AFFAIRE CHIVORCHIAN c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du refus d'accès à un tribunal;Violation de P1-1;Irrecevable sous l'angle de l'art. 6-1 en ce qui concerne les procédures extraordinaires;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire
AFFAIRE CHIVORCHIAN c. ROUMANIE (CtEDO, 2004)
SECȚIUNEA A DOUA
CAZUL CHIVORCHIAN c. ROMÂNIA
(Recursul nr.
42513/98)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
2 noiembrie 2004
DEFINITIV
02/02/2005
Această hotărâre va deveni definitiv în condițiile definite la articolul
44 §
2 al Convenției. Poate fi supusă retușurilor de formă.
În cazul Chivorchian c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință într-o cameră compusă din
:
D-nii
J.-P.
Costa
,
președinte
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M.
Ugrekhelidze
,
Doamna
A.
Mularoni,
judecători
,
și Doamna
S.
Dollé,
grefier de secțiune
,
După deliberări în camera de consiliu pe 12 octombrie 2004,
Adoptă hotărârea pe care urmează, adoptată la această dată
:
PROCEDURĂ
1.
La originea cazului se află un recurs (nr.
42513/98) îndreptat împotriva României și de care cetățeană a acestui Stat, Doamna
Maria Arsaluis Chivorchian («
reclamanta
»), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului («
Comisia
») pe 22 iunie 1998 în temeiul articolului vechi
25 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («
Convenția
»).
2.
Guvernul român («
Guvernul
») este reprezentat de agentul sau, Doamna
Roxana Rizoiu, din ministerul Afacerilor Externe.
3.
Reclamanta susținea în special că refuzul, pe 23
decembrie
1997, al Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor judecătorești competența să soluționeze o contestație privind o decizie administrativă referitoare la reconstituzione dreptului de proprietate pe două terenuri expropriate, era contrar articolului 6 al Convenției. De altfel, reclamanta se plângea că această hotărâre a avut ca efect să dauneze dreptului ei la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr.
1 la Convenție.
4.
Recursul a fost transmis Curții pe 1
er
noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr.
11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr.
11).
5.
Recursul a fost atribuit primei secțiuni a Curții (articolul
52
§
1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cazul (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.
6.
Pe 1
er
noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezentul recurs a fost atribuit secțiunii a doua recompuse (art. 52 § 1).
7.
Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise privind admisibilitatea și fondul cazului (art. 59 § 1 al regulamentului).
FAPTE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
8.
Reclamanta a fost născută în 1979 și locuiește în Bucuresti.
9.
În martie 1949, părinții lui C.D. (bunicul reclamantei) și G.T. (sora lui C.D.) au fost expulzați din locuința lor și deportați de autoritățile comuniste, măsură care a durat până în 1955.
10.
În temeiul decretului nr.
83/1949 care completează legea nr.
187/1945, Statul a expropriat fără indemnizație un teren agricol de 72 hectare, considerând că acesta aparținea persoanelor expulzate.
A.
Acțiunea în revendicare de proprietate
11.
Pe 11 martie 1991, C.D., ca moștenitor al surorii sale G.T., sesizase comisia administrativă locală pentru aplicarea legii nr.
18/1991 («
Comisia
») cu o cerere de reconstituzione a dreptului de proprietate pe 27 hectare de teren agricol și pe 1718 m² de teren în perimetrul orașului. El susținea că terenul agricol fusese expropriat prin eroare în temeiul decretului nr.
83/1949, întrucât doar proprietățile agricole de peste 50 hectare puteau fi supuse acestui decret, ceea ce nu era cazul în speța de față. Privind al doilea teren, reclamantul susținea că Statul preluase de fapt posesia, și că în absența unui titlu de proprietate, terenul îi revenea de plin drept.
12.
Pe 26 august 1991, Comisia a respins cererea interesatului. Într-o dată neprecizată, Comisia departamentală de Constanta a respins o contestație introdusă împotriva acestei decizii administrative.
13.
Pe 2 octombrie 1991, C.D. și reclamanta sesizaseră tribunalul de primă instanță de Constanta cu o contestație a deciziei administrative a Comisiei Departamentale.
14.
Printr-o sentință din 25 februarie 1993, tribunalul a admis parțial cererea C.D. și a respins contestația reclamantei. Tribunalul estimă că exproprierea terenului agricol care aparținea lui G.T. fusese făcută prin eroare, că terenul făcea parte din 1949 din patrimoniul cooperativei agricole, și că C.D. avea deci drept, în temeiul legii nr.
