cererii nr. 77633/01
prezentată de Angelo GIANI
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința din 28 octombrie 2004 într-o cameră compusă din:
președinte,
Dnele F. Tulkens,
Dna. E. Steiner,
judecători,
și de D. S. Nielsen,
grefier de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționate introdusă la 31 martie 2001,
Având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în virtutea articolului 41 al Regulamentului Curții,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat, render hotărârea următoare:
Reclamantul, d-l Angelo Giani, este un cetățean italian, născut în 1935 și locuitor în Golasecca (Varèse).
Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesivi, respectiv d. U. Leanza și I.M. Braguglia, și de coagentul său, d. F. Crisafulli.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul locuiește în Golasecca, sat situat la cinci kilometri de aeroportul Malpensa 2000.
La 3 iunie 1986, regiunea Lombardia a aprobat planul general de amenajare a aeroportului Malpensa (Piano Regolatore Generale dell'aeroporto – PRGA) după ani de negocieri cu autoritățile locale. În 1987, PRGA a fost aprobat definitiv de Guvernul italian.
În 1994, decretul-lege nr. 428, devenit legea nr. 505 din 8 august 1994, a hotărât concentrarea traficului aerian pe aeroportul Malpensa.
La 5 iulie 1996, ministrul Transporturilor a promulgat decretul 46-T care definea criteriile de repartizare a traficului aerian între aeroporturile Linate și Malpensa.
Printr-o decizie nr. 1692 din 23 iulie 1996, Parlamentul European a aprobat proiectele TEN (Trans-european networks), inclusiv cel al aeroportului Malpensa.
La 4 mai 1998, municipalitatea Milano, în aplicarea decretului ministrului Transporturilor din 23 octombrie 1997 (decretul Burlando), a aprobat dezvoltarea Malpensa și transferul zborurilor de la Linate la Malpensa.
La 26 iunie 1998, ministerul Mediului a cerut companiei de activități aeroportuare (Società Esercizi Aeroportuali – SEA) să facă o evaluare a impactului ambiental (valutazione di impatto ambientale – VIA) în conformitate cu directiva 85/337/CEE și decizia 2179/98/CEE.
La 29 iulie 1998, SEA a comunicat ministerului Mediului că creșterea traficului aerian nu justifica implementarea procedurii VIA; prin urmare a estimat că nu era necesar să se realizeze studiul impactului ambiental.
La 2 iulie 1999, SEA a prezentat comisiei pentru evaluarea mediului un studiu al impactului ambiental (studio di impatto ambientale – SIA) decurgând din transferul zborurilor de la Linate la Malpensa.
La 4 noiembrie 1999, comisia pentru VIA a estimat studiul SEA insuficient. A observat că decizia de a transforma proiectul Malpensa de aeroport intercontinental în aeroport hub (aeroport unde se pot schimba zboruri prin corespondență) presupunea o modificare substanțială a proiectului din 1987, și prin urmare o nouă procedură VIA era necesară conform articolului 6 al legii nr. 349 din 8 iulie 1986.
La 25 noiembrie 1999, miniștrii Mediului și Bunurilor Culturale au promulgat un decret (decretul Ronchi/Melandri din 25 noiembrie 1999) conținând o opinie negativă asupra studiului SEA. Acest decret a anulat decretul 46-T al ministrului Transporturilor care prevedea transferul zborurilor la Malpensa.
La 13 decembrie 1999, ministrul Transporturilor a luat notă de decretul din 25 noiembrie 1999 și a cerut consiliului ministrilor să emit o opinie cu privire la situația aeroportului Malpensa. Printr-un decret din 13 decembrie 1999, Primul Ministru s-a pronunțat asupra acestei probleme (în sensul articolului 6 al legii nr. 349 din 1986) și a confirmat transferul zborurilor de la Linate la Malpensa.
Prin decretul 15-T din 3 martie 2000 (decretul Bersani), ministrul Transporturilor a dispus transferul definitiv al zborurilor către Malpensa 2000.
Reclamantul estimează că de când zborurile de la mai multe aeroporturi italiene au fost relocate la aeroportul Malpensa 2000, nivelul zgomotului a devenit intolerabil.
Conform Guvernului, decretul 15-T prevedea o reducere a numărului de zboruri care trebuiau să fie relocate la Malpensa comparativ cu ceea ce era stabilit în decretul 46-T din 5 iulie 1996.
În aplicarea unei decizii a Comisiei Europene din 21 decembrie 2000, la 5 ianuarie 2001 ministrul Transporturilor a modificat decretul 15-T din 3 martie 2000 prin prevederea unei creșteri a zborurilor către aeroportul Linate.
Reclamantul a depus plângere de șase ori la procuratură Busto Arsizio (Varèse).
În prima plângere introdusă la 6 septembrie 1999, reclamantul susținea că zgomotul cauzat de avioanele care utilizează aeroportul Malpensa 2000 noaptea îl împiedica să doarmă. Această plângere a fost clasată la 6 octombrie 1999 pe motiv că procuratură nu a găsit nici un act punibil în faptele denunțate.
În a doua plângere, introdusă la 27 octombrie 1999, reclamantul afirma că legislația privind traficul aerian încălca articolele 2 și 32 din Constituția italiană. În plângerile a treia și a patra, prezentate respectiv la 29 octombrie 1999 și 26 aprilie 2000, considera că activitatea ministerului Transporturilor încălca articolele 2, 3 și 32 din Constituția italiană și legea regională a Parcului Lombard al Ticino (Parco Lombardo del Ticino).
Conform informațiilor furnizate de reclamant, acesta nu a primit noutăți din procuratură privind aceste plângeri.
