Geraldes Barba împotriva Portugaliei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 61009/00) dirigită împotriva Republicii Portugheze și care a fost introdusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Sérgio Geraldes Barba ("reclamantul"), la 12 septembrie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na J. Pires de Lima, avocat la Cascais. Guvernul portughez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. J. Miguel, Procuror general adjunct.

Reclamantul susținea în special că durata unei proceduri la care era parte a depășit termenul rezonabil și că determinarea tardivă și plata unei indemnizații consecutive naționalizării unei societăți din care era acționar a afectat dreptul la respectarea bunurilor sale.

Cererea a fost atribuită a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă pentru examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 4 decembrie 2003, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Având în vedere că camera a hotărât după consultarea părților că nu este necesar să se țină o ședință consacrată fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine din regulament), reclamantul a depus demandele sale în temeiul articolului 41 din Convenție și Guvernul a răspuns la acestea. PE FAPT I.

Reclamantul deținea în 1975 45% din capitalul social (corespunzând la 9.000 de acțiuni) a unei societăți anonime de operații maritime Socarmar SARL (în continuare Socarmar). Capitalurile sociale rămase de 55% erau deținute de o societate Companhia Nacional de Navegação, care a fost naționalizată la 16 aprilie 1975.

Printr-un decret-lege nr. 701-E/75 din 17 decembrie 1975, Socarmar a fost naționalizată. Acest decret-lege, după ce a menționat importanța vitală pentru economia națională a sectorului transportului maritim și necesitatea pentru stat de a interveni în mod global la nivelul infrastructurii portuare, de asemenea, prevedea în art. 2 că o indemnizație ar fi plătită acționarilor privați ai societății (numai reclamantul fiind în această categorie la acel moment) al cărei montant, termen și condiții de plată rămâneau să fie determinate în termen de 180 de zile.

Printr-o ordonanță ministerială (Despacho Normativo) nr. 112/79 din 25 mai 1979, ministrul Finanțelor și Planului a fixat indemnizația provizorie a reclamantului la 2.219 escudos portughezi (PTE) pe acțiune. Indemnizația provizorie a fost pusă la dispoziția reclamantului sub formă de titluri de dată publică în iulie 1981. Aceste titluri, cu o valoare nominală de 1.000 PTE, erau cotate la bursă în 1981 (piață neoficială) la 115 PTE.

Printr-o ordonanță ministerială nr. 6/87 din 2 februarie 1987, secretarul de stat la Trezorerie a fixat indemnizația definitivă a reclamantului la 6.139 PTE pe acțiune. Titlurile datei publice au fost puse la dispoziția reclamantului în august 1987. Au fost cotate la bursă (piață neoficială) în acel moment la 550 PTE.

La 27 februarie 1987, reclamantul a sesizat ministrul Finanțelor cu o cerere de constituire a unei comisii de arbitraj, în conformitate cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986 (a se vedea infra). A evaluat valoarea fiecărei acțiuni a Socarmar la 8.425 PTE la data naționalizării și la 78.105 PTE la 31 decembrie 1986, după ajustarea monetară și ținând cont de rata inflației dintre anii 1975 și 1986. Comisia de arbitraj și-a pronunțat decizia la 28 august 1987 și a fixat valoarea acțiunii la 6.166 PTE. Cu toate acestea, această decizie nu a fost omologată de ministrul Finanțelor.

Printr-o ordonanță ministerială nr. 80/92 din 15 mai 1992, secretarul de stat la Trezorerie a procedat la o nouă calculare a indemnizației definitive datorate reclamantului, în conformitate cu prevederile decretului-lege nr. 332/91 din 6 septembrie 1991 (a se vedea infra). A fixat indemnizația definitivă la 8.819 PTE pe acțiune. Titlurile datei publice au fost puse la dispoziția reclamantului în septembrie 1992 și au fost cotate în acel moment la bursă (piață neoficială) la 700 PTE.

Montantele anterior puse la dispoziție reclamantului fiind deduse din total, indemnizația definitivă plătită reclamantului a fost de 63.704.000 PTE. B. Procedura în fața instanțelor administrative

La 28 iulie 1992, reclamantul a introdus în fața Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo) un recurs contencios pentru anularea ordonanței ministeriale nr. 80/92. A susținut, în special, încălcarea principiului constituțional al protecției proprietății în măsura în care indemnizația în cauză nu ar constitui o "indemnizație corectă".

Printr-o hotărâre din 12 mai 1994, Curtea Supremă Administrativă a respins recursul, considerând că ordonanța ministerială în cauză nu era un act definitiv. La apelul reclamantului, plenul (Pleno) a secțiunii de contencios administrativ a Curții Supreme Administrative, printr-o hotărâre din 20 martie 1997, a anulat decizia contestată și a ordonat continuarea procedurii.

Printr-o hotărâre din 20 noiembrie 1997, Curtea Supremă Administrativă a respins recursul contencios. A estimat, în special, referindu-se la propria sa jurisprudență și la cea a Tribunalului Constituțional, că legislația aplicabilă în materie nu a încălcat principiul "indemnizației corecte".

La 5 decembrie 1997, reclamantul a declarat apel în fața plenului a secțiunii de contencios administrativ a Curții Supreme Administrative.

Printr-o hotărâre din 30 iunie 2000, plenul a respins recursul. Reprezentantul ministerului public în fața Curții Supreme Administrative a fost prezent la deliberări și a semnat, de asemenea, hotărârea. C. Cererea nr. 19995/92 în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului

La 4 mai 1992, reclamantul had introdus o cerere nr. 19995/92 în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului în care susținea, printre altele, încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza duratei procedurii administrative pentru stabilirea indemnizației.

Comisia a adoptat, la 4 iulie 1995, un raport întocmit în conformitate cu art. 31 vechi din Convenție, în care a apreciat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1. Printr-o rezoluție DH(97)10 din 28 ianuarie 1997, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei s-a alăturat opiniei Comisiei, a luat act că Guvernul a acordat reclamantului suma de 600.000 PTE ca satisfacție echitabilă, și a pus capăt examinării cauzei. II.

La 26 octombrie 1977, Parlamentul a adoptat legea nr. 80/77 care a reglementat indemnizarea foștilor titulari de bunuri care au fost naționalizate sau expropriate. Indemnizațiile, care ar fi avut mai întâi o valoare provizorie și apoi definitivă, trebuiau să fie plătite, conform articolului 19 din această lege, în titluri de dată publică, al căror amortizare s-ar întinde pe mai mulți ani, și conform unor rate de dobândă determinate anterior, figurând în anexă la lege. Pentru sumele depășind 6.050.000 PTE, amortizarea s-ar întinde pe douăzeci și trei de ani (după o perioadă de așteptare de cinci ani) la rata anuală de dobândă de 2,5%. art. 24 preciza că dobânzile fiind datorate de la data prevăzută pentru emiterea titlurilor datei publice (1 septembrie 1980, în cazul reclamantului, conform decretului-lege nr. 213/79 din 14 iulie 1979), courant de la data naționalizării. În sfârșit, conform articolului 13 § 3, indemnizațiile provizorii trebuiau să fie considerate ca o avansare pe valoarea indemnizațiilor definitive; astfel, persoana interesată ar putea fi obligată să restituie statului valoarea indemnizației provizorii, în cazul în care indemnizația definitivă nu ar fi datorată sau ar fi mai mică decât valoarea indemnizației provizorii.

Privitor la procedura prin care persoanele interesate puteau contesta deciziile administrației în acest sens, art. 16 § 1 din această lege dispunea: "Fără a aduce atingere recursurilor în fața altor instanțe competente, rezolvarea litigiilor privind dreptul la indemnizația definitivă precum și la stabilirea, lichidarea și efectivitatea acesteia se va face prin recursu impotriva actului administrativ relevant în fața unei comisii de arbitraj (...)" B. Legislația ulterioară

Decretul-lege nr. 343/80 din 2 septembrie 1980 a modificat în profunzime sistemul comisiilor de arbitraj prevăzut de legea nr. 80/77. Aceste comisii au fost, prin urmare, compuse din trei arbitri, primul fiind indicat de persoana interesată, al doilea de guvern și al treilea, președintele, cooptat de către ceilalți doi. Deciziile comisiilor de arbitraj necesitau de acum înainte o omologare a ministrului Finanțelor pentru a putea produce efecte. Un drept de recurs contencios împotriva deciziei ministrului în fața Curții Supreme Administrative a fost deschis persoanelor interesate.

Comisiile de arbitraj au, cu toate acestea, fost reglementate în detaliu (statut, procedură și funcționare) numai cu decretul-lege nr. 51/86 din 14 martie 1986.

La 6 septembrie 1991, Guvernul a adoptat decretul-lege nr. 332/91, care a fixat noi criterii în materia calculării indemnizațiilor definitive și a dispus în art. 8 că sumele deja fixate trebuiau să fie modificate în consecință. Acest decret-lege a modificat, de asemenea, natura și desemnarea comisiilor de arbitraj, denumite de acum "comisii mixte". A fost spus în acest sens în expunerea de motive că guvernul intenționează să clarrifice rolul comisiilor de arbitraj atribuindu-le funcții pur consultative pe care le îndepliniseră deja în realitate. De acum înainte, ministrul Finanțelor ar fi singurul responsabil pentru stabilirea montantului indemnizației, după ce ar fi adunat opinia "comisiei mixte". Acest decret-lege a fost tăcut privitor la recursurile care ar putea fi exercitate de persoana interesată, cu înțelegerea că legislația prevedea posibilitatea de a sesiza instanțele administrative cu un recurs contencios împotriva actului ministrului care aduce daună. C. Jurisprudența Tribunalului Constituțional

Tribunalul Constituțional a examinat problema compatibilității sistemului de plată a indemnizațiilor consecutive naționalizărilor din 1975 cu Constituția portuguezã în două hotărâri de principiu ale sale, nr. 39/88 din 9 februarie 1988 și 452/95 din 6 iulie 1995.

Privitor la întârzierea autorităților în plata indemnizațiilor, s-a exprimat astfel în prima din aceste hotărâri: "(...) cu siguranță că toate acestea [plata indemnizațiilor] au fost făcute cu o întârziere considerabilă în raport cu datele la care au avut loc naționalizările. Or, aceasta – se va putea spune – este susceptibilă să constituie o încălcare a principiului indemnizației consacrat de art. 82 din Constituție. Fără motiv, cu toate acestea. În cazul în care în virtutea unei asemenea situații ar exista o atingere dreptului la indemnizație, din motiv că acesta din urmă poate deveni ceva incert și deci fără realitate, rațiunea va fi nu o defecțiune în dispoziții sub iudicio ci mai degrabă inacțiunea sau lipsa diligență a administrației. Și dacă din întâmplare această conduită a administrației se bazează pe inexistența unor mijloace legale capabile să conducă la aplicarea efectivă a dispozițiilor în vigoare și prin urmare la realizarea concretă a dreptului consacrat de art. 82 din Constituție, atunci o eventuală neconstitucionalitate va fi o neconstitucionalitate prin omisiune. (...) Acest Tribunal nu este, cu toate acestea, chemat să examineze această problemă."

Privitor la comisiile de arbitraj, Tribunalul Constituțional a considerat că nici sistemul decretului-lege nr. 343/80 nici sistemul introdus de decretul-lege nr. 332/91 nu erau contrari Constituției și în special dreptului de acces la tribunale. A observat mai întâi că determinarea montantului indemnizației nu este o activitate care trebuie să fie exclusiv rezervată tribunalelor și care poate prin urmare fi răspunderea administrației. A estimat, de asemenea, în a doua din hotărârile precitate și cu șapte voturi împotriva șase, că recursul contencios în fața Curții Supreme Administrative, eventual combinat cu posibilitatea de a introduce o acțiune de recunoaștere a drepturilor, a protejat suficient drepturile și garanțiile persoanelor interesate, chiar dacă permite un control de legalitate și nu o jurisdicție deplină.

Această jurisprudență a Tribunalului Constituțional referitoare la legislația privind sistemul indemnizațiilor consecutive naționalizărilor a fost confirmată recent și de hotărârea nr. 85/03/T din 12 februarie 2003 a acestei înalte jurisdicții. PE DREPT I.

Curtea constată de îndată că perioada care trebuie analizată în acest sens a început la 5 iulie 1995, adică a doua zi după adoptarea raportului Comisiei care constata o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza duratei procedurii până la acel moment (a se vedea Pailot împotriva Franței, hotărâre din 22 aprilie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-II, p. 802, § 57). S-a încheiat la 30 iunie 2000 prin hotărârea Curții Supreme Administrative. Durata în cauză este deci de aproape cinci ani.

Curtea reamintește apoi că pentru a cerceta dacă a existat un depășire a termenului rezonabil, trebuie să se ia în considerare circumstanțele cauzei și criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente precum și stakes-ul litigiului pentru reclamant (Silva Pontes împotriva Portugaliei, hotărâre din 23 martie 1994, seria A nr. 286-A, p. 15, § 39).

Reclamantul observă în acest sens că cererea nr. 19995/92 nu acoperea durata procedurii decât până la data raportului Comisiei Europene a Drepturilor Omului, 4 iulie 1995. Subliniază că procedura litigioasă a fost în continuare pendintă până la 30 iunie 2000, adică aproape cinci ani, și că a fost deci victimă a unei noi violări a principiului "termenului rezonabil".

Guvernul consideră că desfășurarea procedurii litigioase nu se pretează la critică. Subliniază oricum că reclamantul a fost deja despăgubit pentru eventualele prejudicii suferite din cauza duratei unei asemenea proceduri în cadrul cererii nr. 19995/92 pe care a introdus-o în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

Curtea constată mai întâi că complexitatea sigură a cauzei nu justifică o durată cum este cea în cauză. Cât privește comportamentul reclamantului, nu a contribuit la prelungirea procedurii.

Privitor la comportamentul autorităților judiciare, Curtea observă că plenul a secțiunii de contencios administrativ a Curții Supreme Administrative a luat doi ani și șapte luni pentru a decide recursul reclamantului, ceea ce se dovedește a fi excesiv, în circumstanțele cauzei.

În sfârșit, Curtea observă că procedura durase deja opt ani și patru luni până la adoptarea raportului Comisiei sus-amintite, și că după adoptarea acestuia, reclamantul a mai așteptat cinci ani pentru a obține o decizie care pune capăt procedurii (cf. Geraldes Barba împotriva Portugaliei, nr. 19995/92, raport al Comisiei din 4 iulie 1995; hotărârea Paillot precitată, p. 804, § 70).

În concluzie, a existat un depășire a termenului rezonabil și deci o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Curtea reamintește că s-a mai pronunțat, în decizia asupra admisibilității prezentei cauze, asupra competenței sale ratione temporis pentru a examina situația de care se plânge reclamantul. A subliniat atunci, reamintind jurisprudența sa Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții împotriva Portugaliei (hotărâre din 11 ianuarie 2000, CEDO 2000-I, pp. 117 și urm.), să nu fie competentă pentru a examina problemele direct legate de privarea de proprietate nici, a fortiori, cele relative la montantul indemnizației, care se găsesc cu evidentă în afara competenței sale ratione temporis (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitați, §§ 43 și 48). Curtea nu va putea deci să se pronunțe asupra caracterului "corect" sau "incorect" al indemnizației ca atare.

În schimb, Curtea este competentă pentru a ști de reclamația persoanelor privind determinarea tardivă și plata indemnizației definitive. Referindu-se la cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții, s-a pronunțat astfel în decizia asupra admisibilității prezentei cauze: "[Curtea este competentă pentru a examina această reclamație] în măsura în care reclamantul se plânge de întârziere în determinarea și plata indemnizației definitive. Aceasta a fost într-adevăr o situație continuă care nu s-a încheiat decât odată cu hotărârea Curții Supreme Administrative, care a determinat în mod definitiv indemnizația acordată reclamantului. În plus, cum în cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitată, Statul a continuat să legifereze în materie după data ratificării Convenției; astfel, sistemul comisiilor de arbitraj prevăzut de legea nr. 80/77 a fost modificat în 1980 și 1991. Or, Statul este responsabil pentru actele și omisiunile raportate la un drept garantat de Convenție și care au avut loc după data ratificării acesteia (hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitată, § 43)."

Curtea va examina deci numai în caz de specie, sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, plângerea derivată din determinarea tardivă și plata indemnizației definitive. B. Asupra fondului plângerii

Pentru reclamant, lapsul lung de timp scurs înainte de determinarea și plata indemnizației definitive la care avea drept, fără ca o compensație adecvată să i fi fost acordată, nu poate fi considerată ca fiind în respect cu echilibrul care trebuie să conducă între exigențele interesului general și salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor lor, ceea ce ar aduce atingere articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Guvernul susține că nu există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. După ce a reamintit că această disposiție nu cere o compensație integrală, subliniază că modalitățile de plată alese nu aduc atingere principiului proporționalității, inerent dreptului la respectarea bunurilor.

Curtea reamintește că a fost deja chemată să examineze cauze similare, privitoare la politica de indemnizare a naționalizărilor și expropriărilor care au avut loc în Portugalia în 1975 (a se vedea hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții precitată, precum și hotărârile Jorge Nina Jorge și alții împotriva Portugaliei, nr. 52662/99, 19 februarie 2004, și Mora do Vale și alții împotriva Portugaliei, nr. 53468/99, 29 iulie 2004). În toate aceste cauze, a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, considerând că persoanele interesate au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul corect care trebuie să conducă între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

Curtea nu observă motive care să justifice să se abată de la această jurisprudență în prezenta cauză. Observă în acest sens că titlurile datei publice reprezentând valoarea totală a indemnizației definitive nu au fost puse la dispoziția reclamantului decât în septembrie 1992, adică aproape șaptesprezece ani după naționalizare. În plus, reclamantul a trebuit să mai aștepte aproape opt ani înainte de a cunoaște decizia Curții Supreme Administrative, ca urmare a căreia montantul în cauză a devenit definitiv.

A fost deci o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. III.

Reclamantul solicită pentru prejudiciul material, la titlu principal, suma de 5.777.925 euro (EUR), care ar corespunde valorii reale a Socarmar, la care s-ar adăuga sume la titlu de dobânzi. La titlu subsidiare, cere suma de 1.329.000 EUR. Pornind de la montantul indemnizației care i-a fost acordat la nivel intern, la care adaugă dobânzi la diferitele rate legale successive în vigoare în Portugalia în perioada în cauză, adică între noiembrie 1978 și septembrie 1992. Cere în sfârșit 50.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Guvernul estimează, privitor la prejudiciul material, că demandele reclamantului sunt total fără temei. Subliniază că sumele primite de reclamant includeau deja un montant foarte important de dobânzi, al căror scop a fost tocmai să despăgubească prejudiciul cauzat de prelungirea în timp a procedurii de plată a indemnizațiilor definitive. Guvernul subliniază în sfârșit că suma cerută la titlu de prejudiciu moral este clar excesivă.

Curtea observă mai întâi că reclamantul a suferit un prejudiciu material, corespunzând diferenței dintre dobânzile primite și dobânzile pe care ar fi trebuit să le primească în absența deprecierii monetare în Portugalia în perioada în cauză, între noiembrie 1978 și septembrie 1992. Într-adevăr, sumele pe care ar fi trebuit să le primească nu au fost puse la dispoziția sa în termenele prevăzute de legislația internă relevantă și rata dobânzii moratorii a fost prea joasă în raport cu deprecierea monedei în perioada în cauză (a se vedea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții împotriva Portugaliei (satisfacție echitabilă), nr. 29813/96 și 30229/96, §§ 22 și 23, 10 aprilie 2001).

Calculul precis al unui asemenea prejudiciu se ciocnesc totuși cu dificultăți, indemnizația fixată reclamanților ținând într-adevăr deja seama, într-o oarecare măsură, de scurgerea timpului, chiar dacă montantul primit de reclamant la titlu de dobânzi, sigur că mare, se dovedește cu evidentă insuficient pentru a compensa lapsul lung de timp în cauza prezentă. Prejudiciul reclamantului fiind deci dificil de cuantificat, Curtea hotărăște să îl calculeze în echitate, cum o permite art. 41 din Convenție, ținând seama, de asemenea, de paguba morală certă suferită din cauza încălcărilor constatate.

Având în vedere considerațiile precedente, Curtea apreciază rezonabil a aloca reclamantului 150.000 EUR pentru prejudiciu material și moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de justiție în valoare de 232.551 EUR pe care a trebuit să le plătească în cadrul procedurilor introduse în fața instanțelor portugheze. Cere, pe de altă parte, rambursarea cheltuielilor angajate în cadrul procedurii în fața Curții, și anume 5.000 EUR.

Guvernul se supune înțelepciunii Curții.

Curtea reamintește că alocarea de cheltuieli și costuri în temeiul articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei acestora (Iatridis împotriva Greciei [GC], nr. 31107/96, CEDO 2000-XI, § 54). În plus, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 21, § 66).

La această privință, constată că reclamantul nu a justificat că a plătit efectiv sumele în cauză la titlu de cheltuieli de justiție în fața instanțelor interne. A depus în fapt în fața Curții doar notificări de plată ale sumelor în cauză fără ca se poată deduce din asemenea documente că sumele în cauză au fost într-adevăr virate. Curtea respinge deci demandele sale la această privință.

Acceptă în schimb cererea privind cheltuielile angajate în fața Curții, pe care o consideră rezonabilă, și aloca deci reclamantului 5.000 EUR la această privință. C. Dobânzi moratorii

Curtea apreciază ca fiind potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumele următoare: i. 150.000 EUR (o sută cincizeci de mii de euro) pentru prejudiciu material și moral; ii. 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la virament, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 noiembrie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Georg Ress Grefier Președinte [1] În compoziția sa anterioară datei de 1 noiembrie 2004.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 61009/00) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M. Sérgio Geraldes Barba (« le requérant »), a saisi la Cour le 12 septembre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e J. Pires de Lima, avocat à Cascais. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. J. Miguel, Procureur général adjoint.

Le requérant alléguait en particulier que la durée d’une procédure à laquelle il était partie avait dépassé le délai raisonnable et que la détermination et le paiement tardifs d’une indemnisation consécutive à la nationalisation d’une société dont il était actionnaire avait porté atteinte au droit au respect de ses biens.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 4 décembre 2003, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

La chambre ayant décidé après consultation des parties qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l’affaire (article 59 § 3 in fine du règlement), le requérant a déposé ses demandes au titre de l’article 41 de la Convention et le Gouvernement y a répondu. EN FAIT I.

Le requérant était en 1975 détenteur de 45% du capital social (correspondant à 9 000 actions) d’une société anonyme de chargement maritime Socarmar SARL (ci-après Socarmar ). Les parts sociales restantes de 55% étaient détenues par une société Companhia Nacional de Navegação , qui avait fait l’objet d’une nationalisation le 16 avril 1975.

Par un décret-loi n o 701-E/75 du 17 décembre 1975, la Socarmar fit l’objet d’une nationalisation. Ce décret-loi, après avoir mentionné l’importance vitale pour l’économie nationale du secteur du transport maritime et le besoin pour l’Etat d’intervenir de façon globale au niveau des infrastructures portuaires également, prévoyait, dans son article 2, qu’une indemnisation serait versée aux actionnaires privés de la société (seul le requérant se trouvant dans cette catégorie à l’époque) dont le montant, le délai et les conditions de paiement restaient à définir, dans un délai de 180 jours.

Par un arrêté ministériel ( Despacho Normativo ) n o 112/79 du 25 mai 1979, le ministre des Finances et du Plan fixa l’indemnisation provisoire du requérant à 2 219 escudos portugais (PTE) par action. L’indemnisation provisoire fut mise à la disposition du requérant sous forme de titres de la dette publique en juillet 1981. Ces titres, d’une valeur nominale de 1 000 PTE, étaient en 1981 cotés en bourse (marché non officiel) à 115 PTE.

Par un arrêté ministériel n o 6/87 du 2 février 1987, le secrétaire d’Etat au Trésor fixa l’indemnisation définitive du requérant à 6 139 PTE par action. Les titres de la dette publique furent mis à la disposition du requérant en août 1987. Ils étaient cotés en bourse (marché non officiel) à ce moment-là à 550 PTE.

Le 27 février 1987, le requérant saisit le ministre des Finances d’une demande de constitution d’une commission d’arbitrage, conformément au décret-loi n o 51/86 du 14 mars 1986 (voir infra ). Il évalua la valeur de chaque action de la Socarmar à 8 425 PTE à la date de la nationalisation et à 78 105 PTE au 31 décembre 1986, après ajustement monétaire et en tenant compte du taux d’inflation entre les années 1975 et 1986. La commission d’arbitrage rendit sa décision le 28 août 1987 et fixa la valeur de l’action à 6 166 PTE. Toutefois, cette décision ne fut pas homologuée par le ministre des Finances.

Par un arrêté ministériel n o 80/92 du 15 mai 1992, le secrétaire d’Etat au Trésor procéda à un nouveau calcul de l’indemnisation définitive due au requérant, conformément aux dispositions du décret-loi n o 332/91, du 6 septembre 1991 (voir infra ). Il fixa l’indemnisation définitive à 8 819 PTE par action. Les titres de la dette publique furent mis à la disposition du requérant en septembre 1992 et étaient cotés à ce moment-là en bourse (marché non officiel) à 700 PTE.

Les montants antérieurement mis à la disposition du requérant ayant été déduits du total, l’indemnisation définitive versée au requérant fut de 63 704 000 PTE. B. La procédure devant les juridictions administratives

Le 28 juillet 1992, le requérant introduisit devant la Cour suprême administrative ( Supremo Tribunal Administrativo ) un recours contentieux en annulation de l’arrêté ministériel n o 80/92. Il allégua notamment la violation du principe constitutionnel de la protection de la propriété dans la mesure où l’indemnisation en cause ne constituerait pas une « juste indemnisation ».

Par un arrêt du 12 mai 1994, la Cour suprême administrative rejeta le recours, considérant que l’arrêté ministériel en cause n’était pas un acte définitif. Sur appel du requérant, l’assemblée plénière ( Pleno ) de la section du contentieux administratif de la Cour suprême administrative, par un arrêt du 20 mars 1997, annula la décision entreprise et ordonna la poursuite de la procédure.

Par un arrêt du 20 novembre 1997, la Cour suprême administrative rejeta le recours contentieux. Elle estima notamment, se référant à sa propre jurisprudence et à celle du Tribunal constitutionnel, que la législation applicable en la matière ne portait pas atteinte au principe de la « juste indemnisation ».

Le 5 décembre 1997, le requérant interjeta appel devant l’assemblée plénière de la section du contentieux administratif de la Cour suprême administrative.

Par un arrêt du 30 juin 2000, l’assemblée plénière rejeta le recours. Le représentant du ministère public près la Cour suprême administrative était présent lors des délibérations et signa également l’arrêt. C. La requête n o 19995/92 devant la Commission européenne des Droits de l’Homme

Le 4 mai 1992, le requérant avait introduit une requête n o 19995/92 devant la Commission européenne des Droits de l’Homme dans laquelle il alléguait, entre autres, la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure administrative en vue de la fixation de l’indemnisation.

La Commission avait adopté, le 4 juillet 1995, un rapport établi conformément à l’ancien article 31 de la Convention, dans lequel elle estimait qu’il y avait eu violation de l’article 6 § 1. Par une résolution DH(97)10 du 28 janvier 1997, le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe faisait sien l’avis de la Commission, prenait note de ce que le Gouvernement avait octroyé au requérant la somme de 600 000 PTE à titre de satisfaction équitable, et mettait un terme à l’examen de l’affaire. II.

Le 26 octobre 1977, le Parlement adopta la loi n o 80/77 qui statua en matière d’indemnisation des anciens titulaires de biens ayant fait l’objet d’une nationalisation ou d’une expropriation. Les indemnisations, qui auraient d’abord une valeur provisoire et par la suite définitive, devaient être payées, d’après l’article 19 de cette loi, en titres de la dette publique, dont l’amortissement s’étendrait sur plusieurs années, et selon des taux d’intérêt déterminés au préalable, figurant en annexe à la loi. Pour les montants supérieurs à 6 050 000 PTE, l’amortissement s’étendrait sur vingt-trois ans (après une période dilatoire de cinq ans) au taux d’intérêt annuel de 2,5 %. L’article 24 précisait que les intérêts étant dus à partir de la date prévue pour l’émission des titres de la dette publique (le 1 er septembre 1980, dans le cas du requérant, selon le décret-loi n o 213/79 du 14 juillet 1979), couraient dès la date de la nationalisation. Enfin, d’après l’article 13 § 3, les indemnisations provisoires devaient être considérées comme une avance sur le montant des indemnisations définitives ; ainsi, la personne intéressée pourrait être obligée de restituer à l’Etat la valeur de l’indemnisation provisoire, au cas où l’indemnisation définitive ne serait pas due ou serait inférieure à la valeur de l’indemnisation provisoire.

S’agissant de la procédure selon laquelle les intéressés pouvaient contester les décisions de l’administration à cet égard, l’article 16 § 1 de cette loi disposait : « Sans préjudices des recours devant les autres instances compétentes, la résolution des litiges relatifs au droit à l’indemnisation définitive ainsi qu’à sa fixation, liquidation et effectivité sera effectuée moyennant recours contre l’acte administratif concerné devant une commission d’arbitrage (...) » B. La législation ultérieure

Le décret-loi n o 343/80 du 2 septembre 1980 modifia profondément le système de commissions d’arbitrage prévu par la loi n o 80/77. Ces commissions étaient ainsi composées de trois arbitres, le premier étant indiqué par l’intéressé, le deuxième par le gouvernement et le troisième, le président, coopté par les deux autres. Les décisions des commissions d’arbitrage nécessitaient désormais une homologation du ministre des Finances pour pouvoir produire des effets. Un droit de recours contentieux contre la décision du ministre devant la Cour suprême administrative était ouvert aux intéressés.

Les commissions d’arbitrage n’ont cependant fait l’objet d’une réglementation détaillée (statut, procédure et fonctionnement) qu’avec le décret-loi n o 51/86 du 14 mars 1986.

Le 6 septembre 1991, le Gouvernement adopta le décret-loi n o 332/91, qui fixa de nouveaux critères en matière de calcul des indemnisations définitives et disposa en son article 8 que les montants déjà fixés devaient être modifiés en conséquence. Ce décret-loi modifia également la nature et la désignation des commissions d’arbitrage, dorénavant appelées « commissions mixtes ». Il était dit à cet égard, dans l’exposé des motifs, que le gouvernement entendait clarifier le rôle des commissions d’arbitrage en leur attribuant des fonctions simplement consultatives qu’elles remplissaient déjà en réalité. Désormais, le ministre des Finances serait le seul responsable pour la fixation du montant de l’indemnisation, après avoir recueilli l’avis de la « commission mixte ». Ce décret-loi était muet quant aux recours pouvant être exercés par la personne intéressée, étant entendu que la législation prévoyait la possibilité de saisir les juridictions administratives d’un recours contentieux contre l’acte du ministre faisant grief. C. La jurisprudence du Tribunal constitutionnel

Le Tribunal constitutionnel examina la question de la compatibilité du système de paiement des indemnisations consécutives aux nationalisations de 1975 avec la Constitution portugaise dans ses deux arrêts de principe n os 39/88 du 9 février 1988 et 452/95 du 6 juillet 1995.

S’agissant du retard pris par les autorités dans le paiement des indemnisations, il s’exprima comme suit dans le premier de ces arrêts : « (...) certainement tout cela [le paiement des indemnisations] a été fait avec un retard considérable par rapport aux dates auxquelles les nationalisations ont eu lieu. Or cela – pourra-t-on dire – est susceptible de constituer une violation du principe de l’indemnisation consacré par l’article 82 de la Constitution. Sans raison toutefois. Au cas où en vertu d’une telle situation il y aurait atteinte au droit à l’indemnisation, en raison du fait que ce dernier peut devenir une chose incertaine et donc sans consistance, la raison en sera non pas un vice dans les dispositions sub judicio mais plutôt l’inaction ou le manque de diligence de l’administration. Et si par hasard cette conduite de l’administration se fonde sur l’inexistence de moyens légaux capables de conduire à l’application effective des dispositions en vigueur et par conséquent à la réalisation concrète du droit consacré par l’article 82 de la Constitution, alors l’éventuelle inconstitutionnalité sera une inconstitutionnalité par omission. (...) Ce Tribunal n’est toutefois pas appelé à examiner cette question. »