18/1991, la reconstituzione dreptului de proprietate pe o suprafață de 10 hectare. Tribunalul ordone restituirea în natură pentru 4,7 hectare și, pentru rest, în acțiuni ale societății comerciale HCS, fostă întreprindere agricolă de stat. Tribunalul judeca că reclamanta nu avea drept să moștenească pe G.T.
15.
C.D. declară apel împotriva acestei sentințe. Pe 3 decembrie 1993, tribunalul departamental de Constanta admite apelul, anulează sentința și trimite cazul înapoi tribunalului de primă instanță.
Pe 12 aprilie 1994, tribunalul de primă instanță ordone disjonctiunea unui litigiu, în sensul că acțiunea reclamantei trebuia să fie judecată separat de cea a C.D.
16.
Printr-o sentință din 26 aprilie 1994, tribunalul admite contestația C.D. și ordone reconstituzione dreptului de proprietate pe ambele terenuri în integralitate și în natură (și anume 10 hectare de teren agricol și 1718 m² de teren în perimetrul orașului). În lipsa oricărui recurs, această sentință a devenit definitiv și executoriu.
B.
Recursul în anulare
17.
Pe 15 mai 1996, procurorul general al României formează un recurs în anulare a sentinței definitive din 26 aprilie 1994, cu motivul că judecătorii depășiseră competența lor ordonând o altă modalitate de reconstituzione a dreptului de proprietate pe terenuri, decât acelea prevăzute de legea nr.
18/1991, și în stabilind amplasarea acestora, măsură pentru care doar puterea executivă avea competență de a decide.
Pe 6 noiembrie 1996, C.D. decedat și reclamanta continuă procesul (în calitate de moștenitor).
18.
Printr-o hotărâre din 23 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiție admite recursul în anulare, anulează sentința din 26 aprilie 1994 și, pe fond, respinge acțiunea C.D. Fără a examina dacă exproprierea bunurilor fusese legală, Curtea Supremă estimă că prin reconstituzione a dreptului de proprietate, tribunalul depășise competența sa, deoarece terenul fusese supus decretului nr.
83/1949.
19.
Într-o dată neprecizată, reclamanta formează o contestație în anulare și o cerere de revizuire a hotărârii din 23 decembrie 1997, care fuseseră respinse de Curtea Supremă în două hotărâri distincte, date pe 26
mai 1998.
C.
Dezvoltări posterioare hotărârii Curții Supreme de Justiție
20.
După modificarea legii nr.
18/91 de către legea nr.
169/1997, reclamanta depune, la comisia locală, o nouă cerere de restituire a terenului care aparținuse bunicului ei.
21.
Pe 16 iulie 1998, comisia departamentală pentru aplicarea legii nr.
18/91 ordone restituirea de 10 hectare de teren. Pe 29
septembrie 1998, aceeași comisie elibereaza un titlu de proprietate pentru o suprafață de 10 hectare de teren. Potrivit indicațiilor date de Guvern, pe 30 noiembrie 1999, reclamanta a fost pusă în posesia acestui teren.
22.
Pe 31 iulie 2000, comisia locală pentru aplicarea legii
nr.
1/2000 propune comisiei departamentale să aprobe decizia sa de reconstituzione a dreptului de proprietate al reclamantei pe un teren de 1718 m². Pe 2 aprilie 2003, Comisia eliberează titlul de proprietate aferent terenului.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
23.
Dispozițiile legale și jurisprudența interne relevante sunt descrise în hotărârea
Brumărescu c. România
([Marea Cameră], nr.
28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII).
24.
Legea nr.
18/1991 referitoare la terenuri, în părțile sale relevante, prevede
:
art. 9 § 1
«
Persoanele al căror drept de proprietate este reconstituit sau constituit conform prezentei legi, au dreptul la maximum zece hectare de teren agricol, chiar dacă dreptul de proprietate se referă la terenuri situate în mai multe localități.
»
art. 22
«
Sunt și rămân proprietatea privată a membrilor cooperativelor agricole sau, după caz, a moștenitorilor lor, de orice profesie sau domiciliu, terenurile adiacente casei și anexelor sale, precum și curtea și grădina care le înconjoară (...)
»
«
Aceste dispoziții se aplică de asemenea persoanelor care nu aveau calitatea de membri ai unei cooperative agricole
».
EN DROIT
I.
PRIVIND ADMISIBILITATEA
A.
Privind pierderea de calitate a victimei a reclamantei
25.
Potrivit Guvernului, faptul că reclamanta s-a văzut restituita bunul litigios, în urma cererilor sale administrative, implică faptul că a pierdut calitatea de victimă, în sensul articolului 34 al Convenției.
26.
