SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 39667/98 prezentate de Yakup AKDENZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 9 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Bonello Türmen Casadevell Maruste Pavlovski Garlicki, judecători O'Boyle grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 16 decembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții din 5 decembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Introducere Reclamantul, Yakup Akdeniz, este un resortisant turc, născut în 1930 și are reședința în Istanbul. La momentul faptelor, el era muncitor pensionat. În fața Curții, acesta este reprezentat de domnul Emine Akgün, avocat în baroul din Istanbul. În timpul pensionării sale, reclamantul a investit tot capitalul său pentru a construi o casă pe pământul său natal: satul Cihangir din districtul ãlamișgezek, unde a locuit până în iulie 1994. Acest sat se află în provincia Tunceli, una dintre cele care sunt supuse stării de urgență decretate în 1987 în sud-estul Anatoliei. Începând din 1985, au avut loc tulburări grave între forțele de securitate și membrii organizației ilegale, PKK, în această regiune a Turciei. Evenimentele și luptele care au avut loc acolo au afectat numeroase sate, inclusiv cele din Tunceli; unele au fost evacuate și altele, abandonate de locuitorii lor, casele fiind distruse. Circumstanțele speciei pe 2 iulie 1994, în jurul orei 20:30, Cihangir a fost înconjurat de teroriști, iar aceștia și gărzile satelor s-au luptat până la ora 23:00. Teroriștii au folosit rachete, care au atins câteva case, inclusiv cea a reclamantului care i-a văzut locuința de patru etaje și toate bunurile mobile distruse complet. A doua zi, Comandamentul Subprefectal al jandarmeriei a trimis o trupă la locul faptei. La 7 iulie 1994, Consiliul Înțelepților din Cihangir a stabilit o constatare cu privire la prejudiciul material suferit de reclamant. S-a estimat că valoarea pierderii suferite ca urmare a distrugerii casei și a bunurilor mobile era de 462 000 000 de lire turcești (TRL). În aceeași zi, informați că subprefectura de dasemișkezek ar fi pregătită să despăgubească victimele incidentului respectiv, șase săteni, dintre care dl Akdeniz, au înaintat fiecare următoarea cerere: Vă prezint procesul verbal întocmit de consiliul înțelepților cu privire la casa mea și bunurile [mobiliare] care au fost incendiate de teroriști. Vă cer cu respect ajutorul Într-un raport din 13 august 1994, asociația de asistență socială și solidaritate instituită pe lângă subprefectură (denumită în continuare "asociația") A fost aprobat de Consiliul Înțelepților și, printr-o scrisoare din 6 iunie 1995, subprefectul, președintele Asociației. Această decizie nu ar fi fost notificată reclamantului, care nu ar fi putut lua la cunoștință decât în aprilie 1996. La 16 iunie 1996, reclamantul s-a adresat separat prim-ministrului și Ministerului de Interne. După ce a amintit faptele, el a spus: Prin scrisoarea sa din 6 iunie 1995, fondul... m-a scos din cerere. Am încredere deplină în legile Turciei și în drept. Prin prezenta, vă rog să luați în considerare situația mea de [dezorientare] La 4 iulie 1996, președintele departamentului de relații publice pe lângă prim-ministrul departamentului Septembrie, la primul ministru, următoarea scrisoare (...) procesul-verbal de stare a locului întocmit de comanda jandarmeriei, constatarea întocmită de consiliul înțelepților, precum și constatarea unor daune materiale pregătite de către responsabilii subprefecturii, ca urmare a distrugerii și a incendiului [care se referă la aceasta], sunt anexate la cererea mea. În astfel de cazuri, art. 22 din Legea antiterorism (...) prevede, în ceea ce îi privește pe cetățenii care au suferit prejudicii și pierderi de bunuri ca urmare a acțiunilor teroriste, acordarea unui ajutor din partea fondului (...). Cer permisiunea dvs. (...) pentru a beneficia de un ajutor din partea fondului menționat anterior încă o dată, numai departamentul... Cu