SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59246/00 prezentate de Zeki RÜZGAR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrunește la 9 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpääää Türmen Casadevell Maruste Pavlovschi Šikuta, judecători și grefier de secțiune al dlui O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 iulie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Zeki Rüzgar, este un resortisant turc, născut în 1966 și rezident la Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Koza Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 8 ianuarie 1999, în jurul orei 15:30, cabinetul de avocatură al reclamantului și, în jurul anului 1730, domiciliul său au făcut obiectul unei percheziții efectuate de polițiștii din cadrul Secțiunii de combatere a terorismului în apropierea conducerii securității din Ankara ( În prezența procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara (inclusiv a procurorului Republicii) și a reclamantului. Mai mulți avocați prezenți la fața locului au solicitat să asiste, în calitate de apărător al reclamantului, la aceste percheziții, însă cererea lor a fost respinsă. Acești avocați au elaborat ulterior mai multe procese-verbale de constatare a acestui refuz, precum și confiscarea diverselor documente în timpul perchezițiilor menționate. În aceeași zi, reclamantul a fost arestat la sediul Direcției de Securitate, apoi pus sub acuzare pentru apartenență la o organizație armată ilegală, DHKP/C (Devrimci Halk Kurtuluș Partsi/Cephesi, Partidul revoluționar de Eliberare a Poporului/Frontul). La 10 ianuarie 1999, avocații reclamantului au adresat o cerere procurorului general al Republicii în vederea obținerii unei autorizații de a comunica cu reclamantul și, cu această ocazie, l-au informat că problemele de sănătate ale reclamantului, care fusese tratat pentru tuberculoză și pneumonie, necesitau menținerea sa sub supraveghere medicală. În plus, aceștia au solicitat, având în vedere riscul de abuz, ca reclamantul să nu fie menținut în incintele de securitate și, având în vedere calitatea sa de avocat, ca procurorul să îl interogheze el însuși. În aceeași zi, Camera Medicilor din Ankara a recomandat procurorului Republicii să se asigure, ținând seama de istoricul medical al reclamantului, că a beneficiat de o supraveghere medicală zilnică și că a fost comparat cel mai devreme în fața unui judecător. La 11 ianuarie 1999, pe baza dispozițiilor articolului 16 alineatul (2) din Legea nr. 2845, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 4229, procurorul general al Republicii dispune prelungirea perioadei de luare în custodie a reclamantului până la 13 ianuarie 1999. Această decizie de prelungire se referă la data de 9 ianuarie 1999 pentru data arestării și a arestării în custodie a reclamantului. În aceeași zi, polițiștii atașați secțiunii de combatere a terorismului au emis un proces-verbal de audiere care menționa refuzul de a depune cererea reclamantului, precum și greva foamei inițiată de acesta. La 13 ianuarie 1999 a fost întocmit un proces-verbal de luare în custodie publică, conform căruia, între 12 ianuarie și 19:00 p.m. și 13 ianuarie 1999, ora 9:00, reclamantul a refuzat să se hrănească, informând temnicerii că făcea grevă foamei pentru a protesta împotriva arestării sale și a condițiilor de păstrare a acesteia. În aceeași zi, reclamantul a fost sesizat în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului Ankara. Considerând că prezența avocaților reclamantului ar fi de natură să compromită liniștea acestei înfățișări, judecătorul a refuzat să accepte cererea reclamantului care intenționa să beneficieze de asistența lor, astfel încât acesta să fie auzit fără prezența acestora. În cursul audierii sale, reclamantul a negat faptele reproșate și l-a rugat pe judecătorul care intenționa să renunțe la cauză, invocând în acest sens conținutul unei opinii dizidente emise de acesta din urmă la încheierea unei proceduri la care fusese supus anterior recurentul. La 14 ianuarie 1999 s-a întocmit un proces-verbal privind inventarierea bunurilor confiscate în cabinetul și la domiciliul reclamantului, constând, printre altele, în dischete și casete video. La 4 februarie 1999, procurorul Republicii l-a acuzat pe reclamant, precum și pe alți doi acuzați de apartenență la organizația incriminată și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 168 alineatul (1) din Codul