CHATZIBYRROS ET AUTRES c. GRECE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 20898/03 prezentate de Emmanouil CHATZIBYRROS și alții împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 28 octombrie 2004 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Mes Tulkens Vajić Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători S. Nielsen grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 iunie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Cei nouă reclamanți, ale căror nume figurează în anexă, sunt resortisanți greci. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Karatza și I. Ktistakis, avocați în barourile Atenei și Thiva, respectiv.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 4 august 1983, ministrul de finanțe a emis un act de ocupare a unui teren cu o suprafață de 25 000 m, situat în comuna Vlahogianni, la periferia orașului Larissa. Actul de ocupație nu a menționat proprietarii terenului, ci numai că: Folosirea terenului aparține tuturor locuitorilor comunei Vlahogianni. Reclamanții susțin că ei sunt proprietarii unei părți din acest teren. Reclamanții au luat inițial măsuri în fața autorităților administrative competente pentru a fi recunoscuți ca proprietari ai terenului în litigiu. Administrația le-a respins cererea. La 3 decembrie 1986, recurentele au sesizat Tribunalul de Mare Instanță din Larissa cu o acțiune de recunoaștere a drepturilor lor de proprietate pe teren în litigiu.

Ședința a avut loc la 17 noiembrie 1987. La 15 ianuarie 1988, Tribunalul de Mare Instanță a respins acțiunea lor (Decizia nr. 18/1988). La 10 octombrie 1988, reclamanții au răspuns la apel. Ședința în fața Curții de Apel din Larissa a avut loc la 17 noiembrie 1989. La 26 martie 1990, Curtea de Apel a confirmat decizia atacată (Decizia nr. 301/1990). La 1 octombrie 1991, reclamanții s-au ocupat de Casație. La 8 februarie 1994, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil pe motiv că unii dintre reclamanți nu erau reprezentați legal (hotărârea nr. 239/1994). De două ori, la 12 iulie 1994 și 17 martie 1997, reclamanții au solicitat stabilirea unei noi date a ședinței. La 14 iulie 1995 și, respectiv, 10 martie 1998, Curtea de Casație a declarat competențele inadmisibile pentru același motiv (hotărârile nr. 1293/1995 și 762/1998).

La 12 decembrie 2001, reclamanții au solicitat stabilirea unei noi date a ședinței. Ședința a avut loc la 18 septembrie 2002. La 18 decembrie 2002, Curtea de Casație a respins recursul lor ca fiind lipsit de temei (hotărârea nr. 1741/2002). Această hotărâre a fost netă și certificată conform la 17 februarie 2003. art. 105 din Legea de însoțire (Εσαγωγικός νόμος) din Codul civil prevede că statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de actele ilegale sau omisiunile organelor sale în cursul exercitării autorității publice, cu excepția cazului în care actul sau omisiunea a avut loc în necunoașterea unei dispoziții Persoana vinovată este responsabilă în mod solidar cu statul, sub rezerva dispozițiilor speciale privind responsabilitatea miniștrilor.

Acest articol stabilește conceptul de act dăunător special de drept public, creând o responsabilitate extracontractuală a statului. Această responsabilitate rezultă din acte sau omisiuni ilegale. Actele în cauză pot fi nu numai acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte neexecutive în principiu (Kyriakopoulos), Comentariu din Codul civil , art. 105 din Legea de însoțire a Codului civil, nr 23; Filios, Dreptul contractelor , partea specială, volumul 6, Răspunderea delicatoasă 1977, punctul 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Dreptul administrativ , a treia ediție, punctul 217; Hotărârea nr 535/1971 a Curții de Casație; Nomiko Vima , 19 an, p. 1414; Hotărârea nr 492/1967 a Curții de Casație ; Nomiko Vima , 16 GRIFS, care invocă articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, se plâng de durata procedurii.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că exproprierea terenului lor a încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor. Reclamanții se plâng de durata procedurii, precum și de absența în dreptul elen a unei căi de atac care să le permită să se plângă de depășirea termenului rezonabil. Ei invocă articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, care sunt astfel formulate art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În plus, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor de a-și respecta bunurile, susținând că nu au fost niciodată despăgubiți ca urmare a exproprierii proprietății lor care a avut loc în 1983 și invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea amintește că reclamanții nu au fost niciodată recunoscuți proprietari ai terenului în litigiu de către instanțele interne; prin urmare, aceștia nu ar putea afirma că autoritățile interne erau obligate să le despăgubească pentru exproprierea terenului în litigiu.

Cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au formulat niciodată o astfel de cerere și nu au invocat nicio altă decizie internă care ar fi putut genera, în calitate de șefi, o creanță suficient de stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea, printre altele, Rafinariile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, n 301-B, p. 84, § 59). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din aceasta, prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor întemeiate pe durata procedurii și pe absența unei acțiuni în dreptul intern care să le permită să se plângă de depășirea termenului rezonabil Declară Søren Nielsen Peer Lorenzen Moduler Președinte Lista reclamanților Emmanouil CHATZIBYRROS Vasileios CHATZIBYRROS Aikaterini CHATZIKOU Mihail CHATZIKOS Xenofon CHATZIKOS Anastasia LADOPOULOU Georgios KALOGIROU Evangelia KALOGIROU KALOGIROU KALOGIROU

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 20898/03 présentée par Emmanouil CHATZIBYRROS et autres contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 28 octobre 2004 en une chambre composée de : MM. P. Lorenzen , président , C.L. Rozakis , M mes F. Tulkens , N. Vajić , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner , M. K. Hajiyev, juges , et de M. S. Nielsen , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juin 2003, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les neuf requérants, dont les noms figurent en annexe, sont des ressortissants grecs. Ils sont représentés devant la Cour par M es D. Karatza et I. Ktistakis, avocats aux barreaux d'Athènes et de Thiva respectivement.