toate acestea, se pare că reclamantul nu a luat act de cererea sa. Între timp, Secretarul General al Comitetului de coordonare al guvernatorului regiunii de stare de urgență, A.A., i-a dat reclamantului o notă, în care îl invita personal pe prefectul din Tunceli să acorde ajutorul în cauză. La 25 decembrie 1996, reclamantul s-a adresat din nou prefecturii din Tunceli, susținând această notă. Prin scrisorile din 22 mai 1997, declarând toate acțiunile pe care le-a depus fără succes, reclamantul a luat măsuri în fața prim-ministrului și a președintelui Republicii, susținând că valoarea pierderii sale a atins 5 000 000 000 TRL, a afirmat că a fost epuizat și s-a plâns de pasivitatea autorităților față de acesta. De data aceasta, Secretariatul General al Președintelui Republicii a reacționat și l-a invitat pe prim-ministru să ia notă de cererea dlui Akdeniz. Prin urmare, la 23 iunie 1997, departamentul a informat reclamantul că cererea sa fusese transmisă Ministerului de Interne. În cele din urmă, la 17 iulie 1997, subprefectura de chamișgezek a informat reclamantul cu privire la răspunsul dat la cererea sa (...) anterior, printr-o scrisoare nr. 2/190 din 18 august 1994, președintele asociației noastre (...) a solicitat secretarului general (...) acordarea unui ajutor, dar această cerere a fost refuzată. Cu toate acestea, printr-o scrisoare nr. 475 din 24 septembrie 1996, subprefectura noastră solicitase ajutor, dar până în ziua de azi nu am primit niciun răspuns. Ajutorul în cauză vă va fi plătit, de îndată ce va fi disponibil (...). La data depunerii cererii sale, reclamantul nu primise încă ajutorul în cauză și, astfel cum reiese din dosar, în prezent, situația pare să rămână aceeași. II. DREPTUL ȘI PRACTICA PERTINENTĂ Principiile și procedurile privind răspunderea administrației pentru repararea daunelor rezultate din acte, cum ar fi cele denunțate în acest caz, pot fi rezumate după cum urmează. Constituția art. 125 alineatul (1) și 7 din Constituție prevede Orice act sau decizie a administrației este susceptibilă de a fi supusă unui control jurisdicțional.(..) Administrația are obligația de a repara orice prejudiciu care rezultă din acțiunile și măsurile sale. Această dispoziție nu suferă nici o restricție, nici în caz de urgență sau de război. Al doilea paragraf nu impune neapărat dovada existenței unei erori a administrației, a cărei răspundere are, prin urmare, un caracter absolut și obiectiv, bazat pe teoria riscului social În consecință, administrația poate să despăgubească pe oricine este victima unui prejudiciu cauzat de acte comise de persoane neidentificate sau de teroriști, atunci când se poate spune că statul nu și-a îndeplinit obligația de a menține ordinea și securitatea publică sau obligația de a proteja viața și bunurile indivizilor. art. 13 din Legea nr. 2577 privind procedura administrativă prevede: Persoanele ale căror drepturi au fost încălcate ca urmare a actelor administrative, înainte de a introduce o procedură administrativă, sunt obligate să depună o cerere de despăgubire în fața administrației în cauză, în termen de un an de la data la care au fost informate cu privire la actul în litigiu, printr-o notificare scrisă sau prin alte mijloace și, în orice caz, în termen de cinci ani de la data actului în cauză. O procedură administrativă poate fi introdusă, în cazul în care cererea lor este respinsă, în totalitate sau parțial, de către administrație. Termenul pentru acțiunea administrativă începe să curgă din ziua următoare notificării respingerii respective, sau, în cazul în care partea solicitantă nu a primit niciun răspuns, după termenul de 60 de zile prevăzut pentru aceasta. 