Chivorchian împotriva României

La originea cazului se află un recurs (nr. 42513/98) îndreptat împotriva României și de care cetățeană a acestui Stat, Doamna Maria Arsaluis Chivorchian (« reclamanta »), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») pe 22 iunie 1998 în temeiul articolului vechi 25 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul sau, Doamna Roxana Rizoiu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta susținea în special că refuzul, pe 23 decembrie 1997, al Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor judecătorești competența să soluționeze o contestație privind o decizie administrativă referitoare la reconstituzione dreptului de proprietate pe două terenuri expropriate, era contrar articolului 6 al Convenției. De altfel, reclamanta se plângea că această hotărâre a avut ca efect să dauneze dreptului ei la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Recursul a fost transmis Curții pe 1 er noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Recursul a fost atribuit primei secțiuni a Curții (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cazul (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Pe 1 er noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezentul recurs a fost atribuit secțiunii a doua recompuse (art. 52 § 1).

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise privind admisibilitatea și fondul cazului (art. 59 § 1 al regulamentului). FAPTE I.

În martie 1949, părinții lui C.D. (bunicul reclamantei) și G.T. (sora lui C.D.) au fost expulzați din locuința lor și deportați de autoritățile comuniste, măsură care a durat până în 1955.

În temeiul decretului nr. 83/1949 care completează legea nr. 187/1945, Statul a expropriat fără indemnizație un teren agricol de 72 hectare, considerând că acesta aparținea persoanelor expulzate. A. Acțiunea în revendicare de proprietate

Pe 11 martie 1991, C.D., ca moștenitor al surorii sale G.T., sesizase comisia administrativă locală pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (« Comisia ») cu o cerere de reconstituzione a dreptului de proprietate pe 27 hectare de teren agricol și pe 1718 m² de teren în perimetrul orașului. El susținea că terenul agricol fusese expropriat prin eroare în temeiul decretului nr. 83/1949, întrucât doar proprietățile agricole de peste 50 hectare puteau fi supuse acestui decret, ceea ce nu era cazul în speța de față. Privind al doilea teren, reclamantul susținea că Statul preluase de fapt posesia, și că în absența unui titlu de proprietate, terenul îi revenea de plin drept.

Pe 26 august 1991, Comisia a respins cererea interesatului. Într-o dată neprecizată, Comisia departamentală de Constanta a respins o contestație introdusă împotriva acestei decizii administrative.

Pe 2 octombrie 1991, C.D. și reclamanta sesizaseră tribunalul de primă instanță de Constanta cu o contestație a deciziei administrative a Comisiei Departamentale.

Printr-o sentință din 25 februarie 1993, tribunalul a admis parțial cererea C.D. și a respins contestația reclamantei. Tribunalul estimă că exproprierea terenului agricol care aparținea lui G.T. fusese făcută prin eroare, că terenul făcea parte din 1949 din patrimoniul cooperativei agricole, și că C.D. avea deci drept, în temeiul legii nr. 18/1991, la reconstituzione dreptului de proprietate pe o suprafață de 10 hectare. Tribunalul ordone restituirea în natură pentru 4,7 hectare și, pentru rest, în acțiuni ale societății comerciale HCS, fostă întreprindere agricolă de stat. Tribunalul judeca că reclamanta nu avea drept să moștenească pe G.T.

C.D. declară apel împotriva acestei sentințe. Pe 3 decembrie 1993, tribunalul departamental de Constanta admite apelul, anulează sentința și trimite cazul înapoi tribunalului de primă instanță. Pe 12 aprilie 1994, tribunalul de primă instanță ordone disjonctiunea unui litigiu, în sensul că acțiunea reclamantei trebuia să fie judecată separat de cea a C.D.

Printr-o sentință din 26 aprilie 1994, tribunalul admite contestația C.D. și ordone reconstituzione dreptului de proprietate pe ambele terenuri în integralitate și în natură (și anume 10 hectare de teren agricol și 1718 m² de teren în perimetrul orașului). În lipsa oricărui recurs, această sentință a devenit definitiv și executoriu. B. Recursul în anulare

Pe 15 mai 1996, procurorul general al României formează un recurs în anulare a sentinței definitive din 26 aprilie 1994, cu motivul că judecătorii depășiseră competența lor ordonând o altă modalitate de reconstituzione a dreptului de proprietate pe terenuri, decât acelea prevăzute de legea nr. 18/1991, și în stabilind amplasarea acestora, măsură pentru care doar puterea executivă avea competență de a decide. Pe 6 noiembrie 1996, C.D. decedat și reclamanta continuă procesul (în calitate de moștenitor).