penal. La 4 martie 1999 a început procesul reclamantului în fața primei camere a Curții de Securitate a statului Ankara, compusă dintr-un magistrat militar și doi judecători civili. Cu această ocazie, trei dintre judecătorii din această cameră, inclusiv președintele, judecătorul militar și judecătorul supleant, au adresat o cerere de retragere președintelui instanței, în conformitate cu dispozițiile articolului 21 alineatul (1) din Codul de procedură penală. Ei au susținut că numele lor au fost incluse pe o dischetă de calculator introdusă la domiciliul reclamantului și că au stabilit o listă de ținte Întrebarea a fost trimisă celei de-a doua camere a Curții de Securitate a statului, instanță de aceeași natură și de același grad, care a estimat, în aceeași zi, că nu există niciun motiv care să poată constitui o cauză de renunțare, faptele în cauză nefiind suficient de grave și de grave pentru a le aduce atingere imparțialității lor. În urma acestei decizii, reclamantul a prezentat o cerere de recuzare a judecătorilor în cauză din motive de suspiciune legitimă. Cererea sa a fost respinsă. La 5 martie, 23 martie și 20 aprilie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a auzit pe pârât în apărarea sa și avocații în pledoariile lor. În cursul acestor audieri, reclamantul a solicitat informații suplimentare, audierea martorilor, transmiterea de copii ale dischetelor și casetelor video confiscate, recuzarea a doi magistrați, precum și eliberarea sa provizorie. În plus, acesta a subliniat faptul că percheziția efectuată către cabinetul său de avocatură era ilegală și, în consecință, că documentele confiscate nu puteau fi depuse în dosarul de judecată. La încheierea acestor audieri, Curtea de Securitate a statului a refuzat să accepte cererile reclamantului și a ordonat o expertiză legală a mai multor dischete și casete video, precum și o expertiză suplimentară pentru a verifica scrierea electronică a dischetelor. În plus, a solicitat Parchetului să precizeze dacă păstra dischete sau înregistrări video confiscate la domiciliu sau la cabinetul reclamantului, în afară de cele prezentate în urma percheziției. La 20 mai 1999, Curtea de Securitate a statului l-a auzit pe expert. În timpul acestei audieri, având în vedere că a avut cuvinte injuriose împotriva instanței, reclamantul a fost exclus din sala de judecată. În acest sens, susținând o restricție privind exercitarea dreptului la apărare, avocații reclamantului au părăsit sala. La sfârșitul audierii, instanța a solicitat Parchetului să dea în judecată acești avocați pentru nerespectarea obligațiilor profesiei lor. La 24 mai 1999, avocații reclamantului au formulat opoziție în fața Curții de Securitate a statului împotriva procesului-verbal de audiere din 20 mai 1999. La 17 iunie 1999, avocații reclamantului au trimis o scrisoare procurorului republicii, conform căreia se plângeau că nu au avut acces la tribunal și la sala de judecată în care se prezentau clienții lor. În aceeași zi, Curtea de Securitate a statului a pronunțat eliberarea provizorie a reclamantului. Începând cu 20 iulie 1999, Curtea de Securitate a statului a stat într-o cameră formată numai din judecători civili. În această zi, a acuzat primirea noului raport de expertiză și l-a trimis la dosar. Constatând contradicții între concluziile acestui raport și cele stabilite anterior, avocații reclamantului au solicitat informații suplimentare, care au fost respinse. La 10 august și 9 septembrie 1999, reclamantul a reiterat cererea de informații suplimentare. La 4 octombrie 1999, procurorul Republicii și-a pus rechizițiile pe fond. El a solicitat condamnarea reclamantului în conformitate cu art. 168 alineatul (2) din Codul penal și cu art. 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului pentru apartenența la organizația armată ilegală DHKP/C. La 5 și 21 octombrie, 4 noiembrie și 7 decembrie 1999, Curtea de Securitate a statului a trimis cazul înapoi în așteptarea memoriului în apărare al inculpaților. La 21 decembrie 1999, reclamantul și-a prezentat memoriul în apărare în care a respins acuzațiile aduse împotriva sa. În plus, acesta a contestat legalitatea percheziției efectuate la domiciliul său și la cabinetul său de avocatură și a susținut că documentele astfel confiscate nu pot fi luate în considerare ca elemente de probă ca urmare a faptului că au fost confiscate ilegal. Pe baza articolului 6 din Convenție, acesta a