3294 privind instigarea la asistență socială și solidaritate Legea nr. 3294 din 29 mai 1986 prevede constituirea în cadrul Băncii Centrale a unui fond, și anume Fondul de asistență socială și de solidaritate, pentru a sprijini persoanele aflate în dificultate. (...) este de a-i ajuta pe cetățenii aflați într-o situație de sărăcie și de suferință (...) și de a promova asistența socială și solidaritatea, ținând cont de faptul că aceasta se aplică tuturor celor care corespund acestei descrieri (art. 2). Sumele puse la dispoziția fondului respectiv trebuie să fie distribuite cetățenilor prin intermediul acestuia. De asemenea, legea prevede repararea daunelor cauzate de acte teroriste, întrucât art. 22 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului dispune de art. 22 din Legea nr. 3713. Cetățenii, victime ale prejudiciilor, pierderilor de vieți sau bunurilor ca urmare a acțiunilor teroriste, beneficiază de o prioritate în acordarea fondurilor de asistență socială și de solidaritate, iar nivelul și cadrul ajutorului sunt stabilite de Consiliul Fondului, cu condiția să nu depășească cele stabilite de responsabilii locali ai fondului. Regulamentul privind Fondul de ajutor social și de solidaritate, care a intrat în vigoare la 17 iulie 1986, prevede că art. 3 Se instituie un Consiliu al Fondului de ajutor social și de solidaritate care are ca obiectiv să decidă cu privire la alocarea resurselor fondului între statele membre. asociații. Consiliul este prezidat de un ministru de stat, desemnat de prim-ministru, compus din viceprim-ministru, viceprim-ministru de interne, viceprim-ministru al sănătății și securității sociale și director al asociațiilor aproape de Ministerul de Interne. Deciziile Consiliului intră în vigoare în urma aprobării primului ministru. Consiliul se întrunește o dată pe lună. (...) art. 8 Principiile repartizării resurselor fondului Resursele acumulate din fond sunt transferate asociațiilor ca urmare a deciziei Consiliului Fondului și aprobării acestuia de către prim-ministru. (.) În transfer resursele pentru asociații, pe lângă nivelurile de dezvoltare ale satelor și orașelor, sunt, de asemenea, luate în considerare a. (.) numărul de locuitori, b.... suma de moșteniri și donații făcute de particulari, c.... rata șomajului, d. (...) proiectele pregătite de asociații Potrivit reclamantului, lipsa statului de a-și îndeplini promisiunea de a-l admite în beneficiul ajutorului, prevăzută de legile nr. 3294 și 3713 în favoarea cetățenilor care sunt victime ale terorismului, a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neobosirea căilor de atac interne și subliniază, în primul rând, că reclamantul ar fi putut formula o acțiune în despăgubire în fața instanțelor administrative ca urmare a prejudiciului cauzat de un act terorist. Referindu-se la procedura administrativă, guvernul susține că orice victimă a unui prejudiciu care rezultă dintr-un act sau dintr-o acțiune a administrației poate solicita despăgubiri acesteia din urmă. În această privință, acesta prezintă Curții o serie de hotărâri care, în opinia sa, demonstrează că acțiunea administrativă ar fi efectivă și accesibilă pentru cauza, cum ar fi cea a reclamantului. Guvernul pledează în subsidiar pentru nerespectarea termenului de șase luni pentru depunerea cererii, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Acesta susține că, în măsura în care reclamantul susține că nu dispunea de nicio cale de atac efectivă, acesta ar fi trebuit să își depună cererea în termen de cel mult șase luni de la 2 iulie 1994, data incidentului sau cel târziu la 6 iunie 1995 data scrisorii subprefecturii. Reclamantul retorcă că a recurs, prevăzut și acordat prin legea nr. 3713, care, la început, s-a dovedit a fi adecvat și eficient pentru a-și remedia afirmațiile, susține că și-a dat seama de circumstanțele care au făcut ca această acțiune să fie ineficace prin scrisoarea din 17 iulie 1997 a subprefecturii. În ceea ce privește decizia din 6 iunie 1995 a subprefecturii, el susține că decizia menționată nu i-a fost notificată niciodată și că nu a avut cunoștință de aceasta decât în aprilie 1996. Curtea constată de la bun început că faptele prezentei cereri se disting de cele care au făcut obiectul hotărârilor sale în cauzele referitoare la incendiile caselor și la evacuarea