cererii nr. 11649/04
prezentată de Pavel KYSELÁK
împotriva Republicii Cehia
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din 9 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din:
Domnii
J.-P. Costa, președinte,
A.B. Baka,
Doamnele
și Doamna S. Dollé, greffieră de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 23 martie 2004,
Având în vedere decizia de a trata în prioritate cererea în virtutea articolului 41 al regulamentului Curții,
După deliberar, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Domnul Pavel Kyselák, este un cetățean ceh, născut în 1951 și rezidând la Němčice.
A.
Circumstanțele dosarului
Faptele dosarului, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
În august 1995, A.K. s-a născut din relația reclamantului cu V.Z. În septembrie 1995, V.Z. a plecat din domiciliul lor comun și a dus copilul la mama ei, fără a permite reclamantului să-l vadă.
Prin sentința sa din 26 februarie 1997, tribunalul de district (okresní soud) din Vsetín a aprobat un acord al părinților conform căruia custodia copilului a fost încredințată mamei, cu un drept de vizitare în favoarea tatălui. Având în vedere că V.Z. le-a împiedicat reclamantul să-și întâlnească fiul, interesatul a cerut să i se încredințeze custodia; cererea sa a fost respingă la o dată nespecificată.
La 4 septembrie 1997, tribunalul a invitat mama copilului să se conformeze obligațiilor sale; el nu ar fi reacționat la alte cereri ale reclamantului care dorea să-și întâlnească fiul.
Ulterior, reclamantul a cerut tribunalului să se pronunțe asupra custodie alternate. La 3 decembrie 1997, un raport de expertiză a fost elaborat pentru scopurile procedurii.
Sentința din 25 septembrie 1998, care a respins cererea reclamantului, a fost anulată de tribunalul regional (krajský soud) din Ostrava la 15 februarie 1999 și o altă expertiză a fost comandată.
Ignorând opinia nefavorabilă a experților, tribunalul de district a admis, la 5 octombrie 1999, cererea reclamantului tendând la custodia alternată. A considerat că, având în vedere că copilul avea relații afective cu ambii părinți și că aceștia erau capabili să-l crească, custodia alternată ar putea contribui la reducerea tensiunilor între părinți.
La 16 decembrie 1999, tribunalul regional a reformat sentința sus-menționată prin respingerea cererii de custodie alternată. A relevat că circumstanțele dosarului nu au cunoscut nicio schimbare substanțială de la decizia din 26 februarie 1997 și că măsura propusă putea fi aplicată numai dacă părinții erau de acord asupra regimului de educație. Tribunalul ar fi observat, de asemenea, că copilul nu avusese încă ocazia să cunoască familia tatălui, din lipsa intâlnirii.
Reclamantul a atacat hotărârea din 16 decembrie 1999 printr-un recurs constituțional, în care a contestat obiectivitatea și profesionalismul rapoartelor de expertiză și susținea că decizia era contrară intereselor minorului.
La 9 martie 2000, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul pentru defect manifest de fondament, relevând că tribunalul regional a estimat că nu era justificat să se modifice decizia din 26 februarie 1997, și că ea însăși nu era competentă pentru a aprecia această situație de fapt.
Prin sentință din 27 noiembrie 2000, tribunalul de district a definit suma pensiei alimentare de plată de reclamant.
La 5 martie 2001, tribunalul a decis că reclamantul are dreptul să-și vadă fiul o dată la două săptămâni și în parte din vacanțele de vară.
În septembrie 2001, V.Z. s-a dus cu copilul în străinătate timp de patru săptămâni, unde reclamantul nu a avut ocazia să-și vadă fiul. Tribunalul a decis, prin urmare, la 10 ianuarie 2002, că copilul va rămâne la tatăl său timp de o lună, de la 2 februarie 2002 la 3 martie 2002; aceasta a decurs bine, dar ulterior, mama și bunica copilului ar fi împiedicat orice contact între ei.
La 15 octombrie 2001, reclamantul s-a adresat tribunalului cu o cerere tendând la modificarea custodie, invocând că nu avea posibilitate să-și vadă copilul.
La 21 aprilie 2002, reclamantul a solicitat tribunalului să ia măsuri pentru a asigura executarea dreptului lui de vizitare așa cum a fost determinat prin sentința din 5 martie 2001, susținând că copilul suporta o influență negativă din partea mamei sale și suferea de sindromul alienării parentale. În același timp, a cerut să i se încredințeze custodia. A reiterit ambele cereri la 23 noiembrie 2002.
La 27 noiembrie 2002, V.Z. a fost invitată să respecte dreptul de vizitare al reclamantului.
La 21 ianuarie 2003, tribunalul de district a respins cererea reclamantului din 15 octombrie 2001 și a decis, reformând sentința din 5 martie 2001, că avea dreptul să-și vadă copilul o dată la două săptămâni sâmbătă după-amiază și în parte din vacanțele școlare; mamei i s-a impus să pregătească copilul pentru aceste vizite și să-l predea tatălui. Tribunalul a observat că V.Z. transmitea copilului atitudinea sa negativă față de reclamant și că aversiunea mutuală între părinți îngrădea dezvoltarea relațiilor afective dintre tată și fiu, care, cu toate acestea, putuseră deveni mai profunde în luna februarie 2002. Tribunalul a relevat, de asemenea, din depunerea copilului, făcută în absența părinților, că acesta era bine integrat în familia mamei sale și că-și iubea tatăl și dorea să-l vadă o dată la două săptămâni, dar nu dorea să locuiască la el. La rândul ei, V.Z. ar fi declarat că va respecta dorința copilului privind întâlnirile cu reclamantul. În aceste condiții, tribunalul a estimat că nu era necesario schimba mediul educativ al minorului și că reclamantului îi revine sarcina de a dovedi copilului dragostea sa prin absținerea de a provoca conflicte cu V.Z.