Printr-o hotărâre din 23 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiție admite recursul în anulare, anulează sentința din 26 aprilie 1994 și, pe fond, respinge acțiunea C.D. Fără a examina dacă exproprierea bunurilor fusese legală, Curtea Supremă estimă că prin reconstituzione a dreptului de proprietate, tribunalul depășise competența sa, deoarece terenul fusese supus decretului nr. 83/1949.

Într-o dată neprecizată, reclamanta formează o contestație în anulare și o cerere de revizuire a hotărârii din 23 decembrie 1997, care fuseseră respinse de Curtea Supremă în două hotărâri distincte, date pe 26 mai 1998. C. Dezvoltări posterioare hotărârii Curții Supreme de Justiție

După modificarea legii nr. 18/91 de către legea nr. 169/1997, reclamanta depune, la comisia locală, o nouă cerere de restituire a terenului care aparținuse bunicului ei.

Pe 16 iulie 1998, comisia departamentală pentru aplicarea legii nr. 18/91 ordone restituirea de 10 hectare de teren. Pe 29 septembrie 1998, aceeași comisie elibereaza un titlu de proprietate pentru o suprafață de 10 hectare de teren. Potrivit indicațiilor date de Guvern, pe 30 noiembrie 1999, reclamanta a fost pusă în posesia acestui teren.

Pe 31 iulie 2000, comisia locală pentru aplicarea legii nr. 1/2000 propune comisiei departamentale să aprobe decizia sa de reconstituzione a dreptului de proprietate al reclamantei pe un teren de 1718 m². Pe 2 aprilie 2003, Comisia eliberează titlul de proprietate aferent terenului. II.

Legea nr. 18/1991 referitoare la terenuri, în părțile sale relevante, prevede : art. 9 § 1 « Persoanele al căror drept de proprietate este reconstituit sau constituit conform prezentei legi, au dreptul la maximum zece hectare de teren agricol, chiar dacă dreptul de proprietate se referă la terenuri situate în mai multe localități. » art. 22 « Sunt și rămân proprietatea privată a membrilor cooperativelor agricole sau, după caz, a moștenitorilor lor, de orice profesie sau domiciliu, terenurile adiacente casei și anexelor sale, precum și curtea și grădina care le înconjoară (...) » « Aceste dispoziții se aplică de asemenea persoanelor care nu aveau calitatea de membri ai unei cooperative agricole ». EN DROIT I.

Potrivit Guvernului, faptul că reclamanta s-a văzut restituita bunul litigios, în urma cererilor sale administrative, implică faptul că a pierdut calitatea de victimă, în sensul articolului 34 al Convenției.

Reclamanta invită Curtea să continue examinarea cazului. Ea susține că a fost privată de bunul ei, că în prezent nu s-a văzut încă restituită valoarea chiriilor pentru perioada în care suferit această privație de proprietate și că Statul trebuie să-i acorde o indemnizație pentru lipsuri de câștig.

Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă să-i retragă calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi reparat încălcarea Convenției (vezi, printre altele, hotărârea Ludi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34).

Curtea observă că reclamanta s-a plâns de privație de proprietate pentru perioada anterioară reușitei cererilor sale administrative pentru restituirea bunului litigios (cf. mutatis mutandis Surpaceanu c. România , nr. 32260/96, hotărâre din 21 mai 2002, §§ 45-49, și Anghelescu c. România , nr. 29411/95, hotărâre din 9 aprilie 2002, § 66 in fine ). În consecință, deși reușit cererile sale administrative, aceasta nu putea în nici un caz șterge complet consecințele hotărârii precitate a Curții Supreme în ceea ce privește exercitarea dreptului ei de proprietate. De altfel, Curtea observă că griefs reclamantei nu se limitează la atingerea pe care ar fi adus-o hotărârea Curții Supreme dreptului ei de proprietate, ci se referă de asemenea la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției prin aceeași hotărâre. Or, interesata putea incontestabil să se pretindă victimă din faptul anulării unei decizii judecătorești definitive în avantajul ei. De fapt, s-a confruntat timp de mai mulți ani cu imposibilitatea de a aduce din nou în fața instanțelor o asemenea acțiune (cf. mutatis mutandis , hotărâre Brumarescu precitată, § 50).

În aceste circumstanțe, Curtea estimă că reclamanta putea fi considerată victimă a unei încălcări a Convenției, în sensul articolului 34 al Convenției. De aceea, excepția Guvernului trebuie respinsă. B. Privind tardivitatea griefs referitor la inechitatea procedurii

Guvernul susține că reclamanta omise să sesizeze Curtea cu griefs privind inechitatea procedurii în termenul prevăzut de art. 35 § 1 al Convenției. Potrivit lui, nu rezultă din formularul recursuluică ar fi invocat expresiv nerespectarea principiului securității raporturilor juridice. Guvernul se referă la cazul Popovici și alții c. România (decizie nr. 31549/96, 27 iunie 2000).