La 22 ianuarie 2001, reclamantul a depus plângere împotriva ministrului Transporturilor și împotriva președintelui Companiei de Exerciții Aeroportuare (Società Esercizi Aeroportuali – SEA) pentru încălcarea articolelor 2 și 32 din Constituția italiană și omisiunea de a proceda la o evaluare a impactului ambiental (valutazione di impatto ambientale – VIA). Reclamantul a primit o cerere de clasare a acestei plângeri. La 20 septembrie 2001, reclamantul a făcut opoziție.
În fine, reclamantul semnalează că anumite colectivități locale (enti locali) au depus plângere din cauza poluării acustice și atmosferice provocate de Malpensa 2000. La 12 octombrie 2001, Legambiente onlus (organizație non-profit de utilitate socială – onlus) a depus plângere la procuratură Busto Arsizio pentru încălcarea de către SEA a legii privind protecția sănătății cetățenilor locuind în apropierea aeroportului Malpensa. La 10 august 2000, UNI.CO.MAL (Uniunea Comitete Zona Malpensa pentru protecția sănătății și mediului – Unione Comitati Comprensorio Malpensa per la tutela della salute e dell'ambiente) a depus plângere la procuratură Busto Arsizio pentru că construcțiile la aeroport prezentau caracteristici tipologice superioare celor autorizate de PRGA Malpensa aprobat prin decizia ministerului Transporturilor DM nr. 903 din 13 decembrie 1987.
Reclamantul susține că în 2003, o hală pentru întreținere și reparare a avioanelor a fost construită la 140 de metri de un sat. Estimează că această hală nu era prevăzută de PRGA din 1986 și a fost construită fără procedura VIA.
La 22 mai 2003, comuna Somma Lombardo a depus un recurs în fața tribunalului administrativ regional (TAR) din Lombardia pentru a obține anularea acestei modificări la PRGA. Acest recurs a fost transferat la TAR Roma la 19 iunie 2003.
Prin patru hotărâri din 22 ianuarie 2004, TAR Roma a respins patru recursuri introduse de colectivitățile locale vizând anularea decretului privind transferul zborurilor de la Linate la Malpensa și alte acte administrative privind aeroportul Malpensa.
art. 700 al Codului de procedură civilă prevede că orice persoană care are temeiuri bine fondate să-și exprime temerile că, în timp ce este nevoie pentru a-și afirma dreptul conform căilor de procedură ordinare, acest drept ar fi amenințat de un prejudiciu imediat și irreparabil, poate cere judecătorului competent măsuri de urgență care permite a asigura provizoriu, conform circumstanțelor, efectele deciziei pe fond.
art. 2043 al Codului civil enunță principiul "neminem laedere", și anume datorita generală de a nu provoca prejudicii altcuiva. Oricine susține că a suferit un prejudiciu în încălcarea acestui principiu poate iniția o acțiune în răspundere.
art. 2 al legii 1034 din 1971 prevede că orice persoană care are temeiuri bine fondate să-și exprime temerile că dreptul ei este amenințat de un prejudiciu imediat și irreparabil decurgând din executarea actului administrativ atacat sau comportamentului administrației, poate cere tribunalului administrativ să ia măsuri de urgență care să asigure provizoriu, și conform circumstanțelor, efectele deciziei pe fond.
1.Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de creșterea poluării acustice și atmosferice în satul său, provocate de avioanele care utilizează aeroportul Malpensa 2000. În particular, estimează că de la instalarea aeroportului, obiceiurile sale de viață s-au schimbat, și consideră Guvernul italian responsabil pentru aceasta, acesta nefiind implementat măsuri corespunzătoare pentru a asigura respectul drepturilor garantate de art. 8 din Convenție. Reclamantul susține că zgomotul avioanelor, ziua cât și noaptea, depășește limita de decibeli prevăzută de legea italiană și nu-i permite să doarmă ca înainte. Noaptea, somnul lui este deranjat de zgomotul avioanelor-cargo a căror intensitate sonoră îi afectează pe termen lung sănătatea. Raportează că conform decretului Primului Ministru din 14 noiembrie 1991, zgomotul emis de o sursă sonoră nu trebuie să depășească 5 decibeli ziua și 3 decibeli noaptea. Reclamantul adaugă că un monitorizare din 26 iulie 2000, comandată de municipalitatea Golasecca, a relevat că nivelul zgomotului, ziua cât și noaptea, depășea nivelul de decibeli prevăzut de lege.
Reclamantul consideră că evaluarea impactului ambiental (valutazione di impatto ambientale – VIA) prevăzută de legile italiene și comunitare nu a fost efectuată. O VIA negativă asupra relocării zborurilor la Malpensa 2000 a fost efectuată de ministerul Mediului la 25 noiembrie 1999. Estimează că decretul Primului Ministru din 13 decembrie 1999, care a prevăzut relocarea zborurilor de la mai multe aeroporturi italiene la aeroportul Malpensa 2000 fără autorizația Parlamentului Italian, nu a luat în considerare sus-menționata VIA din 25 noiembrie 1999.
În ceea ce privește poluarea atmosferică, reclamantul afirmă că din măsurătorile Parcului Lombard al Ticino reiese că pragul critic pentru anumite poluanți atmosferici este depășit.
El vede în toate aceste consecințe o încălcare a articolului 8 din Convenție.
2.Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul estimează că suferințele provocate de zgomot și poluare atmosferică constituie un tratament degradant pentru locuitorii teritoriului limitrof aeroportului.
3.Reclamantul invocă încălcarea articolului 13 din Convenție cu privire la neeficacitatea căilor de recurs interne. În particular, se plânge că căile de recurs pe care le-a prezentat au fost clasate.
1.Reclamantul estimează că suferințele provocate de zgomot și poluare atmosferică constituie un tratament degradant în sensul articolului 3 din Convenție, care enunță: "Niciuna nu poate fi supusă la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante."
Curtea observă, mai întâi, că părțile nu au prezentat observații privind plângerea trată din art. 3 din Convenție, plângere pe care reclamantul nu a susținut-o.