La 2 februarie 2003, reclamantul a apelat, invocând că V.Z. se eforta să-i obstrucționeze dreptul de vizitare și să-l împiedice sa exercite autoritatea parentală. Ulterior, s-a plâns de mai multe ori de atitudinea judecătorului care se ocupa de dosar.
La 29 aprilie 2003, tribunalul de district a pronunțat din nou asupra cererii reclamantului din 15 octombrie 2001 (în urma unei anulări, la 3 aprilie 2003, a sentinței sale din 21 ianuarie 2003), lărgindu-și dreptul de vizitare la o dată la două săptămâni, în plus vacanțelor. A relevat în special faptul că minorul petrecuse Paștele la reclamant dovedea relații bune și a reamintit că copilul declarase că nu dorește să locuiască cu tatăl.
La 3 mai 2003, reclamantul ar fi învățat de la fiul său că acesta fusese bătut de bunica sa pentru că plecase cu el la Paști. A doua zi, minorul și reclamantul au denunțat aceste fapte la biroul poliției locale.
La 15 mai 2003, reclamantul a apelat sentința din 29 aprilie 2003, invocând, printre altele, că fiul lui fusese pedepsit pentru că se alătase lui la Paști, ceea ce fusese obiectul unei plângeri penale depuse la poliție la 4 mai 2003.
La 28 mai 2003, reclamantul a reacționat la o informație pe care i-o furnizase poliția privind plângerea penală din 4 mai 2003; potrivit acestei informații (care nu se află la dispoziția Curții), plângerea menționată fusese vreo să fie transmisă, la 24 mai 2003, autorității administrative responsabile cu contravenții, poliția concluzionând că faptele denunțate nu constituiau o infracțiune penală. Ca reacție, reclamantul i-a reproșat poliției că nu transmisese plângerea biroului superior de poliție care ar fi trebuit s-o trateze în cooperare cu o asistentă socială.
Privind procedura relativă la contravenție, rezultă din scrisoarea biroului mediatorului datată 6 octombrie 2004 că autoritatea administrativă competentă clasificase dosarul fără urmare, ținând seama că reprezentantul legal al minorului nu solicitase examinarea acesteia în termen legal. Ulterior, autoritatea a admis că comisese o eroare în măsura în care luase drept reprezentant legal numai mama copilului (și nu reclamantul căruia nu îi fusese transmisă informația relevantă). Mediatorul a concluzionat că contravenția nu mai putea face obiectul unei examene deoarece termenul expirase.
La 12 februarie 2004, tribunalul regional a confirmat respingerea cererii tendând la modificarea custodie, din lipsa schimbării circumstanțelor substanțiale, și a determinat mai precis drepturile și obligațiile părinților privind desfășurarea contactelor dintre copil și reclamant. În hotărârea sa, tribunalul a considerat ca fiind justificate obiecțiile interesatului privind realizarea în 2002 a dreptului lui de vizitare, care fuseseobstrucționat de V.Z., și a reproșat tribunalului de district că nu recurs la măsuri prevăzute pentru a asigura executarea acestui drept; a relevat cu toate acestea că contactul dintre tată și fiu părea restabilit din 2003 unde petrecuseră împreună trei săptamâni în vară și o săptamână la Crăciun, în plus vizitelor săptamânale destul de regulate. A estimat, de asemenea, că nu exista la copil, audiat la școală în noiembrie 2003 și ianuarie 2004, niciun semn al sindromului alienării parentale deoarece relațiile sale cu reclamantul par a fi bune, și că amploarea dreptului de vizitare era suficient de amplă pentru a permite minorului să se identifice cu rolul masculin incarnat de tatăl.
La 4 august 2004, reclamantul s-a adresat tribunalului de district cu o nouă cerere de a i se încredința custodia copilului. Susținea în special că dreptul lui de vizitare se realizaîn atmosferă de stres provocată de mama copilului și că acesta fusese bătut după ce plecase cu el și suferă de obezitate.
La 6 septembrie 2004, reclamantul a cerut tribunalului să obțină opinia școlii maternale pe care minorul o frecventase în perioada șederii sale lunare la reclamant.
La 22 septembrie 2004, o ședință prevăzută în dosar pentru 29 septembrie 2004 a fost amânată sine die, din cauza stării de sănătate a mamei copilului. Reclamantul s-a opus în scrisoarea sa din 27 septembrie 2004, invocând că V.Z. ar putea fi reprezentată de avocat și că se încerca să se prelungească procedura.
B.
Dreptul intern relevant
Legea nr. 94/1963 privind familia
În conformitate cu art. 26, dacă ambii părinți sunt în stare să crească copilul și dacă au interes să o facă, tribunalul poate decide custodia comună sau alternată, cu condiția ca această soluție să fie în interesul copilului și să corespundă mai bine nevoilor acestuia. O asemenea decizie judiciară poate fi înlocuită de un acord al părinților, supus aprobării tribunalului.
Potrivit paragrafului 4 al articolului 26, în deciderea custodie copilului tribunalul ia în considerare interesul copilului și ține seama de personalitatea sa, în special talentele, capacitățile și posibilitățile de dezvoltare, precum și condițiile de viață ale părinților. Veghează la respectarea dreptului copilului la îngrijire și contact regulat cu ambii părinți, și la respectarea dreptului părintelui care nu a i se încredințat custodia la informații regulate privind copilul. Tribunalul ia, de asemenea, în considerare orientarea emoțională și mediul copilului, capacitățile de educație și responsabilitățile părintelui, stabilitatea viitorului mediu educativ, aptitudinea părintelui de a se pune de acord cu celălalt părinte privind educația copilului, legăturile afective pe care le are copilul cu frații și surorile, bunicii și alți apropiați, precum și situația materială a părintelui și calitatea locuinței sale.
În fine, tribunalul ține seama de acela care, pe lângă îngrijirile corespunzător administrate, a vegheat la educația emoțională, intelectuală și morală a copilului.