Reclamanta nu a prezentat nicio observație pe acest punct.

Curtea estimă că trebuie să țină seama de practica în materie a organelor Convenției, conform căreia data introducerii unui recurs este cea a primei scrisori prin care reclamantul formuleaza, chiar și în termeni sumativi, griefs pe care intenționează să le ridice (cf. articolul 47 § 5 al Regulamentului). Curtea observă că rezultă din formularul recursuluiprimit pe 1 er iulie 1998 de Curte că reclamanta se plângea în substanță de introducerea de către procurorul general, doi ani după data sentinței definitive favorabile, a unui recurs în anulare. Interesata scria : «...sentința definitiv ... a fost totuși pusă din nou în discuție, doi ani mai târziu, de un recurs în anulare al procurorului general ...». Curtea estimă că acești termeni sunt suficienți pentru a ridica problema. De aceea, excepția ridicată de Guvern trebuie respinsă. C. Privind griefs referitor la inechitatea procedurilor de revizuire și anulare

Reclamanta se plânge de lipsa independenței și imparțialității judecătorilor Curții Supreme, deoarece potrivit ei, aceiași judecători care au hotărât pe 23 decembrie 1997 asupra recursuluiîn anulare ar fi respins de asemenea pe 26 mai 1998 contestațiile sale în anulare și cererea sa de revizuire.

Guvernul subliniază că contestația în anulare și cererea de revizuire sunt cai de atac extraordinare, ale căror condiții sunt enunțate în mod limitat de Codul civil de procedură român. Potrivit lui, tribunalele sesizate cu aceste cai de atac nu judecă fondul cazului.

Curtea reamintește că art. 6 § 1 este inaplicabil procedurilor extraordinare care au drept scop redeschiderea unui caz încheiat definitiv de o sentință cu forță de lucru judecat ( Kozak c. Ucraina , (decizie), nr. 21291/02, Recueil des arrêts et décisions 2002-X). De aceea, această parte a recursuluiarebuie declarată inadmisibilă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. D. Privind fondul recursuluі

Curtea constată că restul recursuluinu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci ar trebui să declare restul recursuluiadmisibil. II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI REFERITOR LA ACCESU LA TRIBUNAL ȘI ECHITATEA PROCEDURII

Potrivit reclamantei, hotărârea din 23 decembrie 1997 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 al Convenției, care prevede : « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...) ».

În memoria sa, reclamanta susține, în substanță, că refuzul Curții Supreme de a recunoaște instanțelor judecătorești competența de a soluționa contestația sa referitoare la ilegalitatea exproprierii terenurilor sale este contrar dreptului la un tribunal garantat de art. 21 al Constituției române și art. 3 al Codului Civil român, care reglementează denialul de justiție.

Guvernul se opune acestei teze. El susține că în speța de față situația de fapt este diferită de cea existentă în cazul Brumarescu precitat. Potrivit lui, motivarea judecătorilor Curții Supreme referitoare la depășire competenței instanțelor interne era legală, deoarece terenurile expropriate de o lege specială - decretul nr. 83/1949 - nu se încadrează în legea funciară (nr. 18/91). Astfel, potrivit Guvernului, « este doar prin depășire de competență și nerespectare a dispozițiilor legii funciare că instanțele au reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei pe aceste terenuri ».

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 23 decembrie 1997 a Curții Supreme a încălcat art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea reamintește că în cazul Brumărescu precitat (§§ 61-62), concluzionase încălcarea articolului 6 § 1 cu motivul că anularea unei hotărâri definitive era contrară principiului securității juridice. De asemenea, concluzionase că refuzul Curții Supreme de a recunoaște instanțelor judecătorești competența de a examina litigii referitoare, ca în prezenta cauză, la legalitatea exproprierii bunurilor, încălca art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea estimă că nimic în speța de față nu permite să facă o distincție din acest punct de vedere între prezentul caz și cazul Brumărescu . De aceea, judeca că prin aplicarea în felul acesta al dispozițiilor articolului 330 al Codului de procedură civilă care reglementează recursulu în anulare, Curtea Supremă nu respecta principiul securității raporturilor juridice și, de aceea, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

De altfel, faptul că Curtea Supremă exclud contestația formulată de reclamantă de la competența instanțelor este în sine contrar dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

De aceea, există încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte. III.

Reclamanta estimă că această hotărâre, prin judecarea că bunurile sale aparțin Statului și prin anularea sentinței definitive din 26 aprilie 1994, a constituit o privație a dreptului ei la respectarea bunurilor sale, privație care nu urmărea un scop de utilitate publică.