susținut, de asemenea, lipsa de echitate a procedurii, din cauza prezentării de probe false, a prezenței unui magistrat militar în componența Curții de Securitate a statului în stadiul de instruire și de refuz al recuzarii magistraților în acest caz, în timp ce exista o cauză legitimă de suspiciune împotriva acestora. La 30 decembrie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de apartenență la o organizație armată ilegală și l-a condamnat la 15 ani de închisoare în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. La 4 octombrie 2000, reclamantul a luat măsuri de casare. La 26 octombrie 2000, Curtea de Casație a acceptat recursul și a infirmat hotărârea de primă instanță. Motivația hotărârii Curții de Casație se poate citi după cum urmează Dacă magistrații nu pot să se debaraseze de obligațiile care le sunt conferite de Constituție și de legi, nu este corect să se oblige un judecător să examineze orice cauză. Articolele 21 și următoarele din Codul de procedură penală stabilesc cazuri de recuzare sau de dezmințire a unei cauze (...) în ciuda motivelor întemeiate, logice și conforme cu dreptul prezentat de Președinte și de membrii (...) Curții care se ocupă de această cauză pentru a justifica renunțarea lor, instanța sesizată a problemei (...) a procedat la o eroare de apreciere refuzând această dezmințire. Prin urmare, recursul prezentat (...) apare în această privință bine întemeiat. La 23 iulie 2002, instanța de securitate a statului, sesizată la trimiterea Curții de Casație, a solicitat Direcției Comisiei Judiciare să soluționeze problema componenței instanței care trebuie să cunoască cauza. La 29 iulie 2002, Comisia definește lista magistraților care trebuie să aibă loc în cadrul Curții de Securitate a statului care se ocupă de litigiu. La 12 septembrie 2002, reclamantul s-a plâns în fața Curții de Securitate a statului de neregularitatea sesizării Comisiei și a solicitat aplicarea dispozițiilor legislative privind recuzarea din oficiu a magistraților. La 16 iunie 2004 a fost adoptată Legea nr. 5190 de modificare a Codului de procedură penală și de eliminare a cursurilor de securitate ale statului. Această lege prevede înlocuirea cursurilor de securitate ale statului cu cursuri de asediu a căror competență va trebui să fie definită de Consiliul Suprem al Magistraturii. La 2 iulie 2004, Consiliul Suprem al Magistraturii a adoptat o decizie de înființare a optsprezece cursuri de asediu în opt departamente, în locul cursurilor de securitate ale statului. Astfel, a instituit o curte de asediu la Ankara, în locul celor două cursuri de securitate ale statului existent, și a definit jurisdicția acestuia, precum și magistrații care se aflau acolo. Cazul reclamantului este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale. Dreptul intern relevant art. 168 alineatul (2) din Codul penal prevede Oricine, în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 125..., constituie o bandă sau o organizație armată sau se ocupă de conducerea și comanda sau de o anumită responsabilitate într-o astfel de bandă sau organizație, va fi condamnat la o pedeapsă minimă de 15 ani de închisoare. art. 21 alineatul (1) din Codul de procedură penală stabilește lista cazurilor în care un magistrat nu își poate exercita atribuțiile Orice judecător poate fi recuzat pentru următoarele cauze, în cazul în care judecătorul a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării (...) art. 16 alineatul (2) din Legea nr. 2845, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 4229, de instituire a cursurilor de securitate ale statului și de reglementare a procedurilor urmate în fața lor, dispunea de orice persoană arestată sau deținută pentru infracțiuni care intră sub incidența competenței exclusive a Curților de Securitate ale statului (...) trebuie adusă în fața unui judecător (...) cel târziu în termen de 48 de ore. ... în cazul unui delict colectiv (...) procurorul Republicii poate dispune prelungirea acestei detenții până la patru zile. Dacă interogatoriul nu este încheiat în această perioadă, această perioadă poate fi extinsă la șapte zile la cererea procurorului Republicii și la decizia unui judecător. La 16 iunie 2004 a fost adoptată legea nr. În conformitate cu art. 3, Legea nr. 2845 a fost abrogată. art. 394 litera (a) din această lege se citește după cum urmează: Cazurile privind infracțiunile de mai jos vor fi examinate prin intermediul cursurilor de