Observă apoi că reclamantul se plânge în esență de prejudiciul vieții private și familiale decurgând din neadoptarea de către Statul măsurilor necesare pentru a remedia zgomotul și poluarea atmosferică provocate de aeroportul Malpensa 2000.
Curtea estimează că aceste plângeri trebuie examinate doar sub unghi de vedere al articolului 8 din Convenție.
2.Reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 8 din Convenție. Dispozițiunea invocată se citește după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale, domiciliului și corespondenței. 2. Nu poate exista nici o ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și în măsura în care constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
Cu privire la excepțiile Guvernului
Mai întâi, Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne, pe motiv că reclamantul nu a atacat actele administrative privind transferul zborurilor de la Linate la Malpensa în fața tribunalului administrativ competent. Conform Guvernului, reclamantul ar fi putut formula, într-un recurs în fața tribunalului administrativ, o cerere de măsuri de urgență în sensul articolului 21 al legii nr. 1034 din 1971 așa cum a fost modificată de legea nr. 205 din 2000, ceea ce ar fi permis judecătorilor să suspende actele administrative litigioase și să numească un comisar (commissario ad acta) în așteptarea deciziei pe fond.
Acest recurs ar fi permis și obținerea acelorași efecte ca și recurul prevăzut de art. 700 al Codului de procedură civilă.
Guvernul observă că anumite colectivități locale au făcut uz de aceste căi de recurs în fața jurisdicțiilor administrative. Conform Guvernului, faptul că aceste recursuri au fost introduse de colectivitățile locale nu scutește reclamantul de obligația de a epuiza la rândul lui căile de recurs interne. De fapt, reclamantul ar fi putut, de la crearea aeroportului, ataca toți actele administrative în fața tribunalului administrativ.
La acest punct, Guvernul se referă la patru hotărâri ale TAR Roma din 2004, care nu sunt definitive, respingând patru recursuri introduse de colectivitățile locale vizând anularea mai multor acte administrative privind aeroportul Malpensa.
Mai mult, Guvernul observă că colectivitățile locale și comitetul UNI.CO.MAL au sesizat jurisdicțiile penale. Or, conform Guvernului, particularitățile dreptului penal, cum ar fi definiția infracțiunilor, importanța elementului moral al acestora și caracterul strict personal al răspunderii, fac ca via penală să nu fie întotdeauna potrivită pentru a răspunde cerințelor individuale de protecție a drepturilor subiective sau intereselor legale. Într-adevăr, tot ceea ce ar putea constitui o neregularitate în adoptarea unei măsuri administrative, sau orice încălcare a unui drept individual, nu este neapărat constitutiv al unei infracțiuni penale, și aceasta chiar atunci când faptul reprimbării, în singura sa materialitate obiectivă – dar în absența elementului subiectiv al vinovăției – corespunde unei infracțiuni. Din acest motiv, plângerile depuse de colectivitățile locale nu ar putea compensa neepuizarea căilor de recurs deschise în dreptul administrativ.
În al doilea rând, Guvernul ridică o excepție trată de nerespectarea termenului de șase luni. Susține că cererea este tardivă în măsura în care a fost introdusă mai mult de șase luni după inaugurarea aeroportului Malpensa (1998) și cel mai târziu, mai mult de șase luni după data adoptării decretului ministerului Transporturilor din 3 martie 2000.
Reclamantul se opune tezei Guvernului.
Expune mai întâi că în mare parte a zilei, intervalele de timp între decolare sunt mai mici de un minut, ocazionând un zgomot continuu, deranjant. Reclamantul nu mai poate adormi în jurul orei 22, cum avea obicei înainte, pentru că trebuie să aștepte ca traficul aerian să se reducă. Noaptea, somnul lui este deranjat, chiar și împiedicat, de decolarile avioanelor-cargo care zboară peste locuințe la altitudine mică. Lipsa de somn provoacă la el o stare de agitație, anxietate, dureri de cap și ameți.
În cursul zilei, zgomotul avioanelor împiedică reclamantul să se relaxeze după prânz. Trebuie să închidă ferestrele chiar și în vară. Conversațiile telefonice și familiare trebuie întrerupte în așteptarea trecerii avionului. Nu mai poate efectua o lucrare intelectuală și a citi cu concentrație, a urmări televiziunea și a asculta radio, pentru că este distras de zgomotul avioanelor.
Reclamantul găsește că de la instalarea aeroportului Malpensa 2000, poluarea atmosferică s-a agravat. Susține că fenomenul de poluare atmosferică se traduce în special prin depunerea unei patine negre uleioase, vizibilă pe suprafețe impermeabile, pe fructe și legume. Stagnarea poluanților se datorează particularității climatice a teritoriului din jur aeroportului. Semnalează că vânturile sunt slabe, că suflă la viteza de 0,5 metri pe secundă. Deci, poluanții rămân mult timp în suspensie în atmosferă și, cu variațiile termice, se răspândesc pe sol, exercitând o acțiune dăunătoare asupra vegetației.
Reclamantul afirmă că a avut o stupină de 25 de ani, care producea până la 600 de kilograme de miere pe an. A trebuit să înceteze această producție pentru a nu produce miere poluată. Afirmă că de când nu mai are albine, producția livezii sale s-a redus. Se teme că consumul legumelor din grădina sa ar putea provoca probleme de sănătate.
Privind excepția de neepuizare ridicată de Guvern, reclamantul afirmă, în prim rând, că colectivitățile locale au introdus în fața tribunalului administrativ competent mai multe recursuri, care sunt în desfășurare de patru ani în fața acestei jurisdicții. Susține că aceste recursuri privesc aceleași plângeri ca acelea ridicate în fața Curții. Mai mult, invocă că privind ultimul recurs depus în fața tribunalului administrativ pentru anularea modificării PRGA din 1986, tribunalul ar fi respins cererea de măsuri de urgență și ar fi autorizat construcția halei. Privind plângerile penale, reclamantul observă că ele au fost clasate.