Reclamanta invită Curtea să continue examinarea cazului. Ea susține că a fost privată de bunul ei, că în prezent nu s-a văzut încă restituită valoarea chiriilor pentru perioada în care suferit această privație de proprietate și că Statul trebuie să-i acorde o indemnizație pentru lipsuri de câștig.
27.
Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă să-i retragă calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, apoi reparat încălcarea Convenției (vezi, printre altele, hotărârea
Ludi c. Elveția
din 15
iunie 1992, seria A nr.
238, p. 18, § 34).
28.
Curtea observă că reclamanta s-a plâns de privație de proprietate pentru perioada anterioară reușitei cererilor sale administrative pentru restituirea bunului litigios (cf.
mutatis mutandis Surpaceanu c. România
, nr.
32260/96, hotărâre din 21 mai 2002, §§ 45-49, și
Anghelescu c. România
, nr.
29411/95, hotărâre din 9 aprilie 2002, § 66
in fine
).
În consecință, deși reușit cererile sale administrative, aceasta nu putea în nici un caz șterge complet consecințele hotărârii precitate a Curții Supreme în ceea ce privește exercitarea dreptului ei de proprietate. De altfel, Curtea observă că griefs reclamantei nu se limitează la atingerea pe care ar fi adus-o hotărârea Curții Supreme dreptului ei de proprietate, ci se referă de asemenea la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției prin aceeași hotărâre. Or, interesata putea incontestabil să se pretindă victimă din faptul anulării unei decizii judecătorești definitive în avantajul ei. De fapt, s-a confruntat timp de mai mulți ani cu imposibilitatea de a aduce din nou în fața instanțelor o asemenea acțiune (cf.
mutatis
mutandis
, hotărâre
Brumarescu
precitată,
§
50).
29.
În aceste circumstanțe, Curtea estimă că reclamanta putea fi considerată victimă a unei încălcări a Convenției, în sensul articolului 34 al Convenției.
De aceea, excepția Guvernului trebuie respinsă.
B.
Privind tardivitatea griefs referitor la inechitatea procedurii
30.
Guvernul susține că reclamanta omise să sesizeze Curtea cu griefs privind inechitatea procedurii în termenul prevăzut de art. 35 § 1 al Convenției. Potrivit lui, nu rezultă din formularul recursuluică ar fi invocat expresiv nerespectarea principiului securității raporturilor juridice. Guvernul se referă la cazul
Popovici și alții c. România
(decizie nr.
31549/96, 27
iunie
2000).
31.
Reclamanta nu a prezentat nicio observație pe acest punct.
32.
Curtea estimă că trebuie să țină seama de practica în materie a organelor Convenției, conform căreia data introducerii unui recurs este cea a primei scrisori prin care reclamantul formuleaza, chiar și în termeni sumativi, griefs pe care intenționează să le ridice (cf.
articolul
47
§
5
al Regulamentului).
Curtea observă că rezultă din formularul recursuluiprimit pe 1
er
iulie
1998 de Curte că reclamanta se plângea în substanță de introducerea de către procurorul general, doi ani după data sentinței definitive favorabile, a unui recurs în anulare. Interesata scria
: «...sentința definitiv ... a fost totuși pusă din nou în discuție, doi ani mai târziu, de un recurs în anulare al procurorului general ...». Curtea estimă că acești termeni sunt suficienți pentru a ridica problema.
De aceea, excepția ridicată de Guvern trebuie respinsă.
C.
Privind griefs referitor la inechitatea procedurilor de revizuire și anulare
33.
Reclamanta se plânge de lipsa independenței și imparțialității judecătorilor Curții Supreme, deoarece potrivit ei, aceiași judecători care au hotărât pe 23 decembrie 1997 asupra recursuluiîn anulare ar fi respins de asemenea pe 26 mai 1998 contestațiile sale în anulare și cererea sa de revizuire.
34.
Guvernul subliniază că contestația în anulare și cererea de revizuire sunt cai de atac extraordinare, ale căror condiții sunt enunțate în mod limitat de Codul civil de procedură român. Potrivit lui, tribunalele sesizate cu aceste cai de atac nu judecă fondul cazului.
35.
Curtea reamintește că art. 6 § 1 este inaplicabil procedurilor extraordinare care au drept scop redeschiderea unui caz încheiat definitiv de o sentință cu forță de lucru judecat (
Kozak
c.
Ucraina
, (decizie), nr.
21291/02, Recueil des arrêts et décisions 2002-X). De aceea, această parte a recursuluiarebuie declarată inadmisibilă ca fiind incompatibilă
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
D.
Privind fondul recursuluі
36.
Curtea constată că restul recursuluinu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci ar trebui să declare restul recursuluiadmisibil.