Guvernul cere Curții să constate neîncălcarea articolului 1 er precitat deoarece, potrivit lui, tribunalul de primă instanță de Constanta, prin admiterea contestației reclamantei, făcuse o eroare în aplicarea legii funciare. Prin urmare, Curtea Supremă, sesizată de procurorul general, nu fusese decât constatat această eroare și anulează sentința respectivă.

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al bunicului reclamantei (din care este moștenitor), pe bunurile litigioase fusese stabilit de o decizie definitiv și remarcă că dreptul stabilit nu era revocabil. Reclamanta avea deci un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (vezi Brumărescu , precitat, § 70).

Curtea remarcă apoi că hotărârea Curții Supreme anulează sentința definitiv din 26 aprilie 1994 și judeca că proprietarul legitim al bunurilor era Statul. Ea consideră că această situație este dacă nu identică, cel puțin analoagă cu cea a reclamantului în cazul Brumărescu precitat. Curtea estimă deci că această hotărâre a avut ca efect privarea Doamnei Chivorchian, în calitate de moștenitor al C.D., de bunurile sale în sensul celei de-a doua propoziție al primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (vezi Brumărescu , precitat, §§ 73-74).

De altfel, Curtea remarcă că reclamanta a fost privată de proprietatea sa din 23 decembrie 1997 (vezi § 18 mai ‑ sus) până la 30 noiembrie 1999 și 2 aprilie 2003 (vezi §§ 21 și 22 mai-sus), date de restituire a ambelor terenuri. Reclamanta a fost privată de proprietatea pe bunurile litigioase, în integralitate lor, respectiv mai mult de doi ani (terenul de 10 hectare) și mai mult de cinci ani (terenul de 1718 m²), fără a percepe o indemnizație reflectând valoarea reală de folosință.

În aceste condiții, chiar și presupunând că se ar putea demonstra că privația de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea estimă că echilibrul corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și reclamanta a suportat o povară specială și exorbitantă.

De aceea, a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. IV.

În observațiile ei din urmă depuse pe 1 er martie 2004, reclamanta cere să fie indemnizată pentru lipsa de folosință a bunurilor litigioase. Ea solicită 72 650 euro (EUR), sumă corespunzând beneficiilor nepercepe, rezultând din exploatarea ambelor terenuri. Ea invocă datele privind prețul grâului, menționate într-un ziar. Guvernul estimă că suma reclamată este exagerată și lipsită de orice bază factuală. El subliniază că pe 24 aprilie 2000, reclamanta încheiase un contract de închiriere referitor la terenul de 10 hectare și că suma reclamată nu putea depăși veniturile rezultând din respectivul contract.

Curtea observă că în urma cererilor administrative pentru restituire, reclamanta s-a văzut restituita bunurile litigioase (vezi §§ 20 ‑ 22 mai-sus). Ea estimă că reclamanta, care s-a găsit privată de bunuri respectiv doi și cinci ani, suferit incontestabil prejudiciu material în relație directă cu încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 constatată.

De aceea, pentru privația de proprietate suferit, judecând în echitate, precum cere art. 41 al Convenției, Curtea estimă că ar trebui să acorde reclamantei 5 000 EUR pentru acest titlu. B. Prejudiciu moral

Reclamanta solicită 35 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit de ea și bunicul ei. Ea susține agravarea stării de sănătate a C.D. din cauza eforturilor sale de a vedea restituita proprietatea sa și suferința « gravă, insuportabilă și incomensurabilă » care i-ar fi infligit Curte Supremă pe 23 decembrie 1997, prin privând-o de bunuri o a doua oară, după ce C.D. reușit în 1994, să pună capăt încălcării dreptului lor de către autoritățile comuniste timp de patruzeci de ani.

Guvernul se ridică împotriva acestei pretenții, estimând că nici un prejudiciu moral nu putea fi reținut. De altfel, Guvernul susține că reclamanta a făcut referire la suferințele suferite de bunicul ei, C.D., în timp ce acesta nu o fost niciodată reclamant în fața Curții, fiind decedat înainte hotărârii Curții Supreme. El invocă în sensul acesta cazul Sofletea c. România (nr. 48179/99, § 45, 25 noiembrie 2003). Cât privește prejudiciul moral suferit de reclamantă, Guvernul estimă că hotărârea Curții ar putea reprezenta, în sine, o reparație suficientă.

Curtea observă că recursulua fost introdus doar de reclamanta Doamna Chivorchian în propriul ei nume și că C.D. era decedat la momentul introducerii recursuluі.