Reclamantul susține în fine că nu dispune de nici alt recurs eficace în scopul obținerii protecției garantate de art. 8 din Convenție și estimează deci că a epuizat căile de recurs interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de recurs interne. Orice reclamant trebuie să fi dat jurisdicțiilor interne ocazia pe care art. 35 § 1 o ține în vedere în principiu pentru statele contractante: a evita sau a corecta încălcările alese împotriva lui. Prin urmare, plângerea asupra căreia se intenționează a sesiza Curtea trebuie mai întâi ridicată, cel puțin în esență, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața jurisdicțiilor naționale corespunzătoare (Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p.19, § 36). Curtea subliniază totuși că trebuie să aplice această regulă ținând seama în mod corespunzător de context. Prin urmare a recunoscut că art. 35 trebuie aplicat cu o oarecare flexibilitate și fără formalism excesiv (vezi, printre altele, Ankerl c. Elveția, hotărâre din 23 octombrie 1996, Recueil 1996-V, p. 1565, § 34).
Dispozițiile acestui articol nu prescriu epuizarea decât a recururilor care sunt atât în legătură cu încălcările incriminate, disponibile și corespunzătoare. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite; incumbă Guvernului care invocă neepuizarea să convingă Curtea că recurul era efectiv și disponibil atât în teorie cât și în practică la época faptelor, și anume că era accesibil, era susceptibil de a oferi reclamantul reparația plângerilor sale și prezenta perspective rezonabile de succes (Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Recueil 1996-IV, p. 1210, § 66; Dalia c. Franța, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, pp. 87-88, § 38). Mai mult, conform "principiilor dreptului internațional general recunoscute", anumite circumstanțe particulare pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza căile de recurs interne care se oferi (Van Oosterwijck c. Belgia, hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, pp. 18-19, §§ 36-40; Akdivar și alții c. Turcia, precitat, p. 1211, § 69). Prin urmare, este scutit de exercitarea unui recurs intern orice persoană care stabilește că, conform jurisprudenței, acest recurs este sortit eșecului. Cu toate acestea, incumb reclamantul să stabilească că recurul evocat de Guvern a fost de fapt folosit sau bine, din orice motiv, nu era nici corespunzător nici efectiv ținând seama de faptele cauzei sau din nou că anumite circumstanțe particulare îl scutea de această obligație (Akdivar și alții c. Turcia, precitat, p. 1211, § 68).
Curtea observă, mai întâi, că reclamantul nu a ridicat plângerile privind art. 8 din Convenție în fața jurisdicțiilor interne, limitându-se la depunerea de plângeri penale, deci nu a dat ocazia jurisdicțiilor interne să se pronunțe asupra încălcării drepturilor sale individuale.
Or, în cauza de față, Curtea observă că colectivitățile locale au introdus mai multe recursuri în fața tribunalului administrativ pentru a obține anularea decretului ministerului Transporturilor din 3 martie 2000, care prevedea transferul zborurilor de la Linate la Malpensa, și anularea mai multor acte administrative privind aeroportul. Colectivitățile locale susțineau neconformitatea acestor acte cu dreptul intern. Patru dintre aceste recursuri au fost respinse la 24 ianuarie 2001 de TAR Roma, cu toate acestea aceste hotărâri nu sunt definitive.
Curtea estimează că recururile colectivităților locale – deși fiind utile pentru a elimina cauza încălcării denunțate în caz de succes al acestor recursuri – nu vizau a afirma drepturile individuale ale reclamantul garantate de art. 8 din Convenție. Respingerea, nedefinitiv, a acestor recursuri nu poate prejudecia rezultatul favorabil al eventualelor recursuri pe care reclamantul ar fi putut le introduce în fața judecătorului administrativ sau ordinului.
În orice caz, Curtea observă că reclamantul nu a introdus cereri de măsuri de urgență în sensul articolului 700 al Codului de procedură civilă sau al articolului 21 al legii nr. 1034 din 1971. Reamintește că, conform jurisprudenței sale, o cerere de măsuri de urgență adresată judecătorului civil în sensul articolului 700 al Codului de procedură civilă constituie via de recurs privilegiată în dreptul italian pentru a se plânge de prejudicii vieții private și familiale și domiciliului decurgând, printre altele, din activități industriale pretins poluante (Guerra și alții c. Italia, nr. 14967/89, decizie a Comisiei, din 6 iulie 1995; Pagliccia și alții c. Italia, nr. 35392/97, dec. din 7 septembrie 2000; Dati c. Italia, nr. 31118/96, dec. din 22 ianuarie 2002; Vitiello c. Italia, nr. 6870/03, dec. din 18 septembrie 2003). Renunțând a se prevalează de această procedură, reclamantul s-a privat de acces la via privilegiată, care ar fi fost de natură să protejeze drepturile sale garantate de art. 8 din Convenție ca urmare a prejudiciilor denunțate.
Nedetectând nici o circumstanță de natură să hotărască diferit în cauza de față, Curtea consideră că această plângere trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
3.Reclamantul se plânge de faptul că nu dispune de recursuri eficace pentru a obține repararea prejudiciilor provocate de Malpensa în încălcare a articolului 13 din Convenție, care enunță: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la octreierea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Curtea reamintește mai întâi că art. 13 necesită un "recurs intern capable de a examina conținutul unei "plângeri admisibile" bazate pe Convenție și a oferi reparația corespunzătoare" (vezi, printre altele, Kudla c. Polonia, hotărâre din 26 octombrie 2000, [GC], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000-XI). Curtea observă apoi că tocmai a constatat că reclamantul avea la dispoziție căile de recurs interne eficace pentru a-și afirma drepturile. Prin urmare, având în vedere concluzia sa privind articolele 3 și 8 din Convenție, Curtea estimează că plângerea trată din art. 13 nu ar putea fi considerată admisibilă. Prin urmare aceasta plângere este evident neîntemeiată și trebuie, în consecință, să fie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Grefier
Președinte
de la requête n
o
77633/01
présentée par Angelo GIANI
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 28 octobre 2004 en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
mes
F.