asediu instituite la propunerea Ministerului Justiției și de desemnare a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât să aibă o competență care să acopere mai mult de un departament de infracțiuni prevăzut la articolele 125-139, 146-157, 168, 169, 171 și 172 din Legea penală nr. 765 (...) Infracțiunile prevăzute în Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului (...) la propunerea Ministerului Justiției, Consiliul Suprem al Magistraturii decide înființarea în același loc a mai mult de o instanță de asediu competentă să cunoască infracțiunile enunțate la primul paragraf. art. 1 La data intrării în vigoare a acestei legi, se pune capăt competențelor și funcțiilor cursurilor de securitate ale statului și ale procurorilor Republicii în apropierea cursurilor de securitate ale statului (...) art. 2 tranzitoriu se citește după cum urmează: Procesele și urmăririle în desfășurare în fața Curților de Securitate ale statului și procurorii Republicii în apropierea Curților de Securitate ale statului, ale căror funcții și competențe se încheie la data intrării în vigoare a acestei legi (...), în funcție de natura lor și de dispozițiile legii, vor fi transferate ca atare, la cursul de asediu competent și procurori ai Republicii Departamente în care se află aceste Curți. În temeiul articolului 58 din legea care reglementează profesia de avocat, o percheziție poate fi efectuată la cabinetul unui avocat sau la domiciliul acestuia numai cu permisiunea unui judecător, sub conducerea procurorului Republicii și în prezența unui reprezentant al baroului. art. 94 din Codul de procedură penală prevede percheziția la domiciliul unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni. art. 97 prevede că decizia de a efectua o percheziție este luată de judecător, însă, în cazul în care o întârziere ar fi dăunătoare, procurorii Republicii sau polițiștii însărcinați cu executarea ordinelor pot efectua o percheziție. În cazul în care percheziția se efectuează în absența judecătorului sau a procurorului Republicii, aceasta trebuie să aibă loc în prezența a doi membri ai autorității comune sau a doi vecini. În temeiul articolului 98, persoana al cărei domiciliu este percheziționat poate participa la operație. În cazul în care este absentă, percheziția trebuie să aibă loc fie în prezența reprezentantului său, a unui părinte, a unui rezident sau a unui vecin. În conformitate cu art. 125 din Constituție, orice act sau decizie a administrației poate face obiectul unui control jurisdicțional, în special în temeiul articolului 13 din Legea nr. 2577 privind procedura administrativă, orice victimă a unui prejudiciu care rezultă dintr-un act al administrației poate solicita despăgubiri în termen de un an de la data actului pretins. În cazul respingerii integrale sau parțiale a cererii sau în cazul în care nu s-a obținut niciun răspuns în termen de 60 de zile, victima poate iniția o procedură administrativă. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul declară că a fost supus unor tratamente abuzive în timpul custodiei sale, cum ar fi amenințări, insulte, menținerea într-o cameră mică, fără acoperire, lipsa unui examen medical în pofida unei stări de sănătate precare, mâini împiedicate și legat la ochi pe durata interogării sale. Reclamantul consideră că decizia procurorului general al Republicii din 11 ianuarie 1999 prin care se dispune prelungirea custodei sale până la 13 ianuarie 1999 era ilegal în măsura în care aceasta purta durata detenției sale peste patru zile, fără o decizie a unui judecător, încălcând normele de drept intern; în plus, el se plângea de durata acestei detenții, care, în opinia sa, a început la 8 ianuarie 1999-15. 30 (aproximativ) pentru a se încheia la 13 ianuarie 1999, ora 14:00, adică aproape patru zile, douăzeci și o oră și treizeci de minute mai târziu. În acest sens, el invocă art. 5 alin. (1) și (3) din Convenție. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul susține că a fost supus în mai multe privințe, în timpul urmăririi penale împotriva sa, unui refuz al unui proces echitabil și al încălcării dreptului la apărare. În primul rând, invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, se plânge de lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, datorită prezenței unui magistrat militar în timpul unei părți a procedurii. În plus, consideră că refuzul de revocare a magistraților care se află în cadrul Curții de Securitate a statului, chiar dacă există împotriva lor o cauză legitimă de suspiciune, aduce atingere dreptului său la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul susține, de asemenea, că, în timpul detenției sale, și-a folosit dreptul la tăcere și a refuzat să se hrănească în semn de protest, însă această atitudine a fost rescrisă în procesele-verbale întocmite în timpul custodiei sale ca caracteristică a comportamentului activist. În opinia sa, aceasta este o constatare a vinovăției prealabile care aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție și, în acest sens, invocă art. 6 alineatul (2) (combinat cu art. 7 sau citit separat) din convenție. În cele din urmă, invocând art. 6 alineatul (3) din convenție, reclamantul se plânge de nerespectarea de către instanțele naționale a dreptului la apărare din cauza atât a plății proceselor-verbale menționate mai sus, cât și a faptului că acestea sunt luate în considerare ca elemente de probă. În plus, acesta susține că nu a putut vorbi cu avocații săi în timpul custodiei sale și că a beneficiat de asistența acestora atunci când a depus mărturie în fața procurorului republicii și a judecătorului-șef și reamintește, de asemenea, că instanțele naționale au refuzat să procedeze la audierea martorilor și la examinarea probelor prezentate cu descărcare de gestiune. În cele din urmă, reclamantul consideră că percheziția efectuată la domiciliul său și la cabinetul său de avocatură era lipsită de temei juridic și a încălcat în acest sens cerințele articolului 8 din convenție. ÎN DREPT, recurentul invocă o încălcare a articolului 5 alineatul (1) și a articolului 3 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul consideră că, având în vedere în special starea sa precară de sănătate, condițiile de păstrare a acesteia constituie un tratament necorespunzător în sensul articolului 3 din convenție. În ceea ce privește presupusa lipsă a îngrijirii medicale adecvate în timpul detenției, Curtea constată de la început că reclamantul a informat autoritățile competente cu privire la starea sa de sănătate și că Camera medicilor din Ankara a recomandat procurorului Republicii să asigure, ținând seama de istoricul medical al persoanei în cauză, că reclamantul beneficiază de o supraveghere medicală zilnică și că se prezintă în fața unui judecător cât mai curând posibil. Or, în cazul în care Curtea amintește că a considerat deja ca făcând parte din garanțiile fundamentale ale persoanelor aflate în detenție dreptul de a solicita o examinare de către un medic la alegerea sa (Algür c. Turcia [GC], n 32574/96, § 44, 22 În cazul de față, Comisia constată că niciun element din dosar nu permite deducerea faptului că reclamantul nu a fost supus unui control medical în timpul custodiei sale și nici nu i s-a refuzat autorizarea de a se vedea un medic. În special, un certificat medical nu permite Curții să stabilească în ce măsură starea de sănătate a reclamantului a putut fi afectată de condițiile de custodie. În ceea ce privește celelalte condiții denunțate de solicitant, Curtea constată că acesta se limitează în general la a pretinde că a fost plasat într-o cameră rece mică, că a fost insultat și amenințat și că a fost legat la ochi și la mâinile împiedicate în timpul interogatoriului. Cu toate acestea, Comisia nu poate decât să se surprindă că reclamantul, având în vedere profesia sa (avocat), nu a încercat să aducă acest motiv la cunoștința autorităților interne; de exemplu, prin depunerea unei plângeri împotriva persoanelor responsabile pentru inițierea unei anchete în fața instanțelor naționale. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate concluziona decât în absența unor elemente care, împreună, pot genera o suspiciune rezonabilă că condițiile de custodie a reclamantului au atins pragul de gravitate care condiționează aplicabilitatea articolului 3 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii de nefondare trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că a fost supus în mai multe privințe, în timpul urmăririi penale împotriva sa, unui refuz al unui proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale, al încălcării dreptului la apărare, precum și al prezumției de nevinovăție. 