SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47153/99 prezentate de Georges VANPRAET împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află la 28 octombrie 2004 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele meu Tulkens Vajić Bototarova dnii Kovler Zagrebelsky Steiner, judecători și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 august 1998, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Georges Vanpraet, este un resortisant belgian născut în 1933 și are reședința în Anvers (Belgia). Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, Claude Debruulle, director general al Serviciului Public Federal de Justiție. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: În perioada faptelor, reclamantul era profesor la Facultatea de Științe a Centrului Universitar din Anvers (Rijksuniversitaritair Centrum Antwerpen), unde preda fizica studenților la chimie. El fusese numit la acest post prin decret regal din 11 ianuarie 1980. În urma unei plângeri anonime din partea unor studenți, consiliul de școală, reunit la 9 septembrie 1991, în afara prezenței reclamantului, care a fost împiedicat În urma deliberărilor sale, Consiliul a recomandat rectorului posibilitatea de a invita consiliul de administrație al Centrului Universitar să descarce reclamantul de sarcini de predare, să-i dea alte sarcini și să-l înlocuiască ca profesor. La 10 septembrie 1991, decanul facultății l-a convocat pe solicitant, printr-o scrisoare recomandată, în vederea unei comunicări și discuții în legătură cu cursul său, care a avut loc la 13 septembrie, cu participarea șefilor de departament ai facultății științifice. La 16 septembrie 1991, decanul l-a informat pe rector cu privire la conținutul interviului din 13 septembrie, menționând în special: În circumstanțele actuale, având în vedere menținerea de către colegii de la departamentul de chimie a plângerii lor și modul în care am fost informat, aș prefera să nu mai predau fizica pentru studenții de chimie. O copie a acestei scrisori a fost transmisă reclamantului. La 20 septembrie 1991, consiliul de administrație al Centrului Universitar a decis să descarce reclamantul de la cursul său de fizică generală pentru studenții din domeniul chimiei și să-i atribuie, pentru anul academic 1991-1992, o misiune de cercetare și de serviciu (onderzoek en dienstverlening) La 29 noiembrie 1991, reclamantul a introdus o acțiune în anulare în fața Consiliului de Stat, invocând în special un exces de putere din partea consiliului de administrație. În raportul său din 28 noiembrie 1995, auditorul însărcinat cu cauza încheie anularea deciziei atacate, pe baza unui motiv invocat din oficiu și a luat seama de faptul că dreptul reclamantului de a fi audiat de autorul deciziei atacate a fost încălcat. La 9 iunie 1998, Consiliul de Stat a declarat cererea inadmisibilă pentru pierderea interesului reclamantului de a obține anularea deciziei atacate. În opinia sa, abținerea de la a protesta împotriva conținutului scrisorii decanului din 16 septembrie 1991 Septembrie 1991, când a renunțat la cursul său, nici în memoria sa, nici în memoria sa în replică, el nu ar fi contestat în mod oficial faptul că a fost de acord să renunțe la cursul său, cel mult ar fi încercat să atenueze semnificația cuvintelor sale, subliniind că acestea se înscrie într-o discuție informală. În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia decretul regiunii flamande din 12 iunie 1991 privind universitățile ar impune, pentru orice modificare a obligațiilor, acceptarea acesteia de către persoana interesată sau audierea acesteia, Consiliul de Stat a considerat că independent de faptul că decretul în cauză nu intrase încă în vigoare, acceptarea pe care o impunea nu trebuia să fie neapărat rezultatul unui scris semnat de persoana în cauză. GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața Consiliului de Stat. Invocând aceeași dispoziție, reclamantul se plânge, de asemenea, de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și în special de principiile de publicitate a procedurii, a contradicției și a egalității armelor, întrucât, pentru a-și declara inadmisibilă cererea, Consiliul de Stat s-ar fi bazat pe o excepție ridicată din oficiu și pentru prima dată în decizia sa de inadmisibilitate, privând astfel reclamantul de orice posibilitate de a răspunde la aceasta. ÎN DREPT Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața Consiliului de Stat. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui pasaje relevante sunt exprimate după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Guvernul, care admite că art. 6 este aplicabil în speță, invocă în această privință o excepție de inadmisibilitate întemeiată pe neobosirea căilor de atac interne. El susține că, de la o hotărâre din 19 În decembrie 1991, Curtea belgiană de Casație acceptă principiul conform căruia răspunderea civilă a statului poate fi angajată pentru prejudiciul cauzat de greșelile comise de magistrați în exercitarea funcțiilor lor. Într-o hotărâre din 8 decembrie 1994, aceeași Curte de Casație a precizat, de altfel, că: vina magistratului care, în temeiul articolelor 1382 și 1383 din Codul civil, poate atrage răspunderea statului constă, în mod legal, într-un comportament care, sau se analizează într-o eroare de conduită care trebuie apreciată în conformitate cu criteriul magistratului în mod normal atent și prudent, plasat în aceleași condiții sau, sub rezerva unei erori invincibile sau a unei alte cauze de justificare, încalcă un standard al dreptului național sau al unui tratat internațional cu efecte directe în ordinea juridică internă, impunându-i magistratului să se abțină sau să acționeze în mod determinat Or, principiul unei justiții adecvate într-un termen rezonabil, consacrat articolului 6 din Convenție, impune magistraților să acționeze în mod hotărât și, prin urmare, sub rezerva unei erori invincibile sau a unei alte cauze de justificare, încălcarea acestui principiu constituie o greșeală care poate angaja răspunderea statului. Guvernul citează, de asemenea, mai multe hotărâri ale instanțelor de fond care au condamnat statul să plătească despăgubiri în cazul încălcării dreptului de a-și face auzită cauza într-un termen rezonabil, în special o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles din 21 martie 1980 care a condamnat statul belgian să plătească despăgubiri într-o cauză în care directorul contribuțiilor, organ al statului care nu face parte din magistratură, dar care exercită totuși o funcție judiciară, nu luase încă o decizie cu privire la plângerea reclamantului formulată cu mai mult de patru ani în urmă J.D.F. ., 1980, 289); o hotărâre a Curții de Apel din Bruxelles din 16 decembrie 1999, prin care se condamnă statul belgian să repare prejudiciul suferit de o parte civilă ca urmare a încetinirii unei instrucțiuni care a condus, în cadrul regulamentului de procedură, la constatarea prescrierii acțiunii publice J.L.M.B. ., 2000, 578); o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles din 27 decembrie 1999 octombrie 2000 care a reținut vina statului belgian într-o cauză în care Consiliul de Stat a luat 10 ani pentru a pronunța o hotărâre de 6 pagini (T.M.R., 2000, 273) o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles din 6 octombrie 2000 noiembrie 2001 prin care statul belgian a fost condamnat la plata unui franc provizoriu al șefului neajunsurilor să adopte actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru buna funcționare a instanțelor sale (J.T., 2001, 865). În opinia guvernului, reclamantul ar fi trebuit, prin urmare, să sesizeze statul belgian în fața instanțelor civile interne pentru a-l condamna, în temeiul articolului 1382 din Codul civil, să despăgubească eventualul prejudiciu suferit. Dacă nu a făcut acest lucru, nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 din convenție. În memoriul său în răspuns, reclamantul susține că statul belgian rămâne în imposibilitatea de a demonstra că o acțiune introdusă în temeiul articolului 1382 din Codul civil ar fi constituit, în circumstanțele cazului respectiv, o acțiune efectivă. Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne urmărește să ofere statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să fie prezentate (a se vedea, printre altele, Selmuni c. Franța [GC], n 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție prevăd doar epuizarea recursurilor atât referitoare la infracțiunile incriminate, disponibile cât și adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel nu le lipsește eficiența și accesibilitatea dorită; statului pârât îi revine sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Vernillo c. Franța, Hotărârea din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27, și Dalia c. Franța, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1998-I, § 38. La aceasta, trebuie adăugat că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în principiu la data depunerii cererii în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Zutter c. Franța, nr 30197/96, Decizia din 27 iunie 2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, nr 44952/98 și 44953/98, Decizia din 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța, 46051/99, Decizia