Codul de procedură civilă
Codul menționat conține dispoziții speciale privind executarea deciziei sau a acordului aprobat, privind educația copiilor minori și drepturile de custodie și vizitare.
În conformitate cu art. 272, înainte de a ordona executarea unei asemenea decizii, președintele camerei adresează o somație scrisă celui care refuză să se supună deciziei judiciare sau care nu respectă acordul aprobat de tribunal, și îl invită să se conformeze. Avertizează persoana în cauză cu privire la consecințele care ar putea rezulta din nerespectarea obligațiilor prevăzute de decizie sau acord. În regulă, președintele camerei cere autorității locale competente și oficiului de asistență copiilor să aducă persoana în cauză să se conformeze de bună voie deciziei judiciare sau acordului aprobat de tribunal.
art. 273 dispune că, dacă somația sus-menționată a președintelui camerei rămâne fără rezultat, acesta impune amenzi succesive persoanei care nu se conformează. Suma acestor amenzi nu poate depăși 2.000 CZK și suma aparține Statului. Cu asistența autorităților locale sau naționale competente, președintele camerei poate separa copilul de acela căruia nu i s-a încredințat custodia și-l remite persoanei care are dreptul să-l păzească.
1.Invocând art. 3 al Convenției precum și Convenția de la Haga privind drepturile copilului, reclamantul consideră degradant că mai bine de un an nu a putut vorbi cu fiul său fără prezența mamei, și denunță pedepsele fizice pe care le-ar suporta copilul din cauza dorului de a-l vedea.
2.Pe temei al articolului 14 al Convenției, interesatul denunță o discriminare a taților în exercitarea autorității parentale.
3.Invocând articolele 17 și 18 ale Convenției, reclamantul se plânge că timp de un an cererile lui de executare a dreptului de vizitare au rămas fără răspuns și că nu a putut înâlni liber fiul.
1.Având în vedere susținerile reclamantului, Curtea consideră că prezenta cerere se referă în esență la respingerea cererilor interesatului de a i se încredința custodia copilului și la lipsa măsurilor luate de autoritățile naționale pentru a asigura respectarea dreptului lui de vizitare. În aceste condiții, convine potrivit Curții să examineze pretențiunile derivate din articolele 17 și 18, precum și prima parte a pretensiunii ridicate pe temei al articolului 3, din unghiul articolului 8 al Convenției, redactat după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale (...) familiale (...).
2.Nu poate fi ingerență a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerență este prevăzută de lege și în care constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) la protecția drepturilor și libertăților altora."
Curtea observă mai întâi că reclamantul a omis să se adreseze Curții Constituționale cehe, susținând în special că la momentul faptelor aceasta nu era în stare să funcționeze, din lipsa unui număr suficient de judecători.
Cu toate acestea, nu consideră necesar să examineze în dosarul de față chestiunea dacă reclamantul a satisfăcut condiția relativă la epuizarea căilor de atac interne, deoarece chiar presupunând că o fi făcut-o, pretențiunile sale sunt inadmisibile din alte motive indicate mai jos.
1.1. Privind custodia copilului, Curtea observă că aceasta a fost din început încredințată mamei, în conformitate cu un acord al părinților aprobat de tribunal la 26 februarie 1997. Ulterior, instanțele judiciare naționale au considerat că nu era necesário modifica atribuirea custodie, ținând seama că situația de fapt nu cunoscuse o schimbare substanțială în raport cu momentul în care acest acord fusese încheiat, și că copilul părea bine integrat în familia mamei și dorea să rămână acolo.
Curtea observă că este într-adevăr necesar ca dreptul intern să conțină dispoziții care reglementează relațiile dintre părinți și copii atunci când convețuirea a încetat. Cu toate acestea, în astfel de caz, art. 8 al Convenției nu recunoaște unuia sau altuia dintre părinți un drept preferențial la custodia unui copil. Mai mult, Curtea nu are sarcina de a înlocui autoritățile interne pentru a reglémenta chestiunile de custodie și vizitare, deoarece instanțele judiciare naționale sunt în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a evalua elementele de care dispun și, prin urmare, au o larga libertate în această materie (Elsholz c. Germania [GC], nr. 25735/94, § 48, CEDO 2000-VIII). Îi revine totuși să aprecieze din unghiul Convenției deciziile pe care aceste instanțe le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere (Hokkanen c. Finlanda, hotărâre din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, § 55) și să verifice dacă ingerința incriminată era "necesară", adică dacă era proporționată cu scopul legitim urmărit.
În dosarul de față, Curtea observă că deciziile litigioase au fost luate în conformitate cu dispozițiile relevante ale legii asupra familiei aplicabile la momentul faptelor și că urmăreau un scop legitim, și anume protecția drepturilor copilului; în privința acestui lucru, nu face nici o îndoială că autoritățile competente au ținut seama de interesele minorului, stabilite de mai multe rapoarte de expertiză și rezultând, de asemenea, din propria depunere. Admitând că ambii părinți aveau capacitățile necesare pentru a asigura educația fiului lor, tribunalele au estimat că copilul avea un puternic atașament față de mama sa și semianului ei și că nu exista niciun motiv imperativ care să justifice schimbarea modului de custodie și vizitare pe care părinții convenit și care părea a fi în avantajul minorului.
În aceste circumstanțe, Curtea consideră că tribunalele cehe au fundamentat deciziile pe motive relevante și suficiente în scopul articolului 8 § 2 al Convenției și nu au depășit marja lor de apreciere. Nimic nu autorizează, de asemenea, a crede că procesul decizional nu a fost echitabil sau nu a permis reclamantului să joace rol suficient pentru a proteja interesele sale. Curtea deduce din aceasta că decizia de a încredința custodia minorului mamei sale era necesară pentru protecția intereselor acestuia și nu saurii fi considerată disproporționată.