Tulkens,
N.
Vajić,
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 31 mars 2001,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l'article 41 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Angelo Giani, est un ressortissant italien, né en 1935 et résidant à Golasecca (Varèse).
Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M.
Braguglia, et par son coagent, M.
F.
Crisafulli.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant habite à Golasecca, village situé à cinq kilomètres de l'aéroport Malpensa 2000.
Le 3
juin
1986, la région Lombardie approuva le plan d'aménagement général de l'aéroport de Malpensa (
Piano Regolatore Generale dell'aeroporto
–
PRGA
) après des années de négociations avec les autorités locales. En 1987, le PRGA fut approuvé définitivement par le Gouvernement italien.
En 1994, le décret-loi n
o
428, devenu la loi n
o
505 du 8 août 1994, décida la concentration du trafic aérien sur l'aéroport de Malpensa.
Le 5 juillet 1996, le ministre des Transports promulgua le décret 46-T définissant les critères de répartition du trafic aérien entre les aéroports de Linate et Malpensa.
Par une décision n
o
1692 du 23 juillet 1996, le Parlement européen approuva les projets TEN (
Trans-european networks
), comprenant également celui de l'aéroport de Malpensa.
Le 4 mai 1998, la municipalité de Milan, en application du décret du ministre des Transports du 23 octobre 1997
(décret Burlando)
, approuva le développement de Malpensa et le transfert des vols de Linate à Malpensa.
Le 26 juin 1998, le ministère de l'Environnement demanda à la société des activités aéroportuaires (
Società Esercizi Aeroportuali – SEA
) de faire une évaluation de l'impact environnemental (
valutazione di impatto ambientale
–
VIA
) conformément à la directive 85/337/CEE et à la décision 2179/98/CEE.
Le 29 juillet 1998, la SEA communiqua au ministère de l'Environnement que l'augmentation du trafic aérien ne justifiait pas la mise en oeuvre de la procédure de VIA ; elle estima donc qu'il n'était pas
nécessaire de réaliser l'étude de l'impact environnemental.
Le 2 juillet 1999, la SEA présenta à la commission pour l'évaluation environnementale une étude de l'impact environnemental (
studio
di impatto ambientale
–
SIA)
découlant du transfert des vols de Linate à Malpensa.
Le 4 novembre 1999, la commission pour la VIA estima l'étude de la SEA insuffisante
.
Elle observa que la décision de transformer le projet Malpensa d'aéroport intercontinental en aéroport
hub
(aéroport où l'on peut changer de vol par correspondances) supposait une modification substantielle du projet de 1987, de sorte qu'une nouvelle procédure de
VIA
était nécessaire aux termes de l'article
6 de la loi n
o
349 du 8 juillet 1986.
Le 25 novembre 1999, les ministres de l'Environnement et des Biens Culturels promulguèrent un décret (décret
Ronchi/Melandri
du 25
novembre 1999) contenant une opinion négative sur l'étude de la SEA. Ce décret annulait le décret 46-T du ministre des Transports qui prévoyait le transfert des vols à Malpensa.
Le 13 décembre 1999, le ministre des Transports prit acte du décret du 25
novembre 1999 et demanda au conseil des ministres d'émettre une opinion quant à la situation de l'aéroport de Malpensa. Par un décret du 13
décembre 1999, le Premier Ministre se prononça sur la question (au sens de l'article 6 de la loi n
o
349 de 1986) et confirma le transfert des vols de Linate à Malpensa.
Par le décret 15-T du 3 mars 2000 (décret
Bersani
), le ministre des Transports disposa le transfert définitif des vols vers Malpensa 2000.
Le requérant estime que depuis que les vols de plusieurs aéroports italiens ont été déplacés vers l'aéroport Malpensa 2000, le niveau du bruit est devenu intolérable.
Selon le Gouvernement, le décret 15-T prévoyait une réduction du nombre des vols à déplacer vers Malpensa par rapport à ce qui était établi dans le décret 46-T du 5 juillet 1996.
En application d'une décision de la Commission européenne du 21
décembre 2000, le 5 janvier 2001 le ministre des Transports modifia le décret 15-T du 3 mars 2000 en prévoyant une augmentation des vols vers l'aéroport de Linate.
Le requérant a porté plainte six fois auprès du parquet de Busto Arsizio (Varèse).
Dans la première plainte introduite le 6 septembre 1999, le requérant alléguait que le bruit causé par les avions qui utilisaient l'aéroport Malpensa
2000 pendant la nuit l'empêchait de dormir. Cette plainte fut classée le 6 octobre 1999 au motif que le parquet ne relevait pas d'acte punissable dans les faits dénoncés.
Dans la deuxième plainte, introduite le 27 octobre 1999, le requérant affirmait que la législation sur le trafic aérien violait les articles 2 et 32 de la Constitution italienne. Dans les troisième et quatrième plaintes, présentées respectivement les 29 octobre 1999 et 26 avril 2000, il considérait que l'activité du ministère des Transports violait les articles 2, 3 et 32 de la Constitution italienne et la loi régionale du Parc Lombard du Tessin (
Parco Lombardo del Ticino
).
Selon les informations fournies par le requérant, ce dernier n'a pas reçu de nouvelles du parquet en ce qui concerne ces plaintes
.