forțată a sătenilor de către forțele de ordine (a se vedea Hotărârea Akdćvar și alții c. Turcia, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, Selçek și Asker c. Turcia , Hotărârea din 24 aprilie 1998, 1998-II, Gündem c. Turcia , Hotărârea din 25 mai 1998, 1998-III. În acest caz, recurentul nu se plânge de pierderile de bunuri din cauza actelor comise de forțele de ordine. Pe baza unei promisiuni neîndeplinite, acesta își exprimă argumentele din cauza faptului că nu a fost despăgubit, în conformitate cu legea privind combaterea terorismului, potrivit căreia victime ale prejudiciilor, pierderilor de vieți sau bunurilor ca urmare a acțiunilor teroriste, beneficiază de o prioritate în acordarea de ajutoare din Fondul de asistență socială și de solidaritate. Curtea acceptă că reclamantul se plânge, în general, că nu a putut fi despăgubit pentru prejudiciul material suferit de un act de terorism. Curtea amintește de la început că, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are drept scop să o menajeze în principiu statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale acestora (hotărârile Cardot c. Franța citată anterior, p. 19, § 36 și Fressoz și Roire c. Franța din 21 ianuarie 1999, Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 din convenție prevăd epuizarea doar a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate (Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 87-88, punctul 38). În cazul de față, cererea de despăgubire formulată de solicitant în fața autorităților locale era o utilizare cu caracter pur administrativ, acordul privind ajutorul și valoarea acestuia depindeau de competența discreționară a autorităților administrative. Chiar și în cazul în care administrația ar fi acordat un ajutor, valoarea ajutorului stabilit din oficiu de către administrație ar fi putut să acorde o contestație din partea reclamantului. În orice caz, acest demers a fost doar o etapă intermediară în procedura de despăgubire și răspunsul administrației nu constituia o decizie definitivă. Într-adevăr, din documentele furnizate de guvern reiese că, bazându-se pe răspunderea obiectivă a administrației, Tribunalul Administrativ al Malatya a acordat mai multor locuitori ai aceluiași sat care au aceleași afirmații ca și cele ale reclamantului despăgubiri ca compensare a diferenței dintre prejudiciul real și despăgubirea acordată în cadrul Fondului de ajutor social și de solidaritate; aceasta demonstrează că acțiunea respectivă a fost adecvată, efectivă și suficient pentru a permite reclamantului, de asemenea, să obțină despăgubiri satisfăcătoare pentru încălcările pe care le-a invocat. Prin urmare, a fost legitim reclamantului, în fața unui refuz implicit al administrației, fie să introducă o acțiune în despăgubire, în fața unei instanțe administrative, bazată pe răspunderea obiectivă a statului, fie o acțiune în plină instanță, o acțiune în instanță prevăzută în Legea nr. 2577 privind procedura administrativă . Or, reclamantul nu a recurs la niciuna dintre aceste acțiuni. Această concluzie scutește Curtea de a verifica dacă reclamantul a respectat, de asemenea, termenul de șase luni la depunerea cererii sale. Curtea consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Premier
de la requête n
o
39667/98
présentée par Yakup AKDENİZ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 9 novembre 2004 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
G.
Bonello
,
R.
Türmen
,
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
L.
Garlicki,
juges
,
et
de
M.
M.
O'Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 16 décembre 1997,
Vu l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle de la Cour du 5 décembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
A.
Introduction
Le requérant, Yakup Akdeniz, est un ressortissant turc, né en 1930 et résidant à İstanbul. A l'époque des faits, il était ouvrier à la retraite. Devant la Cour, il est représenté par M
e
Emine Akgün, avocate au barreau d'Istanbul.