Ea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerințe în drepturi Doamnei Chivorchian la un tribunal, la un proces echitabil și la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 1000 EUR ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. C. Dobânzi cu caracter moratoriu

Curtea judeca că este potrivit să bazeze rata dobânzilor cu caracter moratoriu pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară admisibile griefs tirate din art. 6 § 1 al Convenției referitor la lipsă de acces la tribunal și nerespectare a principiului securității raporturilor juridice, precum și cel tirat din art. 1 er al Protocolului nr. 1 la Convenție ; 2. Declară inadmisibil restul recursuluі ; 3. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal ; 4. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din faptul că a existat nerespectare, de către Curtea Supremă de Justiție, a principiului securității raporturilor juridice ; 5. Spune că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ; 6. Spune că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, de convertit în moneda națională a Statului pârât la rata aplicabilă la data de plată : i. 5000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu material ; ii. 1000 EUR (o mie euro) pentru prejudiciu moral ; iii. plus orice sumă posibil datorată pentru impozite ; 7. Spune că din expirarea respectivului termen și până la versare, sumele sus-menționate vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale ; 8. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 noiembrie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. S. Dollé

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 42513/98) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Maria Arsaluis Chivorchian (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 22 juin 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Roxana Rizoiu, du ministère des Affaires Etrangères.

La requérante alléguait en particulier que le refus, le 23 décembre 1997, de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une contestation relative à une décision administrative portant sur la reconstitution du droit de propriété sur deux terrains expropriés, était contraire à l'article 6 de la Convention. En outre, la requérante se plaignait que cet arrêt avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En mars 1949, les parents de C.D. (grand-père de la requérante) et G.T. (sœur de C.D.) furent expulsés de leur logement et déportés par les autorités communistes, mesure qui dura jusqu'en 1955.

En vertu du décret n o 83/1949 complétant la loi n o 187/1945, l'Etat expropria sans indemnisation un terrain agricole de 72 hectares, considérant que celui-ci appartenait aux personnes expulsées. A. L'action en revendication de propriété

Le 11 mars 1991, C.D., en tant qu'héritier de sa sœur G.T., saisit la commission administrative locale pour l'application de la loi n o 18/1991 (« la Commission ») d'une demande en reconstitution de son droit de propriété sur 27 hectares de terrain agricole et sur 1718 m² de terrain dans le périmètre de la ville. Il fit valoir que le terrain agricole avait été exproprié par erreur en vertu du décret n o 83/1949, car seules les propriétés agricoles de plus de 50 hectares pouvaient faire l'objet dudit décret, ce qui n'était pas le cas en l'espèce. Pour ce qui est du deuxième terrain, le requérant allégua que l'Etat en avait prit possession de fait, et qu'en l'absence d'un titre de propriété, le terrain lui revenait de plein droit.

Le 26 août 1991, la Commission rejeta la demande de l'intéressé. A une date non précisée, la Commission départementale de Constanța rejeta une contestation formée contre cette décision administrative.

Le 2 octobre 1991, C.D. et la requérante saisirent le tribunal de première instance de Constanța d'une contestation de la décision administrative de la Commission départementale.

Par jugement du 25 février 1993, le tribunal fit partiellement droit à la demande de C.D. et rejeta la contestation de la requérante. Le tribunal estima que l'expropriation du terrain agricole ayant appartenu à G.T. avait été faite par erreur, que le terrain faisait partie depuis 1949 du patrimoine de la coopérative agricole, et que C.D. avait donc droit, en vertu de la loi n o 18/1991, à la reconstitution de son droit de propriété sur une surface de 10 hectares. Le tribunal ordonna la restitution en nature pour 4,7 hectares et, pour le surplus, en actions de la société commerciale HCS, ancienne entreprise agricole d'Etat. Le tribunal jugea que la requérante n'avait pas de droit d'hériter de G.T.

C.D. interjeta appel contre ce jugement. Le 3 décembre 1993, le tribunal départemental de Constanța admit l'appel, cassa le jugement et renvoya l'affaire devant le tribunal de première instance. Le 12 avril 1994, le tribunal de première instance ordonna une disjonction d'instance, dans le sens où l'action de la requérante devait être jugée séparément de celle de C.D.

Par un jugement du 26 avril 1994, le tribunal admit la contestation de C.D. et ordonna la reconstitution du droit de propriété sur les deux terrains en intégralité et en nature (à savoir 10 hectares de terrain agricole et 1718 m² de terrain dans le périmètre de la ville). A défaut de recours, ce jugement devint définitif et exécutoire. B. Le recours en annulation

Le 15 mai 1996, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation du jugement définitif du 26 avril 1994, au motif que les juges avaient outrepassé leur compétence en ordonnant une autre modalité de reconstitution du droit de propriété sur les terrains, que celles prévues par la loi n o 18/1991, et en fixant leur emplacement, mesure pour laquelle seul le pouvoir exécutif avait compétence pour décider. Le 6 novembre 1996, C.D. décéda et la requérante poursuivit l'instance (en qualité d'héritière).