Le 22 janvier 2001, le requérant porta plainte contre le ministre des Transports et contre le président de la Société des Exercices Aéroportuaires (
Società Esercizi Aeroportuali – SEA
)
pour
violation
des articles 2 et 32 de la Constitution italienne et omission de procéder à une évaluation de l'impact environnemental (
valutazione di impatto ambientale
– VIA). Le requérant reçut une demande de classement de cette plainte. Le 20
septembre 2001, le requérant fit opposition.
Enfin, le requérant signale que certaines collectivités locales (
enti
locali)
ont porté plainte en raison de la pollution acoustique et atmosphérique provoquée par Malpensa 2000. Le 12 octobre 2001,
Legambiente onlus
(organisation non lucrative d'utilité sociale –
onlus
) porta plainte auprès du parquet de Busto Arsizio pour violation par la SEA de la loi concernant la sauvegarde de la santé des citoyens vivant à proximité de l'aéroport Malpensa. Le 10 août 2000, UNI.CO.MAL (Union Comités Zone de Malpensa pour la sauvegarde de la santé et de l'environnement –
Unione Comitati Comprensorio Malpensa per la tutela della salute e dell'ambiente)
porta plainte auprès du parquet de Busto Arsizio parce que les constructions dans l'aéroport présentaient des caractéristiques typologiques supérieures à celles autorisées par le PRGA de Malpensa approuvé par décision du ministère des Transports DM n
o
903 du 13 décembre 1987.
Le requérant allègue qu'en 2003, un hangar pour la maintenance et la réparation des avions a été construit à 140 mètres d'un village.
Il estime que ce hangar n'était pas prévu par le PRGA de 1986 et qu'il a été construit sans procédure de VIA.
Le 22 mai 2003, la commune de Somma Lombardo déposa un recours devant le tribunal administratif régional (TAR) de Lombardie afin d'obtenir l'annulation de cette modification au PRGA. Ce recours fut transféré au TAR de Rome le 19 juin 2003.
Par quatre jugements du
22 janvier 2004, le TAR de Rome rejeta quatre recours introduits par les collectivités locales visant à l'annulation du décret concernant le transfert des vols de Linate à Malpensa et d'autres actes administratifs concernant l'aéroport de Malpensa.
B.
Le droit interne pertinent
L'article 700 du code de procédure civile prévoit que toute personne qui a des raisons fondées de craindre que, pendant le temps nécessaire pour faire valoir son droit selon les voies de procédure ordinaire, ce droit serait menacé par un préjudice imminent et irréparable, peut demander au juge compétent des mesures d'urgence permettant d'assurer provisoirement, selon les circonstances, les effets de la décision sur le fond.
L'article 2043 du code civil énonce le principe
«
neminem laedere
», c'est-à-dire le devoir général de ne pas causer de dommage à autrui. Quiconque allègue avoir subi un dommage en violation de ce principe peut engager une action en responsabilité.
L'article 2 de la loi 1034 de 1971 prévoit que toute personne qui a des raisons fondées de craindre que son droit est menacé par un dommage imminent et irréparable découlant de l'exécution de l'acte administratif attaqué ou du comportement de l'administration, peut demander au tribunal administratif de prendre des mesures d'urgence visant à assurer provisoirement, et selon les circonstances, les effets de la décision sur le fond.
1.
Invoquant l'article 8 de la Convention, le requérant se plaint de l'augmentation de la pollution acoustique et atmosphérique dans son village, provoquée par les avions utilisant l'aéroport Malpensa 2000.
En particulier, il estime que depuis l'installation de l'aéroport, ses habitudes de vie ont changé, et il tient le Gouvernement italien pour responsable de cela, celui-ci n'ayant pas mis en place des mesures appropriées afin d'assurer le respect des droits garantis par l'article 8 de la Convention.
Le requérant allègue que le bruit des avions, de jour comme de nuit, dépasse la limite de décibels prévue par la loi italienne, et ne lui permet pas de dormir comme avant. Durant la nuit, son sommeil est perturbé par le bruit des avions-cargos dont l'intensité sonore affecte à la longue sa santé. Il rapporte que selon le décret du Premier Ministre du 14 novembre 1991, le bruit émis par une source sonore ne doit pas dépasser 5 décibels de jour et 3
décibels de nuit. Le requérant ajoute qu'un monitorage du 26
juillet
2000, commissionné par la municipalité de Golasecca, relevait que le niveau du bruit, de jour comme de nuit, dépassait le niveau de décibels prévu par la loi.
Le requérant considère que l'évaluation de l'impact environnemental (
valutazione di impatto ambientale
– VIA) prévue par les lois italiennes et communautaires n'a pas été effectuée. Une VIA négative sur les déplacements des vols à Malpensa 2000 a été faite par le ministère de l'Environnement le 25 novembre 1999. Il estime que le décret du Premier Ministre du 13 décembre 1999, qui a prévu le déplacement des vols de plusieurs aéroports italiens vers l'aéroport Malpensa 2000 sans l'autorisation du Parlement Italien, n'a pas pris en considération la VIA du 25 novembre 1999 susmentionnée.
En ce qui concerne la pollution atmosphérique, le requérant affirme qu'il ressort des relevés du Parc Lombard du Tessin que le seuil critique de certains polluants atmosphériques est dépassé.
Il voit dans toutes ces conséquences une violation de l'article 8 de la Convention.
2.
Invoquant l'article 3 de la Convention, le requérant estime que les souffrances provoquées par le bruit et la pollution atmosphérique constituent un traitement dégradant pour les habitants du territoire limitrophe à l'aéroport.
3.
Le requérant invoque la violation de l'article 13 de la Convention en ce qui concerne l'inefficacité des recours internes. En particulier, il se plaint de ce que les recours qu'il a présentés ont été classés.
1.