Pendant sa retraite, le requérant investit tout son capital pour faire construire une maison sur sa terre natale
: le village de Cihangir du district de Çemișgezek, où il habita jusqu'au mois de juillet 1994.
Çemișgezek se situe dans la province de Tunceli, une de celles qui sont soumises à l'état d'urgence décrété en 1987 dans le Sud-Est de l'Anatolie. A partir de 1985 environ, de graves troubles entre les forces de sécurité et les membres de l'organisation illégale, PKK, ont fait rage dans cette région de la Turquie. Les événements et les affrontements qui s'y sont produits ont touché de nombreux villages, dont ceux de Tunceli
; certains furent évacués et d'autres, abandonnés par leurs habitants, les maisons étant détruites.
B.
Les circonstances de l'espèce
Le 2 juillet 1994, vers 20 h 30, Cihangir fut encerclé par des terroristes. Ceux-ci et les gardes de villages s'affrontèrent
jusqu'à 23 heures. Les terroristes utilisèrent des missiles, lesquels touchèrent quelques maisons, dont celle du requérant qui vit son habitation de quatre étages et tous ses biens mobiliers entièrement détruits.
Le lendemain, le commandement sous-préfectoral de la gendarmerie envoya une troupe sur les lieux. Les gendarmes dressèrent avec les villageois, victimes de l'attaque, un compte-rendu des événements et firent état des dégâts causés par les missiles.
Le 7 juillet 1994, le conseil des sages de Cihangir établit un constat quant au dommage matériel subi par le requérant. Il estima que le montant de la perte subie suite à la destruction de la maison et des biens mobiliers s'élevait à 462 000 000 livres turques (TRL). Le jour même, informés que la sous-préfecture de Çemișkezek serait prête à dédommager les victimes de l'incident en question, six villageois, dont M. Akdeniz, déposèrent chacun la requête suivante
:
«
Je vous présente, ci-joint, le procès verbal établi par le conseil des sages concernant ma maison et les biens [mobiliers] qui furent incendiés par les terroristes. Je sollicite respectueusement votre aide
».
Dans un rapport du 13 août 1994, l'association d'entraide sociale et de solidarité instaurée auprès de la sous-préfecture (ci-après, «
l'association
»), entérina les constatations et l'évaluation susmentionnées du conseil des sages. Or, par une lettre du 6 juin 1995, le sous-préfet, président de «
l'association
», informa E.D. – l'un des demandeurs d'aide sociale – de ce que les demandes des intéressés, dont celle du requérant, avaient été rejetées par le Conseil général du fonds d'entraide sociale et de solidarité (« le Secrétaire général »). Cette décision n'aurait pas été notifiée au requérant, lequel n'aurait pu en prendre connaissance qu'en avril 1996.
Le 16 juin 1996, le requérant s'adressa séparément au Premier Ministre et au ministère de l'Intérieur. Après avoir rappelé les faits, il s'exprima ainsi:
«
Par sa lettre du 6 juin 1995, le fonds (...) m'a débouté de ma demande. J'ai une totale confiance aux lois de notre Turquie et au droit. Par la présente, je vous prie de prendre en considération
ma situation de [détresse]
»
Le 4 juillet 1996, le président du département des relations publiques auprès du premier ministre («
le département ») répondit que la demande avait été transmise au ministère de l'Intérieur, pour avis. Cependant, ledit ministère n'agit point et, par conséquent, le requérant lui envoya, le 2
septembre 1996, ainsi qu'au Secrétaire général, puis, le 3
septembre, au Premier Ministre, la lettre suivante
:
«
(...) le procès-verbal d'état des lieux dressé par le commandement de la gendarmerie,
le constat établi par le conseil des sages ainsi que le constat de dégâts matériels préparé par les responsables de la sous-préfecture, suite à la destruction et à l'incendie [dont il s'agit], sont annexés à ma requête. Dans pareils cas, l'article 22 de la loi (...) sur la lutte contre le terrorisme prévoit, quant aux citoyens ayant subi des préjudices et pertes de biens du fait des actions terroristes, l'octroi d'une aide du fonds (...). Je sollicite votre autorisation (...) pour être admis au bénéfice d'une aide dudit fonds
»
Là encore, seul «
le département
» répondit au requérant en l'informant que sa demande avait été transmise à la préfecture d'Elazığ. Il semble toutefois que celui-ci n'ait pas donné acte de ladite demande.