Par arrêt du 23 décembre 1997, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement du 26 avril 1994 et, sur le fond, rejeta l'action de C.D. Sans examiner si l'expropriation des biens avait été légale, la Cour suprême estima qu'en reconstituant le droit de propriété, le tribunal avait outrepassé sa compétence, car le terrain avait fait l'objet du décret n o 83/1949.

A une date non précisée, la requérante forma une contestation en annulation et une demande en révision de l'arrêt du 23 décembre 1997, qui furent rejetées par la Cour suprême dans deux arrêts distincts, rendus le 26 mai 1998. C. Développements postérieurs à l'arrêt de la Cour suprême de justice

Après la modification de la loi n o 18/91 par la loi n o 169/1997, la requérante déposa, auprès de la commission locale, une nouvelle demande de restitution du terrain ayant appartenu à son grand-père.

Le 16 juillet 1998, la commission départementale pour l'application de la loi n o 18/91 ordonna la restitution de 10 hectares de terrain. Le 29 septembre 1998, la même commission délivra un titre de propriété pour une surface de 10 hectares de terrain. D'après les indications données par le Gouvernement, le 30 novembre 1999, la requérante fut mise en possession dudit terrain.

Le 31 juillet 2000, la commission locale pour l'application de la loi n o 1/2000 proposa à la commission départementale d'approuver sa décision de reconstituer le droit de propriété de la requérante sur un terrain de 1718 m². Le 2 avril 2003, la Commission délivra le titre de propriété afférent au terrain. II.

La loi n o 18/1991 concernant les terrains, dans ses parties pertinentes, prévoit : Article 9 § 1 « Les personnes dont le droit de propriété est reconstitué ou constitué selon la présente loi, ont droit au maximum à dix hectares de terrain agricole, même si le droit de propriété concerne des terrains situées dans plusieurs localités. » Article 22 « Sont et restent la propriété privée des membres de coopératives agricoles ou, le cas échéant, de leurs héritiers, de n'importe quelle profession ou domicile, les terrains afférents à la maison et ses annexes, ainsi que la cour et le jardin qui les entourent (...) » « Ces dispositions s'appliquent également aux personnes qui n'avaient pas la qualité de membres d'une coopérative agricole ». EN DROIT I.

D'après le Gouvernement, le fait que la requérante se soit vu restituer le bien litigieux, à la suite de ses demandes administratives, implique qu'elle a perdu la qualité de victime, au sens de l'article 34 de la Convention.

La requérante invite la Cour à poursuivre l'examen de l'affaire. Elle fait valoir qu'elle a été privée de son bien, qu'à l'heure actuelle elle ne s'est toujours pas vu restituer la valeur des loyers pour la période pendant laquelle elle a subi cette privation de propriété et que l'Etat doit lui octroyer une indemnisation pour son manque à gagner.

La Cour rappelle qu'une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, entre autres, l'arrêt Ludi c. Suisse du 15 juin 1992, série A n o 238, p. 18, § 34).

La Cour observe que la requérante s'est plainte de la privation de propriété pour la période antérieure au succès de ses demandes administratives en restitution du bien litigieux (cf. mutatis mutandis Surpaceanu c. Roumanie , n o 32260/96, arrêt du 21 mai 2002, §§ 45-49, et Anghelescu c. Roumanie , n o 29411/95, arrêt du 9 avril 2002, § 66 in fine ). En conséquence, bien qu'elle ait eu gain de cause à la suite de ses demandes administratives, cela ne saurait en aucun cas effacer entièrement les conséquences de l'arrêt précité de la Cour suprême en ce qui concerne la jouissance de son droit de propriété. De surcroît, la Cour observe que les griefs de la requérante ne se limitent pas à l'atteinte qu'aurait porté l'arrêt de la Cour suprême à son droit de propriété, mais concernent également la violation de l'article 6 § 1 de la Convention par ce même arrêt. Or, l'intéressée peut incontestablement se prétendre victime du fait de l'annulation d'une décision judiciaire définitive en sa faveur. Elle a en effet été confrontée pendant plusieurs années à l'impossibilité de porter à nouveau devant les tribunaux une telle action (cf. mutatis mutandis , arrêt Brumarescu précité, § 50).

Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante peut se prétendre victime d'une violation de la Convention, au sens de l'article 34 de la Convention. Partant, il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement. B. Sur la tardiveté des griefs concernant l'iniquité de la procédure

Le Gouvernement soutient que la requérante a omis de saisir la Cour des griefs portant sur l'iniquité de la procédure dans le délai prévu par l'article 35 § 1 de la Convention. D'après lui, il ne ressort pas du formulaire de requête qu'elle aurait invoqué expressément la méconnaissance du principe de sécurité des rapports juridiques. Le Gouvernement se réfère à l'affaire Popovici et autres c. Roumanie (déc. n o 31549/96, 27 juin 2000).

La requérante n'a soumis aucune observation sur ce point.

La Cour estime devoir tenir compte de la pratique en la matière des organes de la Convention, selon laquelle la date de l'introduction d'une requête est celle de la première lettre par laquelle le requérant formule, ne serait-ce que sommairement, les griefs qu'il entend soulever (cf. article 47 § 5 du Règlement). La Cour note qu'il ressort du formulaire de requête reçu le 1 er juillet 1998 à la Cour que la requérante se plaignait en substance de l'introduction par le procureur général, deux ans après la date du jugement définitif favorable, d'un recours en annulation. L'intéressée écrivait : «...le jugement définitif ... a quand même été remis en question, deux ans après, par un recours en annulation du procureur général ...». La Cour estime que ces termes suffisent pour soulever la question. Partant, il y a lieu de rejeter l'exception soulevée par le Gouvernement. C. Sur les griefs concernant l'iniquité des procédures en révision et annulation

La requérante se plaint du défaut d'indépendance et d'impartialité des juges de la Cour suprême, car d'après elle, les mêmes juges qui ont statué le 23 décembre 1997 sur le recours en annulation auraient également rejeté, le 26 mai 1998, ses demandes de contestation en annulation et de révision.

Le Gouvernement souligne que la contestation en annulation et la demande en révision sont des voies de recours extraordinaires, dont les conditions sont énoncées de façon limitative par le Code roumain de procédure civile. D'après lui, les tribunaux saisis de ces voies de recours ne jugent pas le fond de l'affaire.

La Cour rappelle que l'article 6 § 1 est inapplicable aux procédures extraordinaires ayant pour but une réouverture d'une affaire terminée définitivement par un jugement passé en force de chose jugée ( Kozak c. Ukraine , (déc.), n o 21291/02, Recueil des arrêts et décisions 2002-X). Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable comme étant incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. D. Sur le bien-fondé de la requête

La Cour constate que le restant de la requête n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle constate que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de déclarer le restant de la requête recevable. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION CONCERNANT L'ACCES AU TRIBUNAL ET L'EQUITE DE LA PROCEDURE

D'après la requérante, l'arrêt du 23 décembre 1997 de la Cour suprême de justice a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ».

Dans son mémoire, la requérante fait valoir, en substance, que le refus de la Cour suprême de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher sa contestation portant sur l'illégalité de l'expropriation de ses terrains est contraire au droit à un tribunal garanti par l'article 21 de la Constitution roumaine et l'article 3 du Code civil roumain, qui régit le déni de justice.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il fait valoir qu'en l'espèce la situation de fait est différente de celle existant dans l'affaire Brumarescu précitée. D'après lui, la motivation des juges de la Cour suprême concernant l'excès de pouvoir des tribunaux internes était légale, car les terrains expropriés par une loi spéciale - le décret n o 83/1949 - ne relèvent pas de la loi foncière (n o 18/91). Ainsi, selon le Gouvernement, « ce n'est que par excès de pouvoir et méconnaissance des dispositions de la loi foncière que les tribunaux ont reconstitué le droit de propriété de la requérante sur lesdits terrains ».

La Cour doit donc rechercher si l'arrêt du 23 décembre 1997 de la Cour suprême a enfreint l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que dans l'affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle avait conclu à la violation de l'article 6 § 1 au motif que l'annulation d'un arrêt définitif était contraire au principe de la sécurité juridique. Elle avait également conclu que le refus de la Cour suprême de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur la légalité de l'expropriation des biens, enfreignait l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime que rien en l'espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l'affaire Brumărescu . Dès lors, elle juge qu'en appliquant de la sorte les dispositions de l'article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, la Cour suprême a méconnu le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit de la requérante à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, le fait que la Cour suprême ait exclu la contestation formulée par la requérante de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 sur ces deux points. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE No 1 À LA CONVENTION

La requérante se plaint que l'arrêt du 23 décembre 1997 de la Cour suprême a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

La requérante estime que cet arrêt, en jugeant que ses biens appartenaient à l'Etat et en annulant le jugement définitif du 26 avril 1994, a constitué une privation de son droit au respect de ses biens, privation qui ne poursuivait pas un but d'utilité publique.

