cereri. 27. În ceea ce privește presupusele prejudiciu material suportate de reclamant, Curtea remarcă că reclamantul nu a produs nici o primire sau documente în sprijinul cererii sale. Curtea respinge, în consecință, această cerere.
28. 6 constituie în sine o compensare suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de reclamant în acest sens (a se vedea Incal , citat mai sus , p. 1575 , § 82 și Çıraklar , citat mai sus § 45 ). 29. În cazul în care Curtea constată că un reclamant a fost condamnat de un tribunal care nu a fost independent și imparțial în sensul articolului 6 §§ 1, consideră că, în principiu, cea mai adecvată formă de ajutor ar fi să se asigure că reclamantul primește un proces prompt de judecată de către un tribunal independent și imparțial (Gençel, citat mai sus, § 27). Costuri și cheltuieli 30. Reclamantul nu a depus nici o chitanță sau facturi care indică costurile și cheltuielile pe care le-a suportat în fața procedurii interne și a Curții.
El a lăsat-o la discreția Curții de a evalua suma corespunzătoare. 31. Guvernul a susținut că numai cheltuielile suportate de fapt pot fi rambursate, susținute în acest sens că toate costurile și cheltuielile trebuie documentate de către reclamant sau reprezentantul său. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea respinge cererea de costuri și cheltuieli în cadrul procedurii interne și consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 2.000 EUR pentru procedurile în fața Curții.
Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește plângerea privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat Malatya; deține că nu este necesar să se ia în considerare celelalte plângeri ale reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție; că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de solicitant; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 2 000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile care urmează să fie convertite în lira turcă nouă la rata aplicabilă la data decontare și gratuit de orice plată care poate fi plătită; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă.
Președintele grefierului Vincent Berger Boštjan M. Zupančič
THIRD SECTION
CASE OF TÖRE v. TURKEY (Application no. 48095/99) JUDGMENT STRASBOURG 14 April 2005 FINAL 14/07/2005 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Töre v. Turkey, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Mr B.M. Zupančič , President , Mr J. Hedigan , Mr L. Caflisch , Mr R. Türmen , Mr C. Bîrsan , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr V. Zagrebelsky, judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having deliberated in private on 24 March 2005, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 48095/99) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Nazif Töre (“the applicant”), on 17 April 1999.
The applicant was represented by Madame E. Çıtak, a lawyer practising in Istanbul. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court.
On 29 April 2004 the Court declared the application partly inadmissible and decided to communicate the complaint concerning the applicant's right to a fair trial by an independent and impartial tribunal to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.
On 1 November 2004 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). The case was assigned to the newly composed Third Section. THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
5. The applicant was born in 1964 and lives in Istanbul.
In 1988 the applicant was convicted of membership in an illegal organisation, namely the Marxist-Leninist Communist Party. On 15 April 1991 he was conditionally released from prison.
On 16 March 1996 the applicant was arrested and taken into custody by the police. On 9 April 1996 the applicant was interrogated by the police officers at the Tunceli Security Directorate.
On 9 April 1996 the Malatya State Security Court ordered his detention on remand.
On 22 April 1996 the public prosecutor at the Malatya State Security Court filed an indictment with the latter, accusing the applicant of membership in an illegal armed organisation, namely the Marxist-Leninist Communist Party. The public prosecutor requested that the applicant be convicted and sentenced under Article 146 § 1 of the Criminal Code and Section 5 of Law no. 3713.
In the meantime on 7 May 1996 the public prosecutor at the Istanbul State Security Court filed an indictment with the latter accusing the applicant of being an accessory to a bank robbery and murder of a clerk on 18 May 1992. On 26 December 1996 the two cases were joined and the criminal proceedings against the applicant continued before the Malatya State Security Court.
On 16 December 1997 the Malatya State Security Court, composed of two civilian judges and a military judge, convicted the applicant as charged and sentenced him to life imprisonment.
On 30 November 1998 the Court of Cassation upheld the judgment of the Malatya State Security Court without conducting a hearing since the applicant's lawyer was absent without justification.
On 10 October 2002 the applicant's representative informed the Court that the applicant was released from prison due to ill-health pursuant to Article 399 of the Criminal Procedure Code. Accordingly, the applicant was imprisoned, in total, for about six years and six months. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW
14. The relevant domestic law and practice in force at the material time are outlined in the following judgments: Özel v. Turkey (no. 42739/98, §§ 20-21, 7 November 2002) and Gençel v. Turkey (no. 53431/99, §§ 11 ‑ 12, 23 October 2003). THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION
15. The applicant submitted that he had been tried and convicted by the Malatya State Security Court which was neither independent nor impartial. He further complained that he had been deprived of his right to the assistance of a lawyer in police custody and that the written opinion of the principal public prosecutor to the Court of Cassation was never served on him, thus depriving him of the opportunity to put forward his counter ‑ arguments. He relied on Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention. A. Admissibility
The Government argued under Article 35 of the Convention that the applicant's complaint in respect of the independence and impartiality of the Malatya State Security Court must be rejected for failure to comply with the six-month rule. In this respect, they maintained that as the applicant was complaining of the lack of independence and impartiality of the Malatya State Security Court, he should have lodged his application with the Court within six months of the date on which that court rendered its judgment.