Entre temps, İ.A., secrétaire général du comité de coordination attaché au Gouverneur de la région d'état d'urgence, donna au requérant une note, dans laquelle il invitait personnellement le préfet de Tunceli à accorder l'aide en question. Le 25
décembre 1996, le requérant s'adressa derechef à la préfecture de Tunceli,
en faisant valoir ladite note. Cette démarche s'avéra vaine.
Par des lettres du 22 mai 1997, en relatant tous les recours qu'il avait intentés sans succès, le requérant s'enquit de son sort auprès du Premier Ministre et du Président de la République. Soutenant que le montant de sa perte avait atteint les 5
000
000 000 TRL, il affirma être exténué et se plaignit de la passivité des autorités à son égard.
Cette fois-ci, c'est le secrétariat général du Président de la République qui réagit et invita le Premier Ministre à prendre acte de la requête de M.
Akdeniz. Par conséquent, le 23
juin 1997, «
le département
» informa le requérant que sa demande avait été transmise au ministère de l'Intérieur.
Finalement, le 17 juillet 1997, la sous-préfecture de Çemișgezek fit part au requérant de la suite donnée à sa demande
:
«
(...) auparavant, par une lettre n
o
2/190 du 18
août 1994, notre président de l'association (...) avait
demandé au Secrétaire général (...) l'affectation d'une aide, or cette demande avait été refusée. Cependant, par une lettre n
o
475 du 24 septembre 1996, notre sous-préfecture avait derechef demandé qu'une aide soit affectée, mais jusqu'à ce jour nous n'avons reçu aucune réponse. L'aide en question vous sera versée, dès qu'elle sera disponible (...).
»
A la date de l'introduction de sa requête, le requérant n'avait pas encore obtenu l'aide en question et, tel qu'il ressort du dossier, à l'heure actuelle, la situation semble demeurer la même.
II.
Les principes et les procédures concernant à la responsabilité de l'administration pour la réparation des dommages résultant des actes, tels que ceux dénoncés en l'espèce, peuvent se résumer comme suit.
A.
La Constitution
L'article 125 §§ 1 et 7 de la Constitution énonce
:
«
Tout acte ou décision de l'administration est susceptible d'un contrôle juridictionnel.(...) L'administration est tenue de réparer tout dommage résultant de ses actes et mesures.
»
Cette disposition ne souffre aucune restriction, même en cas d'état d'urgence ou de guerre. Le second alinéa ne requiert pas forcément d'apporter la preuve de l'existence d'une faute de l'administration, dont la responsabilité revêt dès lors un caractère absolu et objectif, fondé sur la théorie du «
risque social
». L'administration peut donc indemniser quiconque est victime d'un préjudice résultant d'actes commis par des personnes non identifiées ou des terroristes, lorsque l'on peut dire que l'Etat a manqué à son devoir de maintenir l'ordre et la sûreté publique, ou à son obligation de protéger la vie et les biens des individus.
L'article 13 de la loi n
o
2577 relative à la procédure administrative prévoit:
«
Les personnes dont les droits ont été violés du fait d'actes administratifs, avant d'intenter une procédure administrative, sont tenues d'introduire une demande en dommages et intérêts devant l'administration en cause, dans un délai d'un an à partir de la date où elles ont été informées de l'acte litigieux, par une notification écrite ou par d'autres moyens, et en tout état de cause, dans les cinq ans suivant l'acte en question. Une procédure administrative peut être intentée, si leur demande est rejetée, dans sa totalité ou partiellement, par l'administration. Le délai pour l'action administrative commence à courir à partir du jour suivant la signification dudit rejet, ou bien, si la partie demanderesse n'a obtenu aucune réponse, suivant le délai de soixante jours prévu pour celle-ci.