din 20 ianuarie 2001), în cazul de față la 18 august 1998. La acea dată, Curtea de Casație belgiană a admis deja principiul conform căruia răspunderea statului poate fi angajată din cauza erorilor comise de magistrați în exercitarea funcțiilor lor, dar diversele hotărâri judecătorești de fond invocate de guvern și care ar fi aplicat acest principiu în ceea ce privește depășirea termenului rezonabil sunt toate ulterioare lunii august 1998, cu excepția hotărârii Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles din 21 decembrie 1998 martie 1980, care se referea, cu toate acestea, la durata anormală a unei proceduri nejudiciare. Prin urmare, Curtea consideră că, la data depunerii cererii, posibilitatea de a pune în discuție răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat de eroarea magistraților care ar fi încălcat cerințele termenului rezonabil în sensul articolului 6 din convenție nu dobândise încă un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și a fi utilizat în sensul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis, printre multe altele, Stoeterij Zangersheide N.V. și altele c. Belgia, n 47295/99, Decizia din 27 mai 2004 Debbasch c. Franța, n 49392/99, Decizia din 18 septembrie 2001 și Dumas c. Franța, n 53425/99, Decizia din 30 aprilie 2002). În ceea ce privește temeinicia, guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții de Justiție pentru aprecierea termenului. Reclamantul precizează că un termen de mai mult de șase ani și jumătate pentru un singur grad de jurisdicție depășește termenul rezonabil Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; prin urmare, acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Reclamantul se plânge, de asemenea, de caracterul inechitabil al procedurii care a făcut obiectul acesteia și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărui pasaje relevante sunt exprimate după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public, într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Potrivit guvernului, reclamantul a avut mai multe ocazii de a contesta conținutul scrisorii pe care Consiliul de Stat s-a bazat pentru a ridica din oficiu excepția de inadmisibilitate întemeiată pe pierderea interesului. Acesta indică faptul că reclamantul a primit copia acestei scrisori și adaugă că reclamantul a făcut trimitere la aceasta în cererea sa de anulare, fără a contesta conținutul acesteia. Guvernul precizează că scrisoarea era prezentă în dosarul administrativ care era accesibil reclamantului. În cele din urmă, guvernul susține că, în timp ce partea pârâtă a citat scrisoarea în memoriul său în răspuns, reclamantul nu a contestat, în memoriul său în replică, că a renunțat la cursul său, ci doar a încercat să reducă domeniul de aplicare al cuvintelor sale, subliniind că acestea se înscriu într-o discuție informală. Reclamantul, în memoriul său în răspuns, susține că scrisoarea respectivă nu emană de la el, ci de la decanul facultății în care preda și că a fost dedus în mod eronat din singurele cuvinte voorkeur, și că a fost de acord cu decizia de a-i retrage sarcina de predare și că, în repetate rânduri, și-a exprimat dezacordul cu această decizie. Curtea amintește că nu intră în atribuțiile sale de a înlocui propria sa apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, căreia îi revine, în principiu, sarcina de a cântări elementele colectate. Sarcina Curții constă în a verifica dacă procedura în litigiu, considerată ca un întreg, inclusiv modul de administrare a probelor, are un caracter echitabil (a se vedea mutatis mutandis Edwards c. Regatul Unit, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A n 247-B, p. 34 și 35, § 34). Unul dintre elementele unei proceduri echitabile în sensul articolului 6 alineatul (1) este caracterul contradictoriu al acesteia: fiecare parte trebuie, în principiu, să aibă posibilitatea nu numai de a face cunoscute elementele care sunt necesare pentru succesul pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului în vederea influenței deciziei sale (a se vedea, printre altele, Mantovanelli c. Franța, Hotărârea din 18 martie 1997, Rec., 1997-II, p. § 33. Curtea constată că excepția reținută de Consiliul de Instanță și de egalitate a armelor nu este ignorată doar de faptul că o instanță nu invită în mod explicit un solicitant să se exprime pe punctul de a ști dacă faptele stabilite sunt de natură să întemeieze o excepție de inadmisibilitate, deoarece faptele în sine au fost supuse contradicției, așa cum se întâmplă în cazul de față. Consiliul de Stat s-a pronunțat în urma unei proceduri contradictorii în cursul