6 alin. (1) și (3) Curtea constată că reclamantul se plânge în principal de componența Curții de Securitate a statului care a fost obligată să soluționeze litigiul, în special de refuzul de a recuza anumiți magistrați care fac parte din acesta. În plus, el contestă examinarea probelor efectuate de judecătorii naționali. În această privință, Curtea constată că reclamantul a contestat lista magistraților însărcinați cu judecarea litigiului. Această contestație rămâne în prezent pendinte în fața instanțelor interne, precum și întreaga procedură penală diligentă împotriva sa. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, prezentarea acestor obiecțiuni pare prematură. Prin urmare, reclamantul nu se poate plânge, în această stare, în această privință, de nicio încălcare a dispozițiilor articolului 6 din convenție; cu toate acestea, îi este permis să sesizeze din nou Curtea în cazul în care, în urma procedurilor penale inițiate împotriva sa, consideră că este victima presupuselor încălcări. Această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește presupusa încălcare a prezumției de nevinovăție [art. 6 alineatul (2) coroborat cu art. 7 sau citit separat], Curtea amintește că acest principiu consacrat figurează printre elementele procesului penal echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) Este necunoscut dacă o declarație oficială privind un inculpat reflectă sentimentul că el este vinovat, în timp ce vinovăția sa nu a fost stabilită în prealabil în mod legal. Este suficient, chiar și în absența unei constatări formale, să se sugereze că magistratul îl consideră vinovat (Daktaras c. Lituania, nr 4909/98, § 41, CEDH 2000 X). Or, în speță, Curtea subliniază că procesul-verbal de luare în custodie publică constituie o simplă expunere scrisă a faptelor care au avut loc în timpul custodiei reclamantului, iar avizul agenților verbali, potrivit căruia reclamantul este prezentat ca fiind un activist, nu depășește nicio calificare a oricărei încălcări. Pe de altă parte, nu este necesar să se speculeze dacă documentul în cauză poate fi considerat o dovadă de natură să lege judecătorii sau să afecteze echitatea procedurii, întrucât procedura rămâne în continuare pendinte în fața instanțelor interne. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul a declarat ilegalitatea percheziției efectuate la domiciliul său și la cabinetul său de avocatură. Curtea amintește de la început că, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are drept scop să o menajeze în principiu statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale acestora (Cardot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36 și Fressoz și Roire c. Franța [GC], n 29183/95, § 37, CEDO 1999 I. Aceasta înseamnă că motivul pe care se intenționează să îl sesizeze Curtea trebuie mai întâi invocat, cel puțin în esență și în condițiile prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (Saidi c. Franța, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A n 261-C, p. 54, § 38 și Gasus Dosier - und Fördertechnik c. Țările de Jos, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A n 45 alin. 48). Or, în acest caz, Comisia constată că, presupunând chiar că percheziția în cauză s-a desfășurat efectiv în absența unei autorizații judiciare contrare legislației care reglementează această chestiune, reclamantul dispunea de căile de atac penale sau civile pentru a căuta răspunderea autorilor unui astfel de act. Astfel de căi de atac ar fi putut oferi autorităților interne posibilitatea de a examina condițiile în care au avut loc perchezițiile denunțate și, astfel, de a stabili dacă a avut loc o ilegalitate dăunătoare. În această privință, Curtea nu este convinsă că, prin ridicarea ilegalității percheziției în fața Curții de Securitate a statului, în singurul scop de a contesta admisibilitatea probelor aflate în întreținere colectate, reclamantul și-a adus suficient la cunoștință autoritățile interne, în special în ceea ce privește profesia sa (avocatul). Având în vedere elementele furnizate de solicitant, nu s-a constatat că acesta a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac interne. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în acest sens, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. examinarea obiecțiunilor reclamantului, obținute din prelungirea și din perioada în care a fost arestată Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Moduler Președinte
de la requête n
o
59246/00
présentée par Zeki RÜZGAR
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 9 novembre 2004 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
R.