»
B.
La loi n
o
3294 sur l'instigation de l'entraide sociale et de la solidarité
La loi n
o
3294 du 29 mai 1986 prévoit la constitution, au sein de la Banque centrale, d'un fonds, à savoir
le fonds d'entraide sociale et de solidarité, afin de soutenir les personnes en difficulté. D'après son article 1
er
, le but de cette loi «
(...) est d'aider les citoyens se trouvant dans une situation d'indigence et de détresse (...) et de promouvoir l'entraide sociale et la solidarité
», sachant qu'elle est applicable à quiconque correspondant à cette description (article 2). Les sommes mises à la disposition dudit fonds sont à distribuer aux citoyens par l'intermédiaire
des associations d'entraide sociale et de solidarité, instaurées au niveau des préfectures et des sous-préfectures.
La réparation des dommages résultant d'actes terroristes relève également de cette loi. En effet, l'article 22 de la loi n
o
3713 sur la lutte contre le terrorisme dispose
:
«
Les citoyens, victimes de préjudices, pertes de vie ou de biens du fait des actions terroristes, bénéficient d'une priorité dans l'octroi par le fonds d'entraide sociale et de solidarité. Le niveau et le cadre de l'aide sont déterminés par le Conseil du fonds à condition de ne pas dépasser ceux qui sont fixés par les responsables locaux du fonds.
»
Le règlement relatif au fonds d'entraide sociale et de solidarité, entré en vigueur le 17 juillet 1986 prévoit que
:
Article 3
«
Il est institué un Conseil du fonds d'entraide sociale et de solidarité ayant pour objectif de décider sur la répartition des ressources du fonds entre les
associations. Le conseil est présidé par un ministre d'Etat, désigné par le premier ministre, et composé du vice-premier ministre, du vice-ministre de l'Intérieur, du vice-ministre de la Santé et de la Sécurité sociale et du directeur des associations près le ministère de l'Intérieur.
Les décisions du Conseil entrent en vigueur suite à l'approbation du premier ministre.
Le Conseil se réunit une fois tous les mois. (...)
»
Article 8
«
Les principes de la répartition des ressources du fonds
:
Les ressources amassées par le fonds sont transférées aux associations suite à la décision du Conseil du fonds et à l'approbation de celle-ci par le premier ministre.
( ...)
. Dans le transfert
[
des ressources aux associations], outre les niveaux de développement des villages et des villes, sont également pris en considération
;
a. (....) le nombre d'habitants,
b. (...) la somme des legs et des donations faits par les particuliers,
c . (...) le taux de chômage,
d. (...) les projets préparés par les associations ».
D'après le requérant, la carence de l'Etat dans la concrétisation de sa promesse de l'admettre au bénéfice de l'aide, prévue par les lois n
os
3294 et 3713 en faveur des citoyens victimes du terrorisme, a emporté violation de son droit au respect de ses biens, garanti par l'article 1
er
du Protocole n
o
1.
Le Gouvernement soulève une exception d'irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il relève, en premier lieu, que le requérant aurait pu former une action en réparation devant les cours administratives du fait de son dommage résultant d'un acte terroriste.
En se référant à la procédure administrative, le Gouvernement avance que toute victime d'un dommage résultant d'un acte ou d'une action de l'administration peut demander réparation à cette dernière. Il soumet, à cet égard, à la Cour, une série de jugements qui, selon lui, démontre que le recours administratif serait effectif et accessible pour le grief tel que celui du requérant.
Le Gouvernement plaide, à titre subsidiaire, le non-respect du délai de six mois pour l'introduction de la requête, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention. Il soutient que, dans la mesure où le requérant affirme qu'il ne disposait d'aucun recours effectif, il aurait dû introduire sa requête au plus tard dans les six mois suivant le 2 juillet 1994, date de l'incident, ou au plus tard le 6 juin 1995, date de la lettre de la sous-préfecture.