Le Gouvernement demande à la Cour de constater la non-violation de l'article 1 er précité car, d'après lui, le tribunal de première instance de Constanța, en faisant droit à la contestation de la requérante, a fait une erreur dans l'application de la loi foncière. Par conséquent, la Cour suprême, saisie par le procureur général, n'a fait que constater cette erreur et annuler ledit jugement.

La Cour rappelle que le droit de propriété du grand-père de la requérante (dont elle est héritière), sur les biens en litige avait été établi par une décision définitive et relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable. La requérante avait donc un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l'arrêt de la Cour suprême a annulé le jugement définitif du 26 avril 1994 et a jugé que le propriétaire légitime des biens était l'Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l'affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que cet arrêt a eu pour effet de priver M me Chivorchian, en qualité d'héritière de C.D., de ses biens au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, §§ 73-74).

De surcroît, la Cour relève que la requérante a été privée de sa propriété à partir du 23 décembre 1997 (voir § 18 ci ‑ dessus) jusqu'aux 30 novembre 1999 et 2 avril 2003 (voir §§ 21 et 22 ci-dessus), dates de la restitution des deux terrains. La requérante a été privée de la propriété sur les biens litigieux, dans leur intégralité, respectivement plus de deux ans (le terrain de 10 hectares) et plus de cinq ans (le terrain de 1718 m²), sans avoir perçu d'indemnité reflétant leur valeur réelle de jouissance.

Dans ces conditions, à supposer même que l'on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d'intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu a été rompu et que la requérante a supporté une charge spéciale et exorbitante.

Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. IV.

Dans ses dernières observations soumises le 1 er mars 2004, la requérante demande à être indemnisée pour le défaut de jouissance des biens litigieux. Elle sollicite 72 650 euros (EUR), somme correspondant aux bénéfices non perçus, résultant de l'exploitation des deux terrains. Elle invoque les données relatives au prix du blé, mentionnées dans un journal. Le Gouvernement estime que la somme réclamée est exagérée et dépourvue de toute base factuelle. Il souligne que, le 24 avril 2000, la requérante a conclu un bail portant sur le terrain de 10 hectares et que le montant réclamé ne peut pas dépasser les revenus résultant dudit contrat.

La Cour observe qu'à la suite des demandes administratives en restitution, la requérante s'est vu restituer les biens litigieux (voir §§ 20 ‑ 22 ci-dessus). Elle estime que la requérante, qui s'est trouvé privée de ses biens respectivement deux et cinq ans, a incontestablement subi un préjudice matériel en relation directe avec la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 constatée.

Dès lors, pour la privation de propriété subie, statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour estime qu'il y a lieu d'allouer à la requérante 5 000 EUR à ce titre. B. Dommage moral

La requérante sollicite 35 000 EUR pour le préjudice moral subi par elle et son grand-père. Elle allègue l'aggravation de l'état de santé de C.D. due aux efforts de celui-ci de voir restituer sa propriété et la souffrance « grave, insupportable et incommensurable » que leur aurait infligée la Cour suprême le 23 décembre 1997, en les privant de leurs biens une deuxième fois, après que C.D. eut réussi, en 1994, à mettre un terme à la violation de leur droit par les autorités communistes pendant quarante ans.

Le Gouvernement s'élève contre cette prétention, en estimant qu'aucun préjudice moral ne saurait être retenu. De surcroît, le Gouvernement soutient que la requérante a fait référence aux souffrances subies par son grand-père, C.D., alors que celui-ci n'a jamais eu la qualité de requérant devant la Cour, étant décédé avant l'arrêt de la Cour suprême. Il invoque en ce sens l'affaire Sofletea c. Roumanie (n o 48179/99, § 45, 25 novembre 2003). Quant au préjudice moral subi par la requérante, le Gouvernement estime que l'arrêt de la Cour pourrait représenter, en soi, une réparation suffisante.

La Cour observe que la requête a été introduite seulement par la requérante M me Chivorchian en son seul nom et que C.D. était décédé au moment de l'introduction de la requête.

Elle considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences dans les droits de M me Chivorchian à un tribunal, à un procès équitable et au respect de ses biens, pour lesquelles la somme de 1000 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare recevables les griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention concernant le défaut d'accès au tribunal et la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques, ainsi que celui tiré de l'article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention ; 2. Déclare irrecevable le surplus de la requête ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d'accès à un tribunal ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait qu'il y a eu méconnaissance, par la Cour suprême de justice, du principe de la sécurité des rapports juridiques ; 5. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 6. Dit que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en monnaie nationale de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 5000 EUR (cinq mille euros) pour dommage matériel ; ii. 1000 EUR (mille euros) pour dommage moral ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; 7. Dit qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, les montants susmentionnés seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 8. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 novembre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé