Croitoriu împotriva României

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE CROITORIU / ROMANIA (Declarare nr. 54400/00) JUDGMENT STRASBOURG 9 noiembrie 2004 FINAL 30/03/2005 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Croitoriu v. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Cameră compusă din: J.-P. Costa Președintele A.B. Baka, Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych Doamna Mularoni, judecători și judecătorul adjunct al secțiunii T.L.

Deliberat în privat la 19 octombrie 2004, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 54400/00) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național român, dl Viorel T. Croitoriu („reclamantul”), la 3 iulie 1999. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat inițial de dna C.I. Tarcea, care a fost succesat de dl B. Aurescu, Sub Secretarul de Stat, și dna R. Rizoiu, Agenți. La 22 octombrie 2002, Curtea a hotărât să comunice cererea către Guvern. La 13 noiembrie 2003, în conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa.

FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1929 și trăiește în București. La 26 septembrie 1991, comisia locală din Pătrăuți pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („Comisia locală”) a emis un certificat reclamantului care își recunoaște proprietatea unei parcele de teren de 1,500 de metri pătrați. În 1993, comisia județului Suceava pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („Comisia județului”) a eliberat titluri de proprietate vecinilor reclamantului pentru mai multe parcele de teren care au devenit proprietate de stat în 1944. În 1993 reclamantul a introdus o acțiune în Curtea de District a Suceava, care a solicitat restituirea terenului menționat anterior, pe care l-a moștenit înaintea colectării.

La 9 iunie 1993, Curtea de District a ordonat restituirea unei părți a terenului susținut, măsurand 3 087 de metri pătrați, pe site-ul cunoscut cu numele „Acasă” La 25 februarie 1994, Curtea Județeanului București a anulat decizia și a trimis cazul Curții de District de Suceava. La 13 martie 1995, Curtea de District a ordonat aceeași restituire parțială către reclamant. Nu a fost interzis niciun recurs și hotărârea a devenit finală. La 9 noiembrie 1993, reclamantul a depus o acțiune la Curtea Județeanului București, care urmărește să oblige comisia locală să pună în aplicare hotărârea din 9 iunie 1993 și certificatul din 26 septembrie 1991. De asemenea, a solicitat compensații pentru profiturile obținute din cultivarea terenurilor de către terți.

10. La 25 ianuarie 1996, Curtea județului a solicitat Comisiei locale să restaureze reclamantului cele două parcele de teren (3.087 de metri pătrați și 1.500 de metri pătrați), astfel cum a ordonat în hotărârea finală din 13 martie 1995 și certificatul din 26 septembrie 1991. În aceeași hotărâre, Tribunalul județului a respins cererea reclamantului pentru profituri de cultivare, deoarece dovezile produse nu erau suficiente pentru a face o evaluare. Nu a fost depus recurs și hotărârea a devenit finală. 11. La 29 mai 1998, în răspunsul la plângerile reclamantului cu privire la neexecuția hotărârii de mai sus, prefectul județului a informat reclamantul că, atâta timp cât există un titlu de proprietate valabil în ceea ce privește terenul în cauză (eliberat vecinilor reclamantului) care nu era declarat nul și nu a putut fi executat hotărârea.

Prefectul a sugerat ca reclamantul să depună la instanța competentă o acțiune în acest scop. 12. La 16 martie 1999, reclamantul a introdus o acțiune care solicită o declarație că titlul de proprietate emis la 24 mai 1993 în favoarea H.M., unul dintre vecinii, a fost nul și nul. 13. Într-o hotărâre din 28 iunie 1999 dată de Curtea de District a Suceava, susținută de decizia finală din 24 aprilie 2001 a Curții de Apel a Suceava, acțiunea a fost respinsă din cauza faptului că reclamantul nu a demonstrat drepturile sale de proprietate asupra plăcii de teren în cauză. 14. În 2000 reclamantul a interzis o acțiune în Curtea de District a Suceava pentru a obliga comisia locală să execute hotărârea din 13 martie 1995. La 15 mai 2001, Curtea de District a respins acțiunea din cauza efectului judecat al hotărârii Curții din 25 ianuarie 1996. 15. 1996 trebuie să nu fie pus în aplicare.

II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 16. Legislația și jurisprudența interne relevante sunt stabilite în cazul Sabin Popescu c. România (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004). ÎNCĂLCAREA DREPTULUI ALEGAT A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEII 17. Reclamantul s-a plâns că dreptul său de a avea drepturi civile determinate de o instanță a fost încălcat de neîndeplinirea hotărârilor finale din 13 martie 1995 și 25 ianuarie 1996 de către autoritățile.

El a întemeiat argumentele sale pe art. 6 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Admisibilitatea 18. De la început, Curtea observă că presupusa încălcare a dreptului de acces la o instanță constituie o situație continuă care persistă până la executarea hotărârii judiciare relevante (a se vedea hotărârea Sabin Popescu, citată mai sus, §) 50). Prin urmare, termenul de șase luni nu poate începe până la încheierea situației continue care au dus la presupusa încălcare.

Obiecția preliminară a Guvernului bazată pe neepuizare a căilor de recurs interne 19. Guvernul a declarat că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne relevante din cauza faptului că nu a introdus o acțiune împotriva tuturor vecinilor care solicită o declarație că titlurile de proprietate le-au eliberat în 1993 sunt nule și nu sunt valabile și au susținut că o astfel de acțiune constituie o condiție prealabilă pentru ca autoritățile să poată pune în aplicare hotărârile în favoarea reclamantului. Singura acțiune pe care a adus-o a fost pierdută pentru faptul că nu a prezentat dovezile în favoarea sa. Prin urmare, au concluzionat că statul nu a putut fi responsabil pentru eșecurile reclamantului.

20. Reclamantul a contestat acest argument. 21. Curtea constată că a respins deja o obiecție similară susținută de Guvernul contestat, deoarece o astfel de soluție nu a fost capabilă să remedieze în mod direct presupusa încălcare, iar obligația de aplicare a hotărârilor inițiale a căzut asupra autorităților și nu asupra reclamantului (decizia Sabin Popescu, citată mai sus, §§ 56-60). 22. Curtea nu consideră niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Într-adevăr , ca în cazul Sabin Popescu , plângerea reclamantului se referă la nerespectarea hotărârilor finale favorabile acestuia . Acțiunea care urmărește să declare titlurile de proprietate emise terțelor nule și nule este o chestiune distinctă de nerespectarea hotărârilor finale favorabile Obiecția preliminară a Guvernului trebuie respinsă și nu este o soluție care ar conduce direct la executarea acestor hotărâri.

Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a repetat că autoritățile nu pot fi considerate responsabile pentru neexecuția hotărârilor emise în favoarea reclamantului, deoarece executarea depinde de faptul că reclamantul ia măsuri în acest sens, și anume depunând o acțiune care solicită o declarație că titlurile de proprietate emise terților sunt nule și nule. 26. Reclamantul a susținut că autoritățile naționale trebuie să declare că aceste titluri nu sunt nule și nu sunt valabile și să-i permită să dețină plotele de teren, astfel cum au fost ordonate de hotărârile finale.

27. Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa stabilită, executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată o parte integrantă a „procediului” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție și că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant permite o decizie judiciară finală și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți (a se vedea Hornsby c. Grecia , hotărârea din 19 martie 1997, Raporturi de hotărâri și decizii 1997-II, p. 510 511 § 40; Hotărârea Burdov c. Rusia, nr. 59498/00, 7 mai 2002, §§ 34-35; Jasiuniene c. Lituania nr. 41510/98, § 27, 6 martie 2003 și Sabin Popescu , citate mai sus, § 64). 28. Curtea constată că în cazul actual, deși autoritățile avea obligația de a executa hotărârile din 13 martie 2003. 1995 și 25 ianuarie 1996 prin restabilirea terenului relevant reclamantului, hotărârile menționate mai sus rămân neexecute până în prezent (a se vedea punctul 15 de mai sus).

Cu toate acestea, acestea sunt încă valabile, nu au fost instituite proceduri în temeiul legislației române pentru modificarea sau anularea acestora în fața instanțelor interne. 29. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că, prin nerespectarea măsurilor necesare pentru a se conforma hotărârilor din 13 martie 1995 și 25 ianuarie 1996, autoritățile române au privat dispozițiile articolului 6 § 1 din Convenția cu toate efectele utile. 30. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție. ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL 1 LA CONVENȚIUNEA 31. Reclamantul s-a plâns de o încălcare a drepturilor sale de proprietate asupra parcelelor de teren ca urmare a neexecuției hotărârilor finale din 13 martie 1995 și 25 ianuarie 1996. El s-a bazat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 32. Guvernul a contestat acest argument și, în opinia lor, numai hotărârile finale nu ar putea constitui o autorizație pentru transferul titlului, care ar fi trebuit să fie însoțite de o decizie judecătorească care declară titlurile de proprietate emise terților nule și nule.

33. Curtea remarcă că această plângere este legată de cea examinată mai sus și trebuie, de asemenea, declarată admisibilă.

34. Pe fond, Curtea reamintește că o „claimitate” poate constitui o „posesiune” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție dacă este suficient de stabilită ca executivă (a se vedea Hotărârea Jasiuniene menționată mai sus, § 44 și Refinarii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia , hotărârea din 9 decembrie 1994, Serie A nr. 301-B, p. 84, § 59 . În acest caz, a constatat deja că autoritățile au avut obligația de a restabili anumite parcele de teren reclamantului (a se vedea punctul 28 de mai sus), în conformitate cu hotărârile finale din 13 martie 1995 și 25 ianuarie În acest context, Tribunalul a considerat anterior că, în cazul în care autoritățile au recunoscut dreptul unei reclamante, nu încetează să fie victimă a presupusei încălcări până când autoritățile naționale nu au obținut recurs eficace în acest sens (a se vedea, printre altele, Brumărescu v. România) Hotărârea din 28 octombrie 1999 [GC], nr. 28342/95, § 50, CEDO 1999-VII).

36. Curtea consideră că nerespectarea hotărârilor din 13 martie 1995 și 25 ianuarie 1996 constituie o ingerință în dreptul reclamantului la bucuria pașnică a bunurilor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 37. Prin nerespectarea hotărârilor finale, autoritățile au pus reclamantul într-o stare de incertitudine în ceea ce privește repoziția proprietății sale și, din 1995, l-au împiedicat să își bucure de fapt de bunurile sale. Guvernul nu a furnizat o justificare plauzibilă pentru interferența care ar putea fi acceptabilă din punctul de vedere al articolului 1 din Protocolul nr. Prin urmare, Curtea consideră că în cazul în cauză s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecuției hotărârilor finale din 13 martie 1995 și 25 ianuarie 1996. III.

ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 39. Reclamantul s-a plângut, în temeiul articolului 6 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cu privire la nedreptățile procedurii în ceea ce privește compensarea profiturilor obținute din cultivarea terenului contestat și compensarea pentru o casă demolată care ar fi existat pe o parte din acest teren. El a considerat că Curtea de District Suceava, în respingerea prin decizia finală, la 15 mai 2001, proaspăta sa acțiune de a obliga comisia locală să pună în aplicare hotărârea din 13 martie 1995, nu i-a dat o audiere echitabilă, conform articolului 1 din Convenție. În cele din urmă, el consideră că rezultatul procesului judiciar în ceea ce privește cererile sale de compensare și refuzul autorităților de a executa hotărârile finale favorabile acestuia și-a încălcat drepturile în temeiul articolelor 13 și 17 din Convenție.

40. Curtea a examinat restul plângerilor reclamantei, astfel cum a prezentat el. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate au fost în competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 41. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 42. Reclamantul a solicitat executarea hotărârilor finale în favoarea sa.

În plus, el a solicitat 60.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale cauzate de demolarea unei case (a se vedea punctul 39 de mai sus) și 15.000 EUR pentru valoarea culturilor pe care ar fi putut obține din cultivarea terenurilor sale pe care autoritățile nu i-au restabilit. În plus, el a susținut 100 000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale cauzate de faptul că el și mama sa nu puteau utiliza terenurile după expulzarea lor din ea și din casa lor. Apoi, el și-a majorat cererea la 300 000 EUR, având în vedere că suma mai adecvată pentru suferința pe care le-a suferit de la data expropiării până în prezent. 43. Guvernul a susținut că nu s-ar putea acorda niciun prejudiciu material sau nepecuniar reclamantului pentru casa demolată, deoarece nu a fost conectat cu neexecuția hotărârilor finale care au ordonat returnarea parcelelor de teren către solicitant.

În consecință, ei au considerat reclamațiile pentru 60 000 EUR și 100.000 EUR nejustificate.

44. Acestea au susținut, de asemenea, că, în opinia lor, Curtea nu a favorizat compensarea pentru pierderea utilizării și, prin urmare, ar trebui respinsă și reclamația de 15.000 EUR, citată Papamichalopoulos și alții v. Grecia (denumită anterior la 30 octombrie 1995 (art. 50), Seria A nr. 330-B, p. 60-61, §§ 38-39), și Anghelescu v. România (nr. 29411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002). 45. În măsura în care reclamantul solicită executarea hotărârilor interne finale favorabile, Curtea reiterează că o hotărâre în care constată încălcarea Convenției sau a Protocolelor sale impune statului contestat o obligație juridică nu doar de a plăti sumele atribuite prin justă satisfacție, ci și de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, individuale care trebuie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și de a face toate reparațiile posibile pentru consecințele sale, astfel încât să își restabilească, în măsura posibil, situația existentă înainte de încălcarea (a se vedea Ilașcu și alții v. Moldova și Rusia [GC], nr. 48787/99, § 487, 8 iulie 2004, Scozzari și Giunta Italia [GC], nr. 39221/98 și 41963/98, §§ 249-250, ECHR 2000-VIII.

O abordare similară trebuie să fie urmată în acest caz. 46. În ceea ce privește compensația solicitată de reclamant, Curtea reiterează că a constatat încălcări ale articolului 6 1 din Convenția și din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția din cauza neexecuției hotărârilor finale care ordonă autorităților să returneze anumite parcele de teren reclamantului. Prin urmare, numai prejudiciile materiale și morale care au o legătură cauzală cu această încălcare pot fi luate în considerare. 47. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudicii materiale din cauza faptului că hotărârile din 13 martie 1995 și 25 ianuarie 1996 nu au fost executate până în prezent, precum și stresul și frustrarea ca urmare a neexecuției, cu atât mai mult având în vedere vârsta avansată.

48. Elaborarea unei evaluări echitabile, conform articolului 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantului suma globală de 5.000 EUR pentru prejudicii materiale și morale. Costuri și cheltuieli 49. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 10.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. 50. Guvernul a fost de acord să ramburseze aceste costuri juridice și cheltuielile pe care reclamantul le-ar putea dovedi că le-a suportat. 51. În conformitate cu art. 60 2 din Regulamentul Curții, trebuie depuse informații referitoare la toate creanțele formulate, împreună cu documentele justificative relevante, în lipsa căreia Camera poate respinge reclamația în întregime sau în parte.

52. Întrucât reclamantul nu a prezentat astfel de informații, Curtea hotărăște să nu pronunțe nicio atribuire pentru costuri și cheltuieli (a se vedea Amihalachioie c. Moldova , nr. 60115/00, § 48, 20 aprilie 2004). Dobânzile implicite 53. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL DECIZIE UNANIMOUS declara plângerile în temeiul articolului 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privind neaplicarea hotărârilor finale favorabile reclamantului admisibile și a restului cererii inadmisibile; deține că a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție; că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 5000 EUR (cincă mii de euro) în ceea ce privește prejudicii materiale și morale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 noiembrie 2004, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. T.L. Early J.-P. Costa Adjunct Grefier Președinte

SECOND SECTION

CASE OF CROITORIU v. ROMANIA (Application no. 54400/00) JUDGMENT STRASBOURG 9 November 2004 FINAL 30/03/2005 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Croitoriu v. Romania, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Mr J.-P. Costa , President , Mr A.B. Baka, Mr L. Loucaides , Mr C. Bîrsan , Mr K. Jungwiert , Mr V. Butkevych , Mrs A. Mularoni, judges , and Mr T.L . Early , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 19 October 2004, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5. The applicant was born in 1929 and lives in Bucharest.

RELEVANT DOMESTIC LAW

16. The relevant domestic legislation and case-law are set out in the case of Sabin Popescu v. Romania (no. 48102/99, §§ 42-46, 2 March 2004). THE LAW I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

17. The applicant complained that his right to have his civil rights determined by a court had been violated by the authorities' failure to enforce the final judgments of 13 March 1995 and 25 January 1996. He based his arguments on Article 6 § 1 of the Convention, which, in so far as relevant, reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...” A. Admissibility

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 TO THE CONVENTION

31. The applicant complained of a violation of his property rights over the plots of land as a consequence of the non-enforcement of the final judgments of 13 March 1995 and 25 January 1996. He relied on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention which provides as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

39. The applicant complained, under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, about the unfairness of the proceedings in respect of compensation for the profits derived from the cultivation of the disputed land, and compensation for a demolished house which had allegedly existed on part of that land. He considered that the Suceava District Court, in rejecting by a final decision, on 15 May 2001, his fresh action to compel the local commission to enforce the judgment of 13 March 1995, had not given him a fair hearing, as required by Article 6 § 1 of the Convention. Lastly, he considered that the outcome of the court proceedings with respect to his compensation claims and the refusal of the authorities to enforce the final judgments favourable to him had infringed his rights under Articles 13 and 17 of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

41. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the complaints under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention concerning the non–enforcement of the final judgments favourable to the applicant admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, EUR 5,000 (five thousand euros) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 9 November 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. T.L. Early J.-P. Costa Deputy Registrar President