Rezultă din aceasta că această pretensiune trebuie respingă pentru defect manifest de fondament, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
1.2. Privind dreptul de vizitare, Curtea observă că acesta a fost acordat reclamantului în virtutea acordului părinților aprobat de tribunal; ulterior, amploarea sa a fost modificată prin sentințele din 5 martie 2001 și 29 aprilie 2003 (și precizată prin hotărârea din 12 februarie 2004). Cu toate acestea, reclamantul susține că timp de un an cererile lui de executare a dreptului de vizitare au rămas fără răspuns și că nu a putut înâlni liber fiul.
Curtea reamintește că acolo unde existența unei legături familiale în sensul articolului 8 al Convenției se găsește stabilită, Statul trebuie în principiu să acționeze în așa fel încât să permită acestei legături să se dezvolte și să ia măsuri potrivite pentru a reuni părintele și copilul în cauză (Kutzner c. Germania, nr. 46544/99, § 61, CEDO 2002-I), ținând seama cu deosebire de interesul superior al copilului.
În cauza de față, Curtea observă mai întâi că reclamantului îi revine sarcina de a semnala tribunalelor orice obstrucție a exercitării dreptului lui de vizitare pe care tribunalele i l-au acordat și de a cere, în caz de nevoie, executarea judiciară. Or, rezultă din documente cuprinse în dosar că interesatul în majoritatea cazurilor a recurs la cereri tendând la modificarea custodie, ca de exemplu cererea sa din 15 octombrie 2001.
Privind "perioada de un an" denunțată de reclamant, Curtea estimează că este vorba despre anul 2002 unde realizarea dreptului de vizitare al interesatului ar fi cunoscut dificultăți rezultate mai ales din neînțelegeri între părinți, în special după apropiere tatălui și fiului în februarie 2002. Pe acest punct, se cuvine constata deci că în urma unei decizii judiciare datând din 10 ianuarie 2002, reclamantul a putut petrece cu fiul său tot luna februarie, ca compensație a vizitelor care nu se putuseră realiza în septembrie 2001. Ulterior, la 21 aprilie și 23 noiembrie 2002, a introdus două cereri tendând la executarea dreptului lui de vizitare. Sub acest aspect, comportamentul tribunalului de district nu este într-adevăr pus la adăpost de critică, ținând seama că abia la 27 noiembrie 2002 acesta a invitat mama copilului să-și respecte obligații; mai mult, acest mancare a fost recunoscut de tribunalul regional în decizia sa din 12 februarie 2004. Privind perioada ulterioară, rezultă din deciziile din 29 aprilie 2003 și 12 februarie 2004 că reclamantul a putut vedea fiul regulat, ceea ce permis relației lor să se dezvolte. Deciziile sus-menționate au, de asemenea, lărgit dreptul de vizitare al reclamantului și precizat obligații bunelor obligații incumbenți părinților, în așa fel încât acele să fie executabile. Or, cererea reclamantului datând din 4 august 2004 demonstrează că în loc să insiste asupra executării dreptului lui de vizitare, reclamantul continuă a cere atribuirea custodie.
Potrivit Curții, convine să se privească în întregul lor încercările tribunalelor de a găsi o soluție la situația litigioasă. Constată deci, la lumina hotărârii tribunalului regional din 12 februarie 2004, că contactul dintre reclamant și fiul seu este restabilit și că aceștia se văd regulat, în acord cu dorințele minorului și deciziile judiciare pronunțate în dosarul de față.
În aceste circumstanțe, Curtea consideră că unica neregularitate reproșabilă tribunalului de district (și recunoscută de tribunalul regional), și anume tăcerea sa față de cererea de executare introdusă de reclamant la 21 aprilie 2002, nu saurii de una singură să emporte nerespectarea dreptului interesatului la respectarea vieții sale familiale.
Rezultă din aceasta că această pretensiune trebuie respingă pentru defect manifest de fondament, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
2.Pretensiunea ridicată pe temei al articolului 3 al Convenției privește pedepsele fizice pretins infligite copilului de bunica sa, și aceasta din motiv că minorul plecase să petreacă Paștele cu reclamantul.
2.1. În măsura în care această pretensiune poate fi interpretată ca atacând comportamentul bunicii minorului, care nu saurii angaja responsabilitate Statului în raport cu articolele 1 și 34 ale Convenției, este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4.
2.2. Dacă reclamantul intenționează să se plângă de urma dată plângerii penale pe care el și fiul au depus-o la poliție la 4 mai 2003, Curtea observă mai întâi că Convenția nu garantează dreptul la deschiderea urmăririi penale împotriva terților. Privind obligații pozitive ale Statului privind o anchetă eficace, Curtea observă că în dosarul de față, plângerea penală a fost transmisă o autoritate administrativa, poliția concluzionând că faptele denunțate nu constituiau infracțiune penală. Ea relevă că reclamantul nu a informat-o de rezultatul plângerii sale depuse împotriva acestei acțiuni la 28 mai. Apoi, contravenția nu a putut face obiectul unei examene de autoritate administrativa, din lipsa cererii făcut de reprezentantul legal al copilului – privind omisiune acelei autorități de a somati reclamantul, acesta nu a folosit niciun recurs intern pentru a contesta o asemenea mangare.
În aceste condiții, Curtea estimează că Statul ceh nu a avut o ocazie adecvată de a remedia violă susținută înainte ca această pretensiune să fie supusă Curții.
Rezultă din aceasta că această pretensiune trebuie respingă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
3.Reclamantul se plânge, în fine, că a fost, ca tată, victimă a unei discriminări în materie de autoritate parentală.
Curtea examinat această pretensiune sub unghiul articolului 14 combinat cu art. 8 al Convenției. Constată că instanțele judiciare naționale au atribuit custodia copilului mamei după ce au ținut seama de o serie de elemente obiective și relevante, în particular atașamentul copilului la familia mamei și propriile dorințe. Au concluzionat că era în interesul minorului să continue locuirea cu mama în timp ce beneficiază contact regulat cu tatăl. Niciun aspect aparență de violă al articolului 14 combinat cu art. 8 al Convenției nu saurii deci fi constatat pe acest punct.