Türmen
,
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
J.
Šikuta,
juges
,
et de M.
M.
O'Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juillet 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Zeki Rüzgar, est un ressortissant turc, né en 1966 et résidant à Ankara. Il est représenté devant la Cour par M
e
S.
Kozağaçlı, B.
Vangölü, B. Așçı, M. Narin, S. Ceylan, E. Paydak, avocats à Ankara.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant peuvent se résumer comme suit.
Le 8 janvier 1999, vers 15 h 30, le cabinet d'avocat du requérant puis, vers 17
h
30, son domicile firent l'objet d'une perquisition effectuée par des policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté d'Ankara («
la direction de la sûreté
») et ce, en présence du procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara («
le procureur de la République
») et du requérant.
Plusieurs avocats présents sur les lieux demandèrent à assister, en qualité de défenseur du requérant, à ces perquisitions. Leur demande fut toutefois rejetée. Ces avocats dressèrent par la suite plusieurs procès-verbaux de constat relatant ce refus ainsi que la saisie de diverses pièces lors desdites perquisitions.
Le même jour, le requérant fut placé en garde à vue dans les locaux de la direction de la sûreté, puis mis en examen pour appartenance à une organisation armée illégale, le DHKP/C (
Devrimci Halk Kurtuluș Partisi / Cephesi
, Parti révolutionnaire de libération du peuple / Front).
Le 10 janvier 1999, les avocats du requérant adressèrent une demande au procureur de la République aux fins d'obtenir une autorisation de communiquer avec le requérant. A cette occasion, ils l'informèrent que les problèmes de santé du requérant, qui avait été soigné pour tuberculose et pneumonie, nécessitaient son maintien sous contrôle médical. Ils demandèrent en outre, eu égard au risque de mauvais traitements, que le requérant ne fût pas maintenu dans les locaux de la sûreté et, eu égard à sa qualité d'avocat, que le procureur procédât lui-même à son interrogatoire.
Le même jour, la Chambre des médecins d'Ankara recommanda au procureur de la République de veiller, compte tenu des antécédents médicaux du requérant, à ce qu'il bénéficiât d'un suivi médical quotidien et comparût au plus tôt devant un juge.
Le 11 janvier 1999, se fondant sur les dispositions de l'article 16 § 2 de la loi n
o
2845, telle que modifiée par la loi n
o
4229, le procureur de la République ordonna la prolongation de la garde à vue du requérant jusqu'au 13
janvier 1999. Cette décision de prolongation porte mention du 9
janvier 1999 au titre de la date d'arrestation et de placement en garde à vue du requérant.
Le même jour, les policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme dressèrent un procès-verbal d'audition portant mention du refus de déposer du requérant ainsi que de la grève de la faim entamée par celui-ci. Le requérant refusa de signer ce procès-verbal.
Le 12 janvier 1999 à 18 h 30, le requérant s'entretint avec ses avocats.
Le 13 janvier 1999 fut dressé un procès-verbal de garde à vue aux termes duquel, du 12 janvier à 19 heures au 13 janvier 1999 à 9 heures, le requérant a refusé de s'alimenter, informant les geôliers qu'il faisait une grève de la faim pour protester contre son arrestation et les conditions de sa garde à vue.