Le requérant rétorque qu'il a fait usage d'un recours, prévu et accordé par la loi n
o
3713, qui s'avérait, au début, adéquat et effectif pour remédier à ses allégations. Il affirme s'être rendu compte des circonstances qui rendaient ce recours ineffectif par la lettre du 17 juillet 1997 de la sous-préfecture. S'agissant de la décision du 6 juin 1995 de la sous-préfecture, il soutient que ladite décision ne lui a jamais été notifiée et qu'il n'en a eu connaissance qu'en avril 1996.
La Cour note d'emblée que les faits de la présente requête se distingue de ceux qui ont fait l'objet de ses arrêts dans des affaires relatives aux incendies des maisons et à l'évacuation forcée des villageois par les forces de l'ordre (voir, l'arrêt
Akdıvar et autres c. Turquie
, arrêt du 16 septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
Selçuk et Asker c. Turquie
, arrêt du 24 avril 1998, 1998-II,
Gündem c. Turquie
, arrêt du 25 mai 1998, 1998-III).
En l'occurrence,
le requérant
ne se plaint pas des pertes de biens en raison des actes commis par les forces de l'ordre. S'appuyant sur une promesse non tenue, il tire
son grief du fait de n'avoir pas été indemnisé, en application de la loi relative à la lutte contre le terrorisme, selon laquelle les
victimes de préjudices, pertes de vie ou de biens du fait des actions terroristes, bénéficient d'une priorité dans l'octroi des aides par le fonds d'entraide sociale et de solidarité.
La Cour accepte que le requérant se plaint, de manière générale, de n'avoir pas pu être dédommagé pour le dommage matériel subi par un acte de terrorisme.
La Cour rappelle, d'emblée, qu'aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention, tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (arrêts
Cardot c.
France
précité, p. 19, § 36 et
Fressoz et Roire
c. France du 21 janvier 1999,
Recueil des arrêts et décisions
1999-I, p. 61, §
37). Néanmoins, les dispositions de l'article
35 de la Convention ne prescrivent l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats (
Dalia c. France
du 19
février 1998,
Recueil
1998-I, pp.
87-88, §
38).
En l'espèce, la demande d'indemnité formulée par le requérant devant les autorités locales était un recours à caractère purement administratif, l'accord de l'aide et le montant de celle-ci dépendaient de la compétence discrétionnaire des autorités administratives. Même dans l'hypothèse où l'administration accorderait une aide, le montant de celle-ci déterminé d'office par l'administration aurait pu prêter à une contestation de la part du requérant. Quoi qu'il en soit, cette démarche n'était qu'une étape intermédiaire dans la procédure d'indemnisation et la réponse de l'administration ne constituait pas une décision définitive.
En effet, il ressort des documents fournis par le Gouvernement qu'en s'appuyant sur la responsabilité objective de l'administration,
le tribunal administratif de Malatya
,
a accordé, à plusieurs habitants du même village ayant les mêmes allégations que celles du requérant, des indemnités, à titre de compensation de la différence entre le préjudice réel et l'indemnisation accordée dans le cadre du fonds d'entraide sociale et de solidarité. Ceci démontre que ledit recours était adéquat, effectif
et suffisant pour permettre au requérant, lui aussi, d'obtenir réparation satisfaisante des violations qu'il alléguait. Par conséquent, il était loisible au requérant, face à un refus implicite de l'administration, soit d'introduire une action en réparation, devant un tribunal administratif,
se basant sur la responsabilité objective de l'Etat, soit une action en pleine juridiction, recours prévu
dans
la loi n
o
2577 relatif à la procéd
ure administrative
. Or, le requérant n'a fait usage d'aucun de ces recours.
Cette conclusion dispense la Cour de rechercher si le requérant a, par ailleurs, respecté le délai de six mois à l'introduction de sa requête.
La Cour estime que la requête doit être déclarée irrecevable pour non épuisement des voies de recours internes conformément à l'article 35 §§ 1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président