Rezultă din aceasta că această pretensiune trebuie respingă pentru defect manifest de fondament, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
J.-P. Costa
Greffieră
Președinte
de la requête n
o
11649/04
présentée par Pavel KYSELÁK
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 9 novembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
A.
Mularoni
,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 mars 2004,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l'article 41 du règlement de la Cour,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Pavel Kyselák, est un ressortissant tchèque, né en 1951 et résidant à Němčice.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En août 1995, A.K. est né de la relation du requérant avec V.Z. En septembre 1995, V.Z. quitta leur domicile commun et amena l'enfant chez sa propre mère, sans permettre au requérant de le voir.
Par son jugement du 26 février 1997, le tribunal de district
(okresní soud)
de Vsetín approuva un accord des parents selon lequel la garde de l'enfant était confiée à la mère, avec un droit de visite en faveur du père. Etant donné que V.Z. empêchait le requérant de rencontrer son fils, l'intéressé demanda de se voir attribuer la garde
; sa demande fut rejetée à une date indéterminée.
Le 4 septembre 1997, le tribunal invita la mère de l'enfant à se conformer à ses obligations
; il n'aurait pas réagi à d'autres demandes du requérant qui souhaitait rencontrer son fils.
Par la suite, le requérant demanda au tribunal de statuer sur la garde alternée. Le 3 décembre 1997, un rapport d'expertise fut élaboré pour les besoins de la procédure.
Le jugement du 25 septembre 1998, déboutant le requérant de sa demande, fut annulé par le tribunal régional
(krajský soud)
d'Ostrava le 15
février 1999 et une autre expertise fut commandée.
Nonobstant l'avis défavorable des experts, le tribunal de district accueillit, le 5 octobre 1999, la demande du requérant tendant à la garde alternée. Il considéra que, étant donné que l'enfant avait des liens affectifs avec les deux parents et que ceux-ci étaient capables de l'élever, la garde alternée pouvait contribuer à la réduction des tensions entre les parents.
Le 16 décembre 1999, le tribunal régional réforma ledit jugement en rejetant la demande de la garde alternée. Il releva que les circonstances de l'affaire n'avaient connu aucun changement substantiel depuis la décision du 26 février 1997 et que la mesure proposée ne pouvait être appliquée que si les parents étaient d'accord sur le régime d'éducation. Le tribunal aurait également observé que l'enfant n'avait pas encore eu l'occasion de connaître la famille de son père, faute de leur rencontre.
Le requérant attaqua l'arrêt du 16 décembre 1999 par un recours constitutionnel, dans lequel il contestait l'objectivité et la professionnalité des rapports d'expertise et alléguait que la décision était contraire aux intérêts du mineur.
Le 9 mars 2000, la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement, relevant que le tribunal régional avait estimé qu'il n'était pas justifié de modifier la décision du 26 février 1997, et qu'elle même n'était pas compétente pour apprécier cette situation de fait.
Par un jugement du 27 novembre 2000, le tribunal de district définit le montant de la pension alimentaire à payer par le requérant.
Le 5 mars 2001, le tribunal décida que le requérant était en droit de voir son fils à raison d'un week-end sur deux et pendant une partie des vacances d'été.
En septembre 2001, V.Z. se rendit avec l'enfant à l'étranger pour une période de quatre semaines, où le requérant n'eut pas l'occasion de voir son fils. Le tribunal décida donc, le 10 janvier 2002, que l'enfant resterait chez son père pendant un mois, du 2 février 2002 au 3 mars 2002
; ceci se serait bien passé mais par la suite, la mère et la grand-mère de l'enfant auraient empêché tout contact entre eux.
Le 15 octobre 2001, le requérant saisit le tribunal d'une demande tendant à la modification de la garde, faisant valoir qu'il n'avait pas la possibilité de voir l'enfant.
Le 21 avril 2002, le requérant sollicita le tribunal de prendre des mesures en vue d'assurer l'exécution de son droit de visite tel que déterminé par le jugement du 5 mars 2001, alléguant que l'enfant subissait une influence négative de sa mère et souffrait du syndrome d'aliénation parentale. En même temps, il demanda à se voir confier la garde. Il réitéra les deux demandes le 23 novembre 2002.
Le 27 novembre 2002, V.Z. fut invitée à respecter le droit de visite du requérant.
Le 21 janvier 2003, le tribunal de district débouta le requérant de sa demande du 15 octobre 2001 et décida, en réformant le jugement du 5
mars
2001, qu'il avait droit de voir son enfant un samedi après-midi sur deux et pendant une partie des vacances scolaires
; la mère se vit obligée de préparer l'enfant à ces visites et de le remettre au père. Le tribunal nota que V.Z. transmettait à l'enfant son attitude négative envers le requérant et que l'aversion mutuelle entre les parents entravait le développement des liens affectifs entre le père et le fils, qui, pourtant, avaient pu
devenir plus profonds pendant le mois de février 2002. Le tribunal releva également dans la déposition de l'enfant, faite en l'absence des parents, que celui-ci était bien intégré dans la famille de sa mère et qu'il aimait son père et voulait le voir un samedi sur deux mais ne souhaitait pas vivre chez lui. Pour sa part, V.Z. aurait déclaré qu'elle respecterait le souhait de l'enfant quant à ses rencontres avec le requérant. Dans ces conditions, le tribunal estima qu'il n'y avait pas lieu de changer le milieu éducationnel du mineur et qu'il incombait au requérant de prouver à l'enfant son amour en s'abstenant de provoquer des disputes avec V.Z.
Le 2 février 2003, le requérant fit appel, faisant valoir que V.Z. s'efforçait d'entraver son droit de visite et de l'empêcher d'exercer son autorité parentale. Par la suite, il se plaignit à plusieurs reprises de l'attitude du juge chargé de l'affaire.