S’agissant des commissions d’arbitrage, le Tribunal constitutionnel considéra que ni le système du décret-loi n o 343/80 ni le système introduit par le décret-loi n o 332/91 n’étaient contraires à la Constitution et notamment au droit d’accès aux tribunaux. Il nota d’abord que la détermination du montant de l’indemnisation n’est pas une activité qui doit être exclusivement réservée aux tribunaux et qui peut par conséquent être de la responsabilité de l’administration. Il estima également, dans le deuxième des arrêts précités et par sept voix contre six, que le recours contentieux devant la Cour suprême administrative, combiné éventuellement avec la possibilité d’introduire une action en reconnaissance de droits, protégeait suffisamment les droits et garanties des intéressés, même s’il permet un contrôle de légalité et non pas de pleine juridiction.

Cette jurisprudence du Tribunal constitutionnel concernant la législation sur le système des indemnisations consécutives aux nationalisations a encore récemment été confirmée par l’arrêt n o 85/03/T du 12 février 2003 de cette haute juridiction. EN DROIT I.

La Cour constate d’emblée que la période à considérer à cet égard a débuté le 5 juillet 1995, soit le lendemain de l’adoption du rapport de la Commission constatant une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure jusqu’à ce moment-là (voir Pailot c. France , arrêt du 22 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 802, § 57). Elle s’est terminée le 30 juin 2000 par l’arrêt de la Cour suprême administrative. La durée en cause est ainsi de presque cinq ans.

La Cour rappelle ensuite que pour rechercher s’il y a eu dépassement du délai raisonnable, il y a lieu d’avoir égard aux circonstances de la cause et aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour le requérant ( Silva Pontes c. Portugal , arrêt du 23 mars 1994, série A n o 286-A, p. 15, § 39).

Le requérant relève à cet égard que la requête n o 19995/92 ne couvrait la durée de la procédure que jusqu’à la date du rapport de la Commission européenne des Droits de l’Homme, le 4 juillet 1995. Il souligne que la procédure litigieuse a encore été pendante jusqu’au 30 juin 2000, soit presque cinq ans, et qu’il a ainsi été victime d’une nouvelle violation du principe du « délai raisonnable ».

Le Gouvernement considère que le déroulement de la procédure litigieuse ne prête pas à critique. Il souligne en tout état de cause que le requérant a déjà été dédommagé pour les éventuels préjudices subis en raison de la durée d’une telle procédure dans le cadre de la requête n o 19995/92 qu’il a introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme.

La Cour constate d’abord que la complexité certaine de l’affaire ne justifie pas une durée comme celle ici en cause. Quant au comportement du requérant, il n’a pas contribué à l’allongement de la procédure.

S’agissant du comportement des autorités judiciaires, la Cour relève que l’assemblée plénière de la section du contentieux administratif de la Cour suprême administrative a mis deux ans et sept mois pour décider le recours du requérant, ce qui s’avère excessif, dans les circonstances de la cause.

Enfin, la Cour note que la procédure avait déjà duré huit ans et quatre mois jusqu’à l’adoption du rapport de la Commission susmentionné, et qu’après ladite adoption, le requérant a encore attendu cinq ans pour obtenir une décision mettant un terme à la procédure (cf. Geraldes Barba c. Portugal , n o 19995/92, rapport de la Commission du 4 juillet 1995 ; arrêt Paillot précité, p. 804, § 70).

En conclusion, il y a eu dépassement du délai raisonnable et donc violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant considère que l’indemnisation qui lui a finalement été accordée n’a pas été « juste ». Il estime par ailleurs que la longue période qui s’est écoulée sans que l’indemnisation définitive à laquelle il avait pourtant droit ait été déterminée et payée porte atteinte à l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur l’objet du litige

La Cour rappelle qu’elle s’est déjà prononcée, dans la décision sur la recevabilité de la présente affaire, sur sa compétence ratione temporis pour examiner la situation dont se plaint le requérant. Elle a alors souligné, rappelant sa jurisprudence Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal (arrêt du 11 janvier 2000, CEDH 2000-I, pp. 117 et suiv.), ne pas être compétente pour examiner les questions directement liées à la privation de propriété ni, a fortiori , celles relatives au montant de l’indemnisation, qui se trouvent à l’évidence en dehors de sa compétence ratione temporis ( Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité, §§ 43 et 48). La Cour ne saurait donc se prononcer sur le caractère « juste » ou « injuste » de l’indemnisation en tant que telle.

En revanche, la Cour est compétente pour connaître du grief des requérants concernant la détermination et le paiement tardifs de l’indemnisation définitive. Se référant à l’affaire Almeida Garrett , Mascarenhas Falcão et autres , elle s’était prononcée ainsi dans la décision sur la recevabilité de la présente affaire : « [La Cour est compétente pour examiner ce grief] dans la mesure où le requérant se plaint du retard dans la détermination et le paiement de l’indemnisation définitive. Il s’agissait là en effet d’une situation continue qui n’a pris fin qu’avec l’arrêt de la Cour suprême administrative, qui a déterminé de manière définitive l’indemnisation octroyée au requérant. En outre, comme dans l’affaire Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précitée, l’Etat a continué de légiférer en la matière après la date de ratification de la Convention ; ainsi, le système de commissions d’arbitrage prévu par la loi n o 80/77 a été modifié en 1980 et 1991. Or l’Etat est responsable des actes et omissions se rapportant à un droit garanti par la Convention et ayant eu lieu après la date de ratification de celle-ci (arrêt Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité, § 43). »

La Cour n’examinera donc en l’espèce, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, que le grief tiré de la détermination et du paiement tardifs de l’indemnisation définitive. B. Sur le bien-fondé du grief

Pour le requérant, le long délai écoulé avant la détermination et le paiement de l’indemnisation définitive à laquelle il avait droit, sans qu’une compensation adéquate lui ait été attribuée, ne saurait passer pour avoir respecté l’équilibre qui doit régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect de leurs biens, ce qui porterait atteinte à l’article 1 du Protocole n o 1.

Le Gouvernement soutient qu’il n’y a aucune violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Après avoir rappelé que cette disposition n’exige pas une compensation intégrale, il souligne que les modalités de paiement choisies ne portent pas atteinte au principe de la proportionnalité, inhérent au droit au respect des biens.

La Cour rappelle qu’elle a déjà été appelée à examiner des affaires similaires, s’agissant de la politique d’indemnisation des nationalisations et expropriations ayant eu lieu au Portugal en 1975 (voir l’arrêt Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres précité ainsi que les arrêts Jorge Nina Jorge et autres c. Portugal , n o 52662/99, 19 février 2004, et Mora do Vale et autres c. Portugal , n o 53468/99, 29 juillet 2004). Dans toutes ces affaires, elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1, considérant que les intéressés avaient eu à supporter une charge spéciale et exorbitante ayant rompu le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

La Cour n’aperçoit pas de motifs justifiant de s’écarter de cette jurisprudence dans la présente affaire. Elle observe à cet égard que les titres de la dette publique représentatifs du montant total de l’indemnisation définitive n’ont été mis à la disposition du requérant qu’en septembre 1992, soit presque dix-sept ans après la nationalisation. En outre, le requérant a dû encore attendre presque huit ans avant de connaître la décision de la Cour suprême administrative, suite à laquelle le montant en cause est devenu définitif.

Il y a donc eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

Le requérant réclame pour dommage matériel, à titre principal, la somme de 5 777 925 euros (EUR), qui correspondrait à la valeur réelle de la Socarmar , à laquelle s’ajouteraient des sommes à titre d’intérêts. A titre subsidiaire, il demande la somme de 1 329 000 EUR. Il part du montant de l’indemnisation qui lui a été attribuée au niveau interne, auquel il ajoute les intérêts aux différents taux légaux successifs en vigueur au Portugal pendant la période concernée, soit entre novembre 1978 et septembre 1992. Il demande enfin 50 000 EUR pour dommage moral.

Le Gouvernement estime, s’agissant du préjudice matériel, que les demandes du requérant sont totalement dépourvues de fondement. Il souligne que les sommes reçues par le requérant comprenaient déjà un montant fort important d’intérêts, dont le but a été justement de dédommager le préjudice causé par le prolongement dans le temps de la procédure de paiement des indemnisations définitives. Le Gouvernement souligne enfin que la somme demandée au titre du préjudice moral est manifestement excessive.

La Cour relève d’abord que le requérant a subi un préjudice matériel, correspondant à la différence entre les intérêts reçus et les intérêts qu’il aurait dû recevoir en l’absence de la dépréciation monétaire au Portugal pendant la période concernée, entre novembre 1978 et septembre 1992. En effet, les sommes qu’il devait recevoir n’ont pas été mises à sa disposition dans les délais prévus par la législation interne pertinente et le taux d’intérêt moratoire a été trop bas par rapport à la dépréciation de la monnaie pendant la période en cause (voir Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal (satisfaction équitable), n os 29813/96 et 30229/96, §§ 22 et 23, 10 avril 2001).

Le calcul précis d’un tel préjudice se heurte toutefois à des difficultés, l’indemnisation fixée aux requérants tenant en effet déjà compte, dans une certaine mesure, de l’écoulement du temps, même si le montant reçu par le requérant à titre d’intérêts, certes important, se révèle de toute évidence insuffisant pour compenser le long laps de temps en cause dans la présente affaire. Le préjudice du requérant étant donc difficile à chiffrer, la Cour décide de le calculer en équité, comme le permet l’article 41 de la Convention, tout en tenant compte également du tort moral indéniable subi en raison des violations constatées.

Au vu des considérations précédentes, la Cour juge raisonnable d’allouer au requérant 150 000 EUR pour préjudice matériel et moral. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite le remboursement des frais de justice montant à 232 551 EUR qu’il a dû payer dans le cadre des procédures introduites devant les juridictions portugaises. Il demande par ailleurs le remboursement des frais engagés dans le cadre de la procédure devant la Cour, soit 5 000 EUR.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, CEDH 2000-XI, § 54). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 21, § 66).

A cet égard, elle constate que le requérant n’a pas justifié avoir effectivement payé les montants en cause au titre des frais de justice devant les juridictions internes. Il n’a en effet produit devant la Cour que les avis de paiement des sommes en cause sans que l’on puisse déduire de tels documents que les sommes en cause aient été réellement versées. La Cour rejette donc ses demandes à ce titre.

Elle accueille en revanche la demande relative aux frais engagés devant la Cour, qu’elle juge raisonnable, et alloue donc au requérant 5 000 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 150 000 EUR (cent cinquante mille euros) pour dommage matériel et moral ; ii. 5 000 EUR (cinq mille euros) pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 novembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président [1] Dans sa composition antérieure au 1 er novembre 2004.