II.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI REFERITOR LA ACCESU LA TRIBUNAL ȘI ECHITATEA PROCEDURII
37.
Potrivit reclamantei, hotărârea din 23 decembrie 1997 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 al Convenției, care prevede
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)
».
38.
În memoria sa, reclamanta susține, în substanță, că refuzul Curții Supreme de a recunoaște instanțelor judecătorești competența de a soluționa contestația sa referitoare la ilegalitatea exproprierii terenurilor sale este contrar dreptului la un tribunal garantat de art. 21 al Constituției române și art. 3 al Codului Civil român, care reglementează denialul de justiție.
39.
Guvernul se opune acestei teze. El susține că în speța de față situația de fapt este diferită de cea existentă în cazul
Brumarescu
precitat. Potrivit lui, motivarea judecătorilor Curții Supreme referitoare la depășire competenței instanțelor interne era legală, deoarece terenurile expropriate de o lege specială - decretul nr.
83/1949 - nu se încadrează în legea funciară (nr.
18/91). Astfel, potrivit Guvernului, «
este doar prin depășire de competență și nerespectare a dispozițiilor legii funciare că instanțele au reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei pe aceste terenuri
».
40.
Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 23 decembrie 1997 a Curții Supreme a încălcat art. 6 § 1 al Convenției.
41.
Curtea reamintește că în cazul
Brumărescu
precitat (§§ 61-62), concluzionase încălcarea articolului 6 § 1 cu motivul că anularea unei hotărâri definitive era contrară principiului securității juridice. De asemenea, concluzionase că refuzul Curții Supreme de a recunoaște instanțelor judecătorești competența de a examina litigii referitoare, ca în prezenta cauză, la legalitatea exproprierii bunurilor, încălca art. 6 § 1 al Convenției.
42.
Curtea estimă că nimic în speța de față nu permite să facă o distincție din acest punct de vedere între prezentul caz și cazul
Brumărescu
.
De aceea, judeca că prin aplicarea în felul acesta al dispozițiilor articolului 330 al Codului de procedură civilă care reglementează recursulu în anulare, Curtea Supremă nu respecta principiul securității raporturilor juridice și, de aceea, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul articolului
6
al Convenției.
43.
De altfel, faptul că Curtea Supremă exclud contestația formulată de reclamantă de la competența instanțelor este în sine contrar dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 al Convenției.
44.
De aceea, există încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte.
III.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE
45.
Reclamanta se plânge că hotărârea din 23 decembrie 1997 a Curții Supreme a avut ca efect să dauneze dreptului ei la respectarea bunurilor sale, așa cum este recunoscut la art. 1 al Protocolului nr.
1 la Convenție, redactat după cum urmează
:
«
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu afectează dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
»
46.
Reclamanta estimă că această hotărâre, prin judecarea că bunurile sale aparțin Statului și prin anularea sentinței definitive din 26 aprilie 1994, a constituit o privație a dreptului ei la respectarea bunurilor sale, privație care nu urmărea un scop de utilitate publică.
47.
Guvernul cere Curții să constate neîncălcarea articolului 1
er
precitat deoarece, potrivit lui, tribunalul de primă instanță de Constanta, prin admiterea contestației reclamantei, făcuse o eroare în aplicarea legii funciare. Prin urmare, Curtea Supremă, sesizată de procurorul general, nu fusese decât constatat această eroare și anulează sentința respectivă.
48.
Curtea reamintește că dreptul de proprietate al bunicului reclamantei (din care este moștenitor), pe bunurile litigioase fusese stabilit de o decizie definitiv și remarcă că dreptul stabilit nu era revocabil. Reclamanta avea deci un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr.
1 (vezi
Brumărescu
, precitat, § 70).
49.
Curtea remarcă apoi că hotărârea Curții Supreme anulează sentința definitiv din 26 aprilie 1994 și judeca că proprietarul legitim al bunurilor era Statul. Ea consideră că această situație este dacă nu identică, cel puțin analoagă cu cea a reclamantului în cazul
Brumărescu
precitat. Curtea estimă deci că această hotărâre a avut ca efect privarea Doamnei
Chivorchian, în calitate de moștenitor al C.D., de bunurile sale în sensul celei de-a doua propoziție al primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr.
1 (vezi
Brumărescu
, precitat, §§ 73-74).
50.
De altfel, Curtea remarcă că reclamanta a fost privată de proprietatea sa din 23 decembrie 1997 (vezi § 18 mai
‑
sus) până la 30
noiembrie 1999 și 2 aprilie 2003 (vezi §§ 21 și 22 mai-sus), date de restituire a ambelor terenuri.