Le 29 avril 2003, le tribunal de district statua de nouveau sur la demande du requérant du 15 octobre 2001 (à la suite d'une annulation, le 3
avril
2003, de son jugement du 21 janvier 2003), élargissant son droit de visite à un week-end sur deux, en sus des vacances. Il releva notamment que le fait que le mineur avait passé les fêtes de Pâques chez le requérant témoignait de leurs bonnes relations et rappela que l'enfant avait déclaré ne pas vouloir vivre chez son père.
Le 3 mai 2003, le requérant aurait appris par son fils que celui-ci avait été battu par sa grand-mère pour être parti avec lui à Pâques. Le lendemain, le mineur et le requérant dénoncèrent ces faits au bureau de police local.
Le 15 mai 2003, le requérant interjeta appel du jugement du 29
avril
2003, faisant valoir, entre autres, que son fils avait été puni pour l'avoir rejoint à Pâques, ce qui avait fait l'objet d'une plainte pénale faite à
la police le 4
mai 2003.
Le 28 mai 2003, le requérant réagit à une information que lui avait fournie la police au sujet de la plainte pénale du 4 mai 2003
; selon cette information (qui n'est pas à la disposition de la Cour), ladite plainte avait été vraisemblablement transmise, le 24 mai 2003, à l'autorité administrative chargée des contraventions, la police ayant conclu que les faits dénoncés ne constituaient pas une infraction pénale. En réaction, le requérant reprocha à
la police de ne pas avoir transmis la plainte au bureau de police supérieur qui aurait dû la traiter en coopération avec une assistante sociale.
Pour ce qui est de la procédure relative à la contravention, il résulte de la lettre du bureau du médiateur datée du 6 octobre 2004 que l'autorité administrative compétente avait classé l'affaire sans suite, étant donné que le représentant légal du mineur n'avait pas demandé son examen dans le délai légal. Ultérieurement, l'autorité admit avoir commis une erreur dans la mesure où elle n'avait pris pour représentant légal que la mère de l'enfant (et non pas le requérant à qui l'information pertinente n'avait pas été adressée). Le médiateur conclut que la contravention ne pouvait plus faire l'objet d'un examen car le délai était écoulé.
Le 12 février 2004, le tribunal régional confirma le rejet de la demande tendant à la modification de la garde, faute de changement de circonstances substantiel, et détermina plus précisément les droits et obligations des parents relatifs au déroulement des contacts entre l'enfant et le requérant. Dans son arrêt, le tribunal considéra comme justifiées les objections de l'intéressé concernant la réalisation en 2002 de son droit de visite, entravée par V.Z., et reprocha au tribunal de district de ne pas avoir recouru à des mesures prévues pour assurer l'exécution de ce droit
; il releva néanmoins que le contact entre le père et le fils semblait rétabli depuis 2003 où ils avaient passé ensemble trois semaines en été et une semaine à Noël, en sus des visites hebdomadaires plutôt régulières. Il estima également qu'il n'y avait chez l'enfant, auditionné à l'école en novembre 2003 et en janvier 2004, aucun signe du syndrome d'aliénation parentale car ses relations avec le requérant semblaient être bonnes, et que l'étendue du droit de visite était assez ample pour permettre au mineur de s'identifier au rôle masculin incarné par son père.
Le 4 août 2004, le requérant saisit le tribunal de district d'une nouvelle demande de se voir attribuer la garde de l'enfant. Il alléguait notamment que son droit de visite se réalisait dans une atmosphère de stress provoquée par la mère de l'enfant et que celui-ci avait été battu après être parti avec lui et souffrait d'obésité.
Le 6 septembre 2004, le requérant demanda au tribunal de se procurer l'avis de l'école maternelle que le mineur avait fréquentée pendant son séjour mensuel chez le requérant.
Le 22 septembre 2004, une audience prévue en l'affaire au 29 septembre 2004 fut reportée
sine die
, en raison de l'état de santé de la mère de l'enfant. Le requérant s'y opposa dans sa lettre du 27 septembre 2004, faisant valoir que V.Z. pouvait être représentée par son avocat et qu'elle tentait d'allonger la procédure.
B.
Le droit interne pertinent
Loi n
o
94/1963
sur la famille
Aux termes de l'article 26, si les deux parents sont en mesure d'élever l'enfant et s'ils y ont de l'intérêt, le tribunal peut décider de la garde conjointe ou alternée, à condition que cette solution soit dans l'intérêt de l'enfant et qu'elle corresponde mieux à ses besoins. Une telle décision judiciaire peut être remplacée par un accord des parents, soumis à
l'approbation du tribunal.
Selon le paragraphe 4 de l'article 26, en décidant de la garde de l'enfant le tribunal prend en considération l'intérêt de l'enfant et tient compte de sa personnalité, notamment de ses talents, capacités et possibilités de développement, ainsi que des conditions de vie des parents. Il veille au respect du droit de l'enfant aux soins et à un contact régulier avec les deux parents, et au respect du droit du parent qui ne s'est pas vu confier la garde à
avoir régulièrement des informations sur l'enfant. Le tribunal prend également en compte l'orientation émotionnelle et l'environnement de l'enfant, les capacités d'éducation et les responsabilités du parent, la stabilité du futur milieu éducatif, l'aptitude du parent à se mettre d'accord avec l'autre parent au sujet de l'éducation de l'enfant, les liens affectifs qu'à l'enfant avec ses frères et sœurs, ses grands-parents et d'autres proches, ainsi que la situation matérielle du parent et la qualité de son logement.
Enfin, le tribunal tient compte de celui qui, en sus des soins dûment dispensés, a veillé à l'éducation émotionnelle, intellectuelle et morale de l'enfant.
Code de procédure civile
Ledit code contient les dispositions spéciales sur l'exécution de la décision ou de l'accord approuvé, relatifs à l'éducation des enfants mineurs et aux droits de garde et de visite.