căreia au fost dezbătute diferitele mijloace de probă. Reclamantul a putut susține toate observațiile și argumentele pe care le-a considerat necesare, inclusiv cu privire la domeniul de aplicare al declarațiilor sale către decan. În această privință, Curtea amintește că nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, Garcia Ruiz c. Spania, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Culegere 1999-I, punctul 28). Or, Curtea apreciază, având în vedere circumstanțele speței, că nu a fost încălcată dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În special, excepția ridicată din oficiu de Consiliul de Stat constituia o apreciere efectuată de această instanță a diferitelor memorii depuse în fața ei și a faptelor prezentate în aceasta. Curtea amintește că interpretarea dreptului intern, în acest caz în prezenta cauză problema interesului de a acționa al reclamantului, aparține în primul rând instanțelor interne (Edificaciones March Gallego s.a. c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, n 64, § 33; Chapupes c. Franța, n. 13909/88, Decizia Comisiei din 13 decembrie 1989). În această privință, nu se pare că instanța națională a depășit limitele unei interpretări rezonabile a dispozițiilor legale aplicabile în speță. Curtea subliniază, de asemenea, că reclamantul nu a precizat în ce mod s-ar fi adus atingere caracterului public al procedurii și niciun element din dosar nu arată o încălcare a articolului 6 din convenție în această privință. Numai faptul că acțiunea a fost respinsă pe baza unei excepții ridicate din oficiu, deja examinată din punct de vedere al echității, nu poate fi considerată ca aducând atingere principiului publicității procedurii. Curtea deduce din aceasta că această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declara admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, motivarea reclamantului întemeiat pe durata procedurii [art. 6 alineatul (1) din Convenție] Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte
de la requête n
o
47153/99
présentée par Georges VANPRAET
contre la Belgique
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 28 octobre 2004 en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 18 août 1998,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Georges Vanpraet, est un ressortissant belge né en 1933 et résidant à Anvers (Belgique). Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au Service public fédéral de la Justice.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A l'époque des faits, le requérant était professeur à la faculté des sciences du Centre universitaire d'Anvers (
Rijksuniversitair Centrum Antwerpen
), où il enseignait la physique aux étudiants de chimie. Il avait été nommé à ce poste par arrêté royal du 11 janvier 1980.
Suite à une plainte anonyme de certains étudiants, le conseil de faculté, réuni le 9 septembre 1991 hors la présence du requérant – qui était empêché
– décida d'ajouter à son ordre du jour un point consacré au cours du requérant, objet de la plainte. Au terme de ses délibérations, le conseil recommanda au recteur de la faculté d'inviter le conseil d'administration du Centre universitaire à décharger le requérant de ses tâches d'enseignement, à lui assigner d'autres tâches et à procéder à son remplacement comme enseignant.
Le 10 septembre 1991, le doyen de la faculté convoqua le requérant, par lettre recommandée, en vue d'une «
communication et discussion
» (
mededeling en gesprek
) au sujet de son cours, laquelle eut lieu le 13
septembre, avec la participation des chefs de département de la faculté des sciences.
Le 16 septembre 1991, le doyen informa le recteur du contenu de l'entretien du 13 septembre, précisant notamment
: «
Un élément important de la discussion a été la prise de position du professeur Vanpraet, dans laquelle celui-ci déclara
: «
Dans les circonstances actuelles, vu le maintien par les collègues du département de chimie de leur plainte et la manière dont j'en ai été informé, je préfère ne plus donner le cours de physique pour les étudiants de chimie
». Une copie de cette lettre fut transmise au requérant.
Le 20 septembre 1991, le conseil d'administration du Centre universitaire décida de décharger le requérant de son cours de physique générale pour les étudiants de chimie et de lui attribuer, pour l'année académique 1991-1992, une mission de recherche et de service (
onderzoek en dienstverlening
).
Le 29 novembre 1991, le requérant introduisit un recours en annulation de cette décision devant le Conseil d'Etat, invoquant notamment un excès de pouvoir de la part du conseil d'administration.
Dans son rapport du 28 novembre 1995, l'auditeur en charge de l'affaire conclut à l'annulation de la décision attaquée, sur le fondement d'un moyen soulevé d'office et pris de ce que le droit du requérant à être entendu par l'auteur de la décision attaquée avait été violé.
Le 9 juin 1998, le Conseil d'Etat déclara la requête irrecevable pour perte d'intérêt du requérant à obtenir l'annulation de la décision attaquée. D'après lui, en s'abstenant de protester contre le contenu de la lettre du doyen du 16 septembre 1991 – dont il avait reçu une copie – le requérant avait implicitement reconnu qu'il avait bien déclaré, lors de la réunion du 13
septembre 1991, qu'il renonçait à son cours. Ni dans son mémoire, ni dans son mémoire en réplique, il n'aurait formellement contesté qu'il avait bien accepté de renoncer à son cours. Tout au plus aurait-il essayé d'atténuer la portée de ses propos, en soulignant qu'ils s'inscrivaient dans le cadre d'une discussion informelle. Quant à l'affirmation du requérant selon laquelle le décret de la Région flamande du 12 juin 1991 sur les universités exigerait, pour toute modification de charges, qu'elle soit acceptée par l'intéressé ou que celui-ci ait été entendu, le Conseil d'Etat considéra qu'indépendamment du fait que le décret en question n'était pas encore entré en vigueur, l'acceptation qu'il exigeait ne devait pas nécessairement résulter d'un écrit signé par l'intéressé.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la longueur de la procédure devant le Conseil d'Etat.
Invoquant la même disposition, le requérant se plaint également d'une violation de son droit à un procès équitable et plus particulièrement des principes de publicité de la procédure, du contradictoire et de l'égalité des armes, en ce que, pour déclarer irrecevable sa requête, le Conseil d'Etat se serait fondé sur une exception soulevée d'office et pour la première fois dans sa décision d'irrecevabilité, privant ainsi le requérant de toute possibilité d'y répondre.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant le Conseil d'Etat. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les passages pertinents sont libellés comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil.
»
a.
Le Gouvernement, qui admet que l'article 6 est applicable en l'espèce, invoque à cet égard une exception d'irrecevabilité tirée du non- épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que, depuis un arrêt du 19
décembre 1991, la Cour de cassation belge accepte le principe selon lequel la responsabilité civile de l'Etat peut être engagée pour le dommage causé par des fautes commises par des magistrats dans l'exercice de leurs fonctions. Dans un arrêt du 8 décembre 1994, la même Cour de cassation a précisé, par ailleurs, que «
la faute du magistrat pouvant, sur la base des articles 1382 et 1383 du code civil, entraîner la responsabilité de l'Etat consiste, en règle, en un comportement qui, ou bien s'analyse en une erreur de conduite devant être appréciée suivant le critère du magistrat normalement soigneux et prudent, placé dans les mêmes conditions, ou bien, sous réserve d'une erreur invincible ou d'une autre cause de justification, viole une norme du droit national ou d'un traité international ayant des effets directs dans l'ordre juridique interne, imposant au magistrat de s'abstenir ou d'agir de manière déterminée
». Or, le principe d'une justice appropriée dans un délai raisonnable, consacré à l'article 6 de la Convention, impose aux magistrats d'agir de manière déterminée, et par conséquent, sous réserve d'une erreur invincible ou d'une autre cause de justification, la violation de ce principe constitue une faute pouvant engager la responsabilité de l'Etat.
Le Gouvernement cite, par ailleurs, plusieurs décisions de juridictions de fond ayant condamné l'Etat à payer une indemnisation dans le cas de violations du droit à faire entendre sa cause dans un délai raisonnable, en particulier
:
-
un jugement du tribunal de première instance de Bruxelles du 21 mars 1980 ayant condamné l'Etat belge à payer des dommages et intérêts dans une affaire où le directeur des contributions, organe de l'Etat n'appartenant pas à la magistrature mais exerçant quand même une fonction juridictionnelle, n'avait toujours pas pris de décision quant à la réclamation du demandeur introduite plus de quatre ans auparavant
(
J.D.F
., 1980, 289) ;
-
un arrêt de la cour d'appel de Bruxelles du 16 décembre 1999, condamnant l'Etat belge à réparer le préjudice subi par une partie civile du fait de la lenteur d'une instruction ayant conduit, lors du règlement de la procédure, au constat de la prescription de l'action publique
(
., 2000, 578) ;
-
un jugement du tribunal de première instance de Bruxelles du 27
octobre 2000 ayant retenu la faute de l'Etat belge dans une affaire où le Conseil d'Etat avait mis 10 ans à rendre un arrêt de 6 pages (T.M.R.,
2000, 273)
;
-
un jugement du tribunal de première instance de Bruxelles du 6
novembre 2001 ayant condamné l'Etat belge au paiement d'un franc provisionnel du chef de carence fautive à prendre les dispositions législatives et réglementaires nécessaires au bon fonctionnement de ses juridictions (
J.T
., 2001, 865).
A l'estime du Gouvernement, le requérant aurait dès lors dû assigner l'Etat belge devant les juridictions civiles internes pour l'entendre condamner, sur la base de l'article 1382 du code civil, à indemniser le préjudice éventuel subi. Faute de l'avoir fait, il n'a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l'article 35 de la Convention.
Dans son mémoire en réponse, le requérant fait valoir que l'Etat belge reste en défaut de démontrer qu'une action introduite sur la base de l'article
1382 du code civil aurait, dans les circonstances de l'espèce, constitué un recours effectif.
La Cour rappelle que la règle de l'épuisement des voies de recours internes vise à ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d'autres,
Selmouni c. France
[GC], n
o
25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Les dispositions de l'article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent cependant que l'épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d'autres,
Vernillo c. France
, arrêt du 20
février 1991, série A n
o
198, § 27, et
Dalia c. France
, arrêt du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
38). A cela, il faut ajouter que l'épuisement des voies de recours internes s'apprécie en principe à la date d'introduction de la requête devant la Cour (voir, par exemple,
Zutter c.
France
, n
o
30197/96, décision du 27 juin 2000,
Van der Kar et Lissaur van West c. France
, n
os
44952/98 et 44953/98, décision du 7 novembre 2000, et
Malve c.
France
, n
o
46051/99, décision du 20 janvier 2001) soit, en l'espèce, le 18 août 1998.
A cette date, la Cour de cassation belge avait certes déjà admis le principe selon lequel la responsabilité de l'Etat peut être engagée du fait de fautes commises par des magistrats dans l'exercice de leurs fonctions, mais les diverses décisions de juridictions de fond que le Gouvernement invoque et qui auraient fait application de ce principe en matière de dépassement du délai raisonnable sont toutes postérieures au mois d'août 1998, à l'exception du jugement du tribunal de première instance de Bruxelles du 21
mars 1980, qui portait, toutefois, sur la durée anormale d'une procédure non judiciaire.
La Cour estime dès lors que, à la date d'introduction de la requête, la possibilité de mettre en cause la responsabilité de l'Etat pour le dommage causé par la faute de magistrats qui auraient méconnu les exigences du délai raisonnable au sens de l'article 6 de la Convention n'avait pas encore acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35
1.de la Convention (voir,
mutatis mutandis
, parmi beaucoup d'autres,
Stoeterij Zangersheide N.V. et autres
c. Belgique
, n
o
47295/99, décision du 27 mai 2004
;
Debbasch c.
France
, n
o
49392/99, décision du 18
septembre 2001 et
Dumas c.
France
, n
o
53425/99, décision du 30 avril 2002). Partant, l'exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
b.
Quant au bien-fondé, le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour pour l'appréciation du délai. Le requérant expose qu'un délai de plus de six ans et demi pour un seul degré de juridiction excède le «
délai raisonnable
».
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint également du caractère inéquitable de la procédure dont il a fait l'objet. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les passages pertinents sont libellés comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement, dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil.
»
Selon le Gouvernement, le requérant a eu plusieurs occasions de contester le contenu de la lettre sur laquelle le Conseil d'Etat s'est fondé pour soulever d'office l'exception d'irrecevabilité tirée de sa perte d'intérêt. Il indique que le requérant a reçu la copie de ladite lettre et ajoute que le requérant y a fait référence dans sa requête en annulation sans en contester le contenu. Le Gouvernement précise que la lettre était présente dans le dossier administratif qui était accessible au requérant. Enfin, le Gouvernement fait valoir que, alors que la partie adverse a cité la lettre dans son mémoire en réponse, le requérant n'a pas contesté, dans son mémoire en réplique, avoir renoncé à son cours mais a seulement essayé d'atténuer la portée de ses propos en soulignant que ceux-ci s'inscrivaient dans le cadre d'une discussion informelle.
Le requérant, dans son mémoire en réponse, fait valoir que ladite lettre n'émane pas de lui mais bien du doyen de la faculté où il enseignait et qu'il en a été déduit à tort des seuls mots
«
voorkeur
» et «
de scheikunde
» qu'il approuvait la décision de lui retirer sa charge d'enseignement. Il ajoute qu'il a, à plusieurs reprises, fait part de son désaccord avec cette décision.
La Cour rappelle qu'il n'entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée comme un tout, y compris le mode d'administration des preuves, revêtait un caractère équitable (voir
mutatis mutandis
,
Edwards c. Royaume-Uni,
arrêt du 16
décembre 1992, série A n
o
247-B, pp. 34 et 35, § 34). L'un des éléments d'une procédure équitable au sens de l'article 6 § 1 est le caractère contradictoire de celle-ci : chaque partie doit en principe avoir la faculté non seulement de faire connaître les éléments qui sont nécessaires au succès de ses prétentions, mais aussi de prendre connaissance et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge en vue d'influencer sa décision (voir, parmi d'autres,
Mantovanelli c. France
, arrêt du 18 mars 1997,
Recueil
1997-II, p. 436, § 33).
La Cour observe que l'exception retenue par le Conseil d'Etat – celle de la perte d'intérêt du requérant – est fondée sur des déclarations orales du requérant, dont le contenu a fait l'objet d'amples débats et au sujet de laquelle celui-ci a donc bien pu s'exprimer. Or, le principe du contradictoire
et d'égalité des armes n'est pas méconnu du seul fait qu'une juridiction n'invite pas explicitement un requérant à s'exprimer sur le point de savoir si des faits établis sont de nature à fonder une exception d'irrecevabilité, dès lors que les faits eux-mêmes ont été soumis au contradictoire, comme c'est le cas en l'espèce.
Le
Conseil d'Etat s'est prononcé à l'issue d'une procédure contradictoire au cours de laquelle les différents moyens de preuve ont été débattus. Le requérant a pu faire valoir toutes les observations et arguments qu'il a estimés nécessaires, y compris sur la portée de ses déclarations au doyen.
A cet égard, la Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, entre autres,
Garcia Ruiz c.
Espagne,
arrêt du 21 janvier 1999,
Recueil
1999-I, § 28). Or, la Cour estime, au vu des circonstances de l'espèce, qu'il n'a pas été porté atteinte aux dispositions de l'article 6 § 1 de la Convention. En particulier, l'exception soulevée d'office par le Conseil d'Etat constituait une appréciation portée par cette juridiction des différents mémoires déposés devant elle et des faits tels qu'ils y ont été présentés.
La Cour rappelle que l'interprétation du droit interne, en l'occurrence pour la présente affaire la question de l'intérêt à agir du requérant, appartient au premier chef aux juridictions internes (
Edificaciones March Gallego s.a
. c.
Espagne, arrêt du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, n
o
64, § 33
; Chapuis c.
France, n
o
13909/88, décision de la Commission du 13 décembre 1989). A cet égard, il n'apparaît pas que la juridiction nationale ait dépassé les limites d'une interprétation raisonnable des dispositions légales applicables en l'espèce.
La Cour relève par ailleurs que le requérant n'a pas précisé en quoi il aurait été porté atteinte au caractère public de la procédure et aucun élément du dossier ne montre une apparence de violation de l'article 6 de la Convention à cet égard. Le seul fait que le recours ait été rejeté sur la base d'une exception soulevée d'office, déjà examiné ci-avant sous l'angle de l'équité, ne saurait comme tel être considéré comme portant atteinte au principe de la publicité de la procédure.
La Cour en déduit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président