Le requérant estime que les souffrances provoquées par le bruit et la pollution atmosphérique constituent un traitement dégradant au sens de l'article 3 de la Convention, lequel énonce
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
La Cour observe, tout d'abord, que les parties n'ont pas présenté d'observations quant au grief tiré de l'article 3 de la Convention, grief que le requérant n'a pas étayé.
Elle observe ensuite que le requérant se plaint en substance de l'atteinte à sa vie privée et familiale résultant de la non-adoption de la part de l'Etat des mesures nécessaires pour remédier au bruit et à la pollution atmosphérique provoqués par l'aéroport de Malpensa 2000.
La Cour estime que ces griefs doivent être examinés uniquement sous l'angle de l'article 8 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint d'une violation de l'article 8 de la Convention. La disposition invoquée se lit comme suit:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
Sur les exceptions du Gouvernement
Tout d'abord, le Gouvernement soulève une exception de non
‑
épuisement des voies de recours internes, au motif que le requérant n'a pas attaqué les actes administratifs concernant le transfert des vols de Linate à Malpensa devant le tribunal administratif compétent. Selon le Gouvernement, le requérant aurait pu formuler, dans un recours devant le tribunal administratif, une demande de mesure d'urgence au sens de l'article
21 de la loi n
o
1034 de 1971 telle que modifiée par la loi n
o
205 de 2000, ce qui aurait permis aux juges de suspendre les actes administratifs litigieux et de nommer un commissaire (
commissario ad acta)
dans l'attente de la décision sur le fond.
Ce recours aurait ainsi permis d'obtenir les mêmes effets que le recours prévu par l'article 700 du code de procédure civile.
Le Gouvernement note que certaines collectivités locales ont fait usage de ces voies de recours devant les juridictions administratives. Selon le Gouvernement, le fait que lesdits recours soient introduits par les collectivités locales ne dispense pas le requérant de l'obligation d'épuiser à son tour les voies de recours internes. En fait, le requérant aurait pu, dès la création de l'aéroport, attaquer tous les actes administratifs devant le tribunal administratif.
A cet égard, le Gouvernement se réfère à quatre jugements du TAR de Rome rendus en 2004, qui ne sont pas définitifs, rejetant quatre recours introduits par les collectivités locales visant à l'annulation de plusieurs actes administratifs concernant l'aéroport de Malpensa.
De plus, le Gouvernement remarque que les collectivités locales et le comité UNI.CO.MAL ont saisi les juridictions pénales. Or, selon le Gouvernement, les particularités du droit pénal, telles que la définition des infractions, l'importance de l'élément moral de celles-ci et le caractère strictement personnel de la responsabilité, font que la voie pénale n'est pas toujours apte à répondre aux exigences individuelles de protection des droits subjectifs ou des intérêts légitimes. En effet, tout ce qui peut constituer une irrégularité dans l'adoption d'une mesure administrative, ou toute violation d'un droit individuel, n'est pas forcément constitutif d'une infraction pénale, et ce, même lorsque le fait reproché, dans sa seule matérialité objective – mais à défaut de l'élément subjectif de culpabilité –, correspond à une infraction. De ce fait, les plaintes déposées par les collectivités locales ne sauraient pallier le non-épuisement des voies de recours ouvertes en droit administratif.
En deuxième lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non
‑
respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où elle a été introduite plus de six mois après l'inauguration de l'aéroport de Malpensa (1998) et au plus tard, plus de six mois après la date d'adoption du décret du ministère des Transports
du 3 mars 2000.
Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement.
Il expose tout d'abord que durant une grande partie de la journée, les intervalles de temps entre les décollages sont inférieurs à une minute, occasionnant un bruit continuel, gênant. Le requérant n'arrive plus à s'endormir vers 22 heures, comme il avait l'habitude de le faire avant, car il doit attendre que le trafic aérien se réduise. Durant la nuit, son sommeil est perturbé, voire empêché, par les décollages des avions-cargos qui survolent les lieux habités à basse altitude. Le manque de sommeil provoque chez lui un état d'agitation, d'anxiété, des maux de tête et des étourdissements.
Pendant la journée, le bruit des avions empêche le requérant de se relaxer après le déjeuner. Il doit fermer les fenêtres même en été. Les conversations téléphoniques et en famille doivent être interrompues dans l'attente du passage de l'avion. Il n'arrive plus à effectuer un travail intellectuel et à lire avec concentration, à regarder la télévision et à écouter la radio, parce qu'il est distrait par le bruit des avions.
Le requérant trouve que depuis l'installation de l'aéroport Malpensa
2000, la pollution atmosphérique s'est aggravée.
Il soutient que le phénomène de pollution atmosphérique se traduit notamment par le dépôt d'une patine noire huileuse, visible sur les surfaces imperméables, sur les fruits et les légumes. La stagnation des polluants est due à la particularité climatique du territoire avoisinant l'aéroport. Il signale que les vents sont faibles, qu'ils soufflent à la vitesse de 0,5 mètre par seconde. Partant, les polluants restent longtemps en suspension dans l'atmosphère et, au fil des variations thermiques, se répandent sur le sol, exerçant ainsi une action nocive sur la végétation.
Le requérant affirme qu'il possédait un rucher depuis 25 ans, qui produisait jusqu'à 600 kilogrammes de miel par année. Il a dû cesser cette production afin de ne pas produire de miel pollué. Il affirme que depuis qu'il n'a plus d'abeilles, la production de son verger s'est réduite. Il craint que la consommation des légumes de son jardin puisse provoquer des problèmes de santé.
S'agissant de l'exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement, le requérant affirme, en premier lieu, que les collectivités locales ont introduit devant le tribunal administratif compétent plusieurs recours, qui sont pendants depuis quatre ans devant cette juridiction. Il soutient que ces recours portent sur les mêmes griefs que ceux qui ont été soulevés devant la Cour. De plus, il fait valoir que s'agissant du dernier recours déposé devant le tribunal administratif pour l'annulation de la modification au PRGA de 1986, le tribunal aurait rejeté la demande de mesure d'urgence et autorisé la construction du hangar. Quant aux plaintes pénales, le requérant observe qu'elles ont été classées sans suite.