Aux termes de l'article 272, avant d'ordonner l'exécution d'une telle décision le président de la chambre adresse une sommation écrite à celui qui refuse de se soumettre à la décision judiciaire ou qui ne respecte pas l'accord approuvé par le tribunal, et l'invite à s'y conformer. Il avertit la personne concernée des conséquences que pourrait entraîner le non-respect des obligations prévues par la décision ou l'accord. En règle générale, le président de la chambre demande à l'autorité locale compétente et à l'office d'assistance aux enfants d'amener la personne concernée à se conformer de son propre gré à la décision judiciaire ou à l'accord approuvé par le tribunal.
L'article 273 dispose que, si la sommation susmentionnée du président de la chambre demeure sans résultat, celui-ci inflige des amendes successives à la personne qui ne s'y conforme pas. Le montant de ces amendes ne peut pas dépasser 2
000 CZK et la somme appartient à l'Etat. Avec l'assistance des autorités locales ou nationales compétentes, le président de la chambre peut séparer l'enfant de celui qui ne s'est pas vu confier la garde et le remettre à la personne qui a droit de le garder.
1.Invoquant l'article 3 de la Convention ainsi que la Convention de la Haye relative aux droits de l'enfant, le requérant considère comme dégradant que pendant plus d'un an il n'a pas pu parler avec son fils sans présence de la mère, et dénonce les châtiments physiques que subirait l'enfant à cause de son souhait de le voir.
2.Sur le terrain de l'article 14 de la Convention, l'intéressé dénonce une discrimination des pères dans l'exercice de l'autorité parentale.
3.Invoquant les articles 17 et 18 de la Convention, le requérant se plaint que pendant un an ses demandes d'exécution du droit de visite sont restées sans réponse et qu'il n'a pas pu librement rencontrer son fils.
1.Au vu des allégations du requérant, la Cour estime que la présente requête porte essentiellement sur le refus des demandes de l'intéressé de se voir attribuer la garde de l'enfant et sur le manque de mesures prises par les autorités nationales pour faire respecter son droit de visite. Dans ces conditions, il convient selon la Cour d'examiner les griefs tirés des articles 17 et 18, ainsi que la première partie du grief soulevé sur le terrain de l'article 3, sous l'angle de l'article 8 de la Convention, libellé ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie (...) familiale (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à (...) la protection des droits et libertés d'autrui.
»
La Cour note d'abord que le requérant a omis de s'adresser à la Cour constitutionnelle tchèque, alléguant notamment qu'à l'époque des faits celle-ci n'était pas en mesure de siéger, faute de nombre suffisant de juges.
Cependant, elle n'estime pas nécessaire d'examiner en l'espèce la question de savoir si le requérant a satisfait à la condition relative à l'épuisement des voies de recours internes puisqu'à supposer même qu'il l'ait fait, ses griefs sont irrecevables pour d'autres motifs indiqués ci-dessous.
1.1. Pour ce qui est de la garde de l'enfant, la Cour observe que celle-ci a
dès le début été confiée à la mère, conformément à un accord des parents approuvé par le tribunal le 26 février 1997. Par la suite, les juridictions nationales ont considéré qu'il n'y avait pas lieu de modifier l'attribution de la garde, étant donné que la situation de fait n'avait pas connu un changement substantiel par rapport à l'époque où cet accord avait été conclu, que l'enfant semblait bien intégré dans la famille de sa mère et souhaitait y rester.
La Cour note qu'il est en effet nécessaire que le droit interne contienne des dispositions réglant les relations entre parents et enfants lorsque la vie commune a cessé. Toutefois, en pareil cas, l'article 8 de la Convention ne reconnaît pas à l'un ou l'autre des parents un droit préférentiel à la garde d'un enfant. Par ailleurs, la Cour n'a point pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer les questions de garde et de visite, car les juridictions nationales sont en principe mieux placées que le juge international pour évaluer les éléments dont elles disposent et jouissent donc d'une grande latitude en la matière (
Elsholz c.
Allemagne
[GC], n
o
25735/94, §
‑
VIII). Il lui incombe en revanche d'apprécier sous l'angle de la Convention les décisions que ces juridictions ont rendues dans l'exercice de leur pouvoir d'appréciation (
Hokkanen c.
Finlande
, arrêt du 23
septembre 1994, série
A n
o
299
‑
A, §
55) et de vérifier si l'ingérence incriminée était «
nécessaire
», c'est-à-dire si elle était proportionnée au but légitime poursuivi.
En l'espèce, la Cour observe que les décisions litigieuses ont été prises conformément aux dispositions pertinentes de la loi sur la famille applicables à l'époque des faits et qu'elles poursuivaient un but légitime, à
savoir la protection des droits de l'enfant
; à cet égard, il ne fait pas de doute que les autorités compétentes ont tenu compte des intérêts du mineur, établis par plusieurs rapports d'expertise et ressortant également de sa propre déposition. Admettant que les deux parents avaient les capacités requises pour assurer l'éducation de leur fils, les tribunaux ont estimé que l'enfant éprouvait un fort attachement envers sa mère et son demi-frère et qu'il n'y avait pas de raison impérative justifiant le changement du mode de garde et de visite auquel les parents avaient convenu et qui semblait profiter au mineur.
Dans ces circonstances, la Cour estime que les tribunaux tchèques ont fondé leurs décisions sur des motifs pertinents et suffisants aux fins de l'article 8 § 2 de la Convention et n'ont pas excédé leur marge d'appréciation. Rien n'autorise non plus à penser que le processus décisionnel n'ait pas été équitable ou n'ait pas permis au requérant de jouer un rôle suffisant pour protéger ses intérêts. La Cour en déduit que la décision de confier la garde du mineur à sa mère était nécessaire à la protection des intérêts de celui-ci et ne saurait passer pour disproportionnée.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
1.2. En ce qui concerne le droit de visite, la Cour observe que celui-ci a été accordé au requérant en vertu de l'accord des parents approuvé par le tribunal
; par la suite, son étendue a été modifiée par les jugements des 5
mars 2001 et 29 avril 2003 (et précisée par l'arrêt du 12 février 2004). Cependant, le requérant allègue que pendant la période d'un an ses demandes d'exécution du droit de visite sont restées sans réponse et qu'il n'a pas pu librement rencontrer son fils.