The Court reiterates that it has already examined in several cases similar preliminary objections of the Government in respect of the non ‑ compliance with the six months' rule and has rejected them (see Özdemir v. Turkey , no. 59659/00, § 29, 6 February 2003, and Doğan and Keser v. Turkey, nos. 50193/99 and 50197/99, § 17, 24 June 2004). The Court finds no particular circumstances in the instance case, which would require it to depart from its findings in the above-mentioned cases.
Accordingly, the Court rejects the Government's preliminary objection.
In the light of its established case law (see, amongst many authorities, Çıraklar v. Turkey , judgment of 28 October 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VII), and in view of the materials submitted to it, the Court considers that the case raise complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits. The Court therefore concludes that the remainder of the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established. B. Merits 1. Independence and impartiality of the State Security Court
The Court has examined a large number of cases raising similar issues to those in the present case and found a violation of Article 6 § 1 of the Convention (see Özel , cited above, §§ 33-34, and Özdemir , cited above, §§ 35-36).
As to the instant case, the Court considers that the Government have not submitted any facts or arguments capable of leading to a different conclusion. It considers it understandable that the applicant – prosecuted in a State Security Court for offences relating to “national security” – should have been apprehensive about being tried by a bench which included a regular army officer, who was a member of the Military Legal Service. On that account they could legitimately fear that the State Security Court might allow itself to be unduly influenced by considerations which had nothing to do with the nature of the case. Consequently, the applicant's doubts about that court's independence and impartiality may be regarded as objectively justified (see Incal v. Turkey , judgment of 9 June 1998, Reports 1998 ‑ IV, p. 1568, § 72 in fine ).
In conclusion, the Court considers that the State Security Court which tried and convicted the applicant was not an independent and impartial tribunal within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention. Accordingly, there has been a violation of this provision. 2. Fairness of the proceedings
Having regard to its finding of a violation of applicant's right to a fair hearing by an independent and impartial tribunal, the Court considers that it is not necessary to examine the other complaints under Article 6 of the Convention relating to the fairness of the proceedings before the domestic courts (see, among other authorities, Incal, cited above, § 74, and Ükünç and Güneș v. Turkey , no. 42775/98, § 26, 18 December 2003). II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
24. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant claimed 300,000 euros (EUR) in respect of non ‑ pecuniary damage. He also requested an amount of compensation in respect of pecuniary damage. He left the determination of this amount to the discretion of the Court.
The Government contested those claims.
As regards the alleged pecuniary damage sustained by the applicant, the Court notes that the applicant has not produced any receipt or documents in support of his claim. The Court accordingly dismisses this claim.
The Court further considers that the finding of a violation of Article 6 constitutes in itself sufficient compensation for any non-pecuniary damage suffered by the applicant in this respect (see Incal , cited above, p. 1575, § 82, and Çıraklar , cited above, § 45).
Where the Court finds that an applicant was convicted by a tribunal which was not independent and impartial within the meaning of Article 6 § 1, it considers that, in principle, the most appropriate form of relief would be to ensure that the applicant is granted a prompt retrial by an independent and impartial tribunal ( Gençel , cited above, § 27). B. Costs and expenses
The applicant did not submit any receipts or invoices indicating the costs and expenses he had incurred before the domestic proceedings and the Court. He left it to the Court's discretion to asses the appropriate amount.
The Government maintained that only actually incurred expenses can be reimbursed. In this connection, they submitted that all costs and expenses must be documented by the applicant or his representative.
According to the Court's case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court rejects the claim for costs and expenses in the domestic proceedings and considers it reasonable to award the sum of EUR 2,000 for the proceedings before the Court. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention as regards the complaint relating to the independence and impartiality of the Malatya State Security Court; 3. Holds that it is not necessary to consider the applicant's other complaints under Article 6 of the Convention; 4. Holds that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for non-pecuniary damage sustained by the applicant; 5. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, EUR 2,000 (two thousand euros) in respect of costs and expenses to be converted into new Turkish liras at the rate applicable at the date of the settlement and free of any charge that may be payable; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 6. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 14 April 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Registrar President