Le requérant soutient enfin ne disposer d'aucun autre recours efficace aux fins d'obtenir la protection garantie par l'article 8 de la Convention et estime dès lors avoir épuisé les voies de recours internes au sens de l'article
35 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que l'article
35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d'abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (
Cardot c. France
, arrêt du 19
mars 1991, série A n
o
200, p.19, § 36). La Cour souligne toutefois qu'elle doit appliquer cette règle en tenant dûment compte du contexte. Elle a ainsi reconnu que l'article 35 doit s'appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif (voir, entre autres,
Ankerl c.
Suisse
, arrêt du 23
octobre 1996,
Recueil
1996-V, p. 1565, § 34).
Les dispositions de cet article ne prescrivent l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ; il incombe au Gouvernement excipant du non
‑
épuisement de convaincre la Cour que le recours était effectif et disponible tant en théorie qu'en pratique à l'époque des faits, c'est-à-dire qu'il était accessible, était susceptible d'offrir au requérant le redressement de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès (
Akdivar et autres c. Turquie
, arrêt du 16 septembre 1996,
Recueil
1996-IV, p.
1210, §
66
;
Dalia c. France
, arrêt du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, pp.
87-88, §
38). De plus, selon les «
principes de droit international généralement reconnus
», certaines circonstances particulières peuvent dispenser le requérant de l'obligation d'épuiser les recours internes qui s'offrent à lui (
Van Oosterwijck c.
Belgique
, arrêt du 6 novembre 1980, série A n
o
40, pp.
18-19, §§ 36-40
;
Akdivar et autres c. Turquie
, précité, p. 1211, § 69). Ainsi, est dispensée d'exercer un recours interne toute personne qui établit qu'en vertu de la jurisprudence, ce recours est voué à l'échec. Cependant, c'est au requérant qu'il revient d'établir que le recours évoqué par le Gouvernement a en fait été employé ou bien, pour une raison quelconque, n'était ni adéquat ni effectif compte tenu des faits de la cause ou encore que certaines circonstances particulières le dispensaient de cette obligation (
Akdivar et autres c. Turquie
, précité, p. 1211, § 68).
La Cour note, tout d'abord, que le requérant n'a pas soulevé les griefs relatifs à l'article 8 de la Convention devant les juridictions internes, se bornant à déposer des plaintes pénales, de sorte qu'il n'a pas donné l'occasion aux juridictions internes de se prononcer sur la violation de ses droits individuels.
Or, dans le cas d'espèce, la Cour observe que les collectivités locales ont introduit plusieurs recours devant le tribunal administratif afin d'obtenir l'annulation du décret du ministère des Transports du 3 mars 2000, qui prévoyait le transfert des vols de Linate à Malpensa, et l'annulation de plusieurs actes administratifs concernant l'aéroport. Les collectivités locales alléguaient la non-conformité de ces actes avec le droit interne. Quatre de ces recours ont été rejetés le 24 janvier 2001 par le TAR de Rome, toutefois ces jugements ne sont pas définitifs.
La Cour estime que les recours des collectivités locales – tout en étant utiles pour éliminer la cause de la violation dénoncée en cas de succès desdits recours – ne visaient pas à faire valoir les droits individuels du requérant garantis par l'article 8 de la Convention. Le rejet, non définitif, de ces recours ne saurait préjuger de l'issue favorable d'éventuels recours que le requérant aurait pu introduire devant le juge administratif ou ordinaire.
En tout état de cause, la Cour relève que le requérant n'a pas introduit de demandes de mesures d'urgence au sens de l'article 700 du code de procédure civile ou de l'article 21 de la loi n
o
1034 de 1971. Elle rappelle que, selon sa jurisprudence, une demande de mesure d'urgence adressée au juge civil au sens de l'article 700 du code de procédure civile constitue la voie de recours privilégiée en droit italien pour se plaindre d'atteintes à la vie privée et familiale et au domicile découlant, entre autres, d'activités industrielles prétendument polluantes (
Guerra et autres c. Italie
, n
o
14967/89, décision de la Commission, du 6 juillet 1995 ;
Pagliccia et autres c. Italie
, n
o
35392/97, déc. du 7 septembre 2000 ;
Dati c. Italie,
n
o
31118/96, déc. du 22 janvier 2002
;
Vitiello c. Italie
, n
o
6870/03, déc. du 18
septembre 2003). En renonçant à se prévaloir de cette procédure, le requérant s'est privé de l'accès à la voie privilégiée, qui aurait été de nature à protéger ses droits garantis par l'article 8 de la Convention suite aux nuisances dénoncées.
Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d'espèce, la Cour considère que ce grief doit être rejeté pour non
‑
épuisement des voies de recours internes, en application de l'article
35
§§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint de ne pas disposer de recours efficaces afin d'obtenir la réparation des dommages provoqués par Malpensa en violation de l'article 13 de la Convention, lequel énonce
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour rappelle tout d'abord que l'article 13 exige un «
recours interne habilitant à examiner le contenu d'un «
grief défendable
» fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié
»
(voir, parmi d'autres,
Kudla c. Pologne
, arrêt du 26 octobre 2000, [GC], n
o
30210/96, §157, CEDH 2000-XI). La Cour note ensuite qu'elle vient de constater que le requérant avait à sa disposition des voies de recours internes efficaces pour faire valoir ses droits. Partant, eu égard à sa conclusion quant aux articles 3 et 8 de la Convention, la Cour estime que le grief tiré de l'article 13 ne saurait passer pour défendable. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit, en conséquence, être rejeté en application de l'article 35
§§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président