La Cour rappelle que là où l'existence d'un lien familial au sens de l'article 8 de la Convention se trouve établie, l'Etat doit en principe agir de manière à permettre à ce lien de se développer et prendre les mesures propres à réunir le parent et l'enfant concernés (
Kutzner c.
Allemagne
, n
o
46544/99, §
‑
I), tout en attachant une importance particulière à l'intérêt supérieur de l'enfant.
Dans le cas d'espèce, la Cour note d'abord qu'il incombait au requérant de signaler aux tribunaux toute entrave à l'exercice de son droit de visite que les tribunaux lui avaient accordé et de demander, le cas échéant, son exécution judiciaire. Or, il ressort des documents contenus dans le dossier que l'intéressé a dans la plupart des cas recouru aux demandes tendant à la modification de la garde, telle par exemple sa demande du 15 octobre 2001.
Pour ce qui est de la «
période d'un an
» dénoncée par le requérant, la Cour estime qu'il s'agit de l'année 2002 où la réalisation du droit de visite de l'intéressé aurait connu des difficultés résultant surtout des différends entre les parents, notamment après le rapprochement du père et du fils en février 2002. Sur ce point, force est de constater donc qu'à la suite d'une décision judiciaire datant du 10 janvier 2002, le requérant a pu passer avec son fils tout le mois de février, en compensation des visites qui n'avaient pas pu se réaliser en septembre 2001. Par la suite, les 21 avril et 23
novembre 2002, il a introduit deux demandes tendant à l'exécution de son droit de visite. A cet égard, le comportement du tribunal de district n'est effectivement pas exempt de critique, vu que ce n'est que le 27 novembre 2002 que celui-ci a invité la mère de l'enfant à respecter ses obligations
; par ailleurs, ce manquement a été reconnu par le tribunal régional dans sa décision du 12
février 2004. En ce qui concerne la période ultérieure, il ressort des décisions des 29 avril 2003 et 12 février 2004 que le requérant a
pu voir son fils régulièrement, ce qui permis à leur relation de se développer. Les décisions précitées ont également élargi le droit de visite du requérant et précisé les obligations incombant aux parents, de façon à ce que celles-ci soient exécutables. Or, la demande du requérant datée du 4
août
2004 démontre qu'au lieu d'insister sur l'exécution de son droit de visite, le requérant continue à réclamer l'attribution de la garde.
Selon la Cour, il convient de regarder dans leur ensemble les tentatives des tribunaux de trouver une solution à la situation litigieuse. Elle constate dès lors, à la lumière de l'arrêt du tribunal régional du 12 février 2004, que le contact entre le requérant et son fils est rétabli et que ceux-ci se voient régulièrement, en accord avec les souhaits du mineur et les décisions judiciaires rendues en l'espèce.
Dans ces circonstances, la Cour estime que l'unique manquement reprochable au tribunal de district (et reconnu par le tribunal régional), à
savoir son silence face à la demande d'exécution introduite par le requérant le 21 avril 2002, ne saurait à lui seul emporter la méconnaissance du droit de l'intéressé au respect de sa vie familiale.
Il s'ensuit que ce grief est doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.Le grief soulevé sur le terrain de l'article 3 de la Convention concerne les châtiments physiques prétendument infligés à l'enfant par sa grand-mère, et ce au motif que le mineur est parti passer les fêtes de Pâques avec le requérant.
2.1. Dans la mesure où ce grief peut être interprété comme s'attaquant au comportement de la grand-mère du mineur, qui ne saurait engager la responsabilité de l'Etat au regard des articles 1 et 34 de la Convention, il est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4.
2.2. Si le requérant entend se plaindre de la suite donnée à la plainte pénale que lui et son fils avaient faite à la police le 4 mai 2003, la Cour note d'abord que la Convention ne garantit pas le droit à l'ouverture de poursuites pénales à l'encontre des tiers. Pour ce qui est des obligations positives de l'Etat relatives à une enquête effective, la Cour note qu'en l'espèce, la plainte pénale a été transmise à une autorité administrative, la police ayant conclu que les faits dénoncés ne constituaient pas une infraction pénale. Elle relève que le requérant ne l'a pas informée de l'issue de sa plainte formée contre cette démarche le 28 mai. Puis, la contravention n'a pas pu faire l'objet d'un examen par l'autorité administrative, faute de demande faite par le représentant légal de l'enfant – quant à l'omission de ladite autorité de sommer le requérant, ce dernier n'a usé d'aucun recours interne pour contester ce manquement.
Dans ces conditions, la Cour estime que l'Etat tchèque n'a pas eu d'occasion adéquate de redresser la violation alléguée avant que ce grief ne soit soumis à la Cour.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.Le requérant se plaint enfin d'avoir été, en tant que père, victime d'une discrimination en matière d'autorité parentale.
La Cour a examiné ce grief sous l'angle de l'article 14 combiné avec l'article 8 de la Convention. Elle constate que les juridictions nationales ont attribué la garde de l'enfant à la mère après avoir tenu compte d'une série d'éléments objectifs et pertinents, notamment l'attachement de l'enfant à la famille de la mère et ses propres souhaits. Elles ont conclu qu'il était dans l'intérêt du mineur de continuer à vivre avec sa mère tout en bénéficiant d'un contact régulier avec son père. Aucune apparence de violation de l'article 14 combiné avec l'article 8 de la Convention ne saurait donc être constatée sur ce point.
Il s'ensuit que ce grief est doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
osta
Greffière
Président