A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 4 août 1983, le ministre des Finances émit un acte d'occupation d'un terrain d'une superficie de 25 000 m 2 , sis dans la commune « Vlahogianni » à la périphérie de la ville de Larissa. L'acte d'occupation ne mentionnait pas les propriétaires du terrain mais uniquement que « l'usage du terrain appartient à tous les habitants de la commune Vlahogianni ». Les requérants soutiennent qu'ils sont les propriétaires d'une partie de ce terrain. Les requérants entreprirent initialement des démarches devant les autorités administratives compétentes pour être reconnus comme propriétaires du terrain litigieux.

L'administration rejeta leur demande. Le 3 décembre 1986, les requérants saisirent le tribunal de grande instance de Larissa d'une action tendant à la reconnaissance de leurs droits de propriété sur le terrain litigieux. L'audience eut lieu le 17 novembre 1987. Le 15 janvier 1988, le tribunal de grande instance rejeta leur action (décision n o 18/1988). Le 10 octobre 1988, les requérants interjetèrent appel. L'audience devant la cour d'appel de Larissa eut lieu le 17 novembre 1989. Le 26 mars 1990, la cour d'appel confirma la décision attaquée (décision n o 301/1990). Le 1 er octobre 1991, les requérants se pourvurent en cassation. Le 8 février 1994, la Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable au motif que certains des requérants n'étaient pas légalement représentés (arrêt n o 239/1994).

A deux reprises, les 12 juillet 1994 et 17 mars 1997, les requérants demandèrent que soit fixée une nouvelle date d'audience. Les 14 juillet 1995 et 10 mars 1998 respectivement, la Cour de cassation déclara les pouvoirs irrecevables pour le même motif (arrêts n os 1293/1995 et 762/1998). Le 12 décembre 2001, les requérants demandèrent la fixation d'une nouvelle date d'audience. L'audience eut lieu le 18 septembre 2002. Le 18 décembre 2002, la Cour de cassation rejeta leur pourvoi comme étant dénué de fondement (arrêt n o 1741/2002).

Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 17 février 2003. B. Le droit et la pratique internes pertinents L'article 105 de la loi d'accompagnement (Εισαγωγικός νόμος) du code civil dispose : « L'Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l'exercice de la puissance publique, sauf si l'acte ou l'omission a eu lieu en méconnaissance d'une disposition destinée à servir l'intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable avec l'Etat, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité de ministres.» Cet article établit le concept d'acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extracontractuelle de l'Etat.

Cette responsabilité résulte d'actes ou omissions illégaux. Les actes concernés peuvent être, non seulement des actes juridiques, mais également des actes matériels de l'administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos, Commentaire du code civil , article 105 de la loi d'accompagnement du code civil, n o 23; Filios, Droit des contrats , partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112; E. Spiliotopoulos, Droit administratif , troisième édition, par. 217; arrêt n o 535/1971 de la Cour de cassation; Nomiko Vima , 19 e année, p. 1414; arrêt n o 492/1967 de la Cour de cassation ; Nomiko Vima , 16 e année, p. 75). GRIEFS 1. Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure.

2. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent que l'expropriation de leur terrain porta atteinte au droit au respect de leurs biens. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la durée de la procédure ainsi que de l'absence en droit grec d'un recours leur permettant de se plaindre du dépassement du délai raisonnable. Ils invoquent les articles 6 § 1 et 13 de la Convention qui sont ainsi libellés : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

» En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Les requérants se plaignent en outre d'une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils affirment qu'ils n'ont jamais été indemnisés suite à l'expropriation de leur propriété survenue en 1983. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » La Cour rappelle que les requérants n'ont jamais été reconnus propriétaires du terrain litigieux par les juridictions internes. Par conséquent, ils ne sauraient affirmer que les autorités internes étaient tenues de les indemniser pour l'expropriation du terrain litigieux.

Cela, d'autant plus que les requérants n'ont jamais formulé une telle demande et qu'ils n'invoquent aucune autre décision interne qui aurait pu fait naître dans leur chef une créance suffisamment établie pour être exigible (voir, notamment, Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A, n o 301-B, p. 84, § 59). Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l'article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Ajourne l'examen des griefs tirés de la durée de la procédure et de l'absence en droit interne d'un recours leur permettant de se plaindre du dépassement du délai raisonnable ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.

Søren Nielsen Peer Lorenzen Greffier Président Liste des requérants Emmanouil CHATZIBYRROS Vasileios CHATZIBYRROS Aikaterini CHATZIKOU Michail CHATZIKOS Xenofon CHATZIKOS Anastasia LADOPOULOU Georgios KALOGIROU Evangelia KALOGIROU Aikaterini KALOGIROU