Reclamanta a fost privată de proprietatea pe bunurile litigioase, în integralitate lor, respectiv mai mult de doi ani (terenul de 10 hectare) și mai mult de cinci ani (terenul de 1718 m²), fără a percepe o indemnizație reflectând valoarea reală de folosință.
51.
În aceste condiții, chiar și presupunând că se ar putea demonstra că privația de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea estimă că echilibrul corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și reclamanta a suportat o povară specială și exorbitantă.
52.
De aceea, a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr.
1 la Convenție.
IV.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
53.
Conform articolului 41 al Convenției,
«
Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite de șters decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, după caz, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Prejudiciu material
54.
În observațiile ei din urmă depuse pe 1
er
martie 2004, reclamanta cere să fie indemnizată pentru lipsa de folosință a bunurilor litigioase. Ea solicită 72
650 euro (EUR), sumă corespunzând beneficiilor nepercepe, rezultând din exploatarea ambelor terenuri. Ea invocă datele privind prețul grâului, menționate într-un ziar.
Guvernul estimă că suma reclamată este exagerată și lipsită de orice bază factuală. El subliniază că pe 24 aprilie 2000, reclamanta încheiase un contract de închiriere referitor la terenul de 10 hectare și că suma reclamată nu putea depăși veniturile rezultând din respectivul contract.
55.
Curtea observă că în urma cererilor administrative pentru restituire, reclamanta s-a văzut restituita bunurile litigioase (vezi §§
20
‑
22 mai-sus). Ea estimă că reclamanta, care s-a găsit privată de bunuri respectiv doi și cinci ani, suferit incontestabil prejudiciu material în relație directă cu încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.
1 constatată.
56.
De aceea, pentru privația de proprietate suferit, judecând în echitate, precum cere art. 41 al Convenției, Curtea estimă că ar trebui să acorde reclamantei 5
000 EUR pentru acest titlu.
B.
Prejudiciu moral
57.
Reclamanta solicită 35
000 EUR pentru prejudiciul moral suferit de ea și bunicul ei. Ea susține agravarea stării de sănătate a C.D. din cauza eforturilor sale de a vedea restituita proprietatea sa și suferința «
gravă,
insuportabilă și incomensurabilă
» care i-ar fi infligit Curte Supremă pe 23 decembrie 1997, prin privând-o de bunuri o a doua oară, după ce C.D. reușit în 1994, să pună capăt încălcării dreptului lor de către autoritățile comuniste timp de patruzeci de ani.
58.
Guvernul se ridică împotriva acestei pretenții, estimând că nici un prejudiciu moral nu putea fi reținut. De altfel, Guvernul susține că reclamanta a făcut referire la suferințele suferite de bunicul ei, C.D., în timp ce acesta nu o fost niciodată reclamant în fața Curții, fiind decedat înainte hotărârii Curții Supreme. El invocă în sensul acesta cazul
Sofletea c. România
(nr.
48179/99, § 45, 25
noiembrie 2003).
Cât privește prejudiciul moral suferit de reclamantă, Guvernul estimă că hotărârea Curții ar putea reprezenta, în sine, o reparație suficientă.
59.
Curtea observă că recursulua fost introdus doar de reclamanta Doamna
Chivorchian în propriul ei nume și că C.D. era decedat la momentul introducerii recursuluі.
60.
Ea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerințe în drepturi Doamnei
Chivorchian la un tribunal, la un proces echitabil și la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 1000
EUR ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.
C.
Dobânzi cu caracter moratoriu
61.
Curtea judeca că este potrivit să bazeze rata dobânzilor cu caracter moratoriu pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
admisibile griefs tirate din art. 6 § 1 al Convenției referitor la lipsă de acces la tribunal și nerespectare a principiului securității raporturilor juridice, precum și cel tirat din art. 1
er
al Protocolului nr.
1 la Convenție
;
2.
Declară
inadmisibil restul recursuluі
;
3.
Spune
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal
;
4.
Spune
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din faptul că a existat nerespectare, de către Curtea Supremă de Justiție, a principiului securității raporturilor juridice
;
5.
Spune
că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr.
1 la Convenție
;
6.
Spune
că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu articolul
44 § 2 al Convenției, următoarele sume, de convertit în moneda națională a Statului pârât la rata aplicabilă la data de plată
:
i.
5000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu material
;
ii.
1000 EUR (o mie euro) pentru prejudiciu moral
;
iii. plus orice sumă posibil datorată pentru impozite
;
7.
Spune
că din expirarea respectivului termen și până la versare, sumele sus-menționate vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale
;
8.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 noiembrie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
S.
Dollé
J.-P. COSTA
Grefier
Președinte