Le même jour, le requérant fut déféré devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara («
le juge assesseur
»). Estimant que la présence des avocats du requérant serait de nature à compromettre la tranquillité de cette comparution, le juge assesseur refusa de faire droit à la demande du requérant tendant à bénéficier de leur assistance, de sorte qu'il fut entendu hors la présence de ces derniers. Au cours de son audition, le requérant nia les faits reprochés et demanda au juge assesseur de se désister de l'affaire, invoquant pour ce faire le contenu d'une opinion dissidente émise par ce dernier au terme d'une procédure dont le requérant avait précédemment fait l'objet. Le juge assesseur refusa de faire droit à cette demande et ordonna le placement du requérant en détention provisoire.
Le 14 janvier 1999 fut dressé un procès-verbal portant inventaire des biens saisis au cabinet et au domicile du requérant, consistant notamment en des disquettes informatiques et cassettes vidéo.
Le 4 février 1999, le procureur de la République inculpa le requérant ainsi que deux autres accusés pour appartenance à l'organisation incriminée et requit sa condamnation en vertu de l'article 168 § 1 du code pénal.
Le 4 mars 1999 débuta le procès du requérant devant la première chambre de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara, composée d'un magistrat militaire et de deux juges civils. A cette occasion, trois des magistrats siégeant au sein de cette chambre, dont son président, le juge militaire et le juge suppléant adressèrent une demande de désistement à la présidence de la juridiction, conformément aux dispositions de l'article 21 § 1 du code de procédure pénale. Ils firent valoir que leurs noms figuraient sur une disquette informatique saisie au domicile du requérant et établissant une «
liste de cibles
» («
hedef listesi
»), constitutive d'un élément de preuve à charge et de nature à leur faire subir un préjudice. La question fut renvoyée à la deuxième chambre de la cour de sûreté de l'Etat, juridiction de même nature et de même degré, qui estima, le même jour, qu'il n'existait aucun motif susceptible de constituer une cause de désistement, les faits en question n'étant pas suffisamment graves et sérieux pour porter atteinte à leur impartialité. A la suite de cette décision, le requérant présenta une requête aux fins de récusation des juges en question pour cause de suspicion légitime. Sa demande fut rejetée.
Les 5 mars, 23 mars et 20 avril 1999, la cour de sûreté de l'Etat entendit l'accusé dans sa défense et les avocats dans leurs plaidoiries. Au cours de ces audiences, le requérant demanda un supplément d'information, l'audition de témoins, la transmission de copies des disquettes informatiques et cassettes vidéo saisies, la récusation de deux magistrats, ainsi que sa libération provisoire. Il souligna en outre que la perquisition effectuée à son cabinet d'avocat était illégale et, en conséquence, que les pièces y saisies ne pouvaient être versées au dossier d'instance. Au terme de ces audiences, la cour de sûreté de l'Etat refusa de faire droit aux demandes du requérant et ordonna une expertise légale de plusieurs disquettes et cassettes vidéo, ainsi qu'un complément d'expertise pour vérifier l'écriture informatique des disquettes. Elle demanda en outre au parquet de préciser s'il conservait des disquettes ou enregistrements vidéo saisis au domicile ou au cabinet du requérant, hors ceux remis à la suite de la perquisition.
Le 20 mai 1999, la cour de sûreté de l'Etat entendit l'expert. Relevant que la pièce à conviction dite «
liste de cibles
» n'était pas ressortie de l'expertise en question, elle demanda une nouvelle expertise de l'ensemble des pièces saisies. Au cours de cette audience, ayant eu des propos injurieux à l'encontre de la cour, le requérant fut exclu de la salle d'audience. Sur ce, alléguant une restriction à l'exercice des droits de la défense, les avocats du requérant quittèrent la salle. Au terme de l'audience, la cour demanda au parquet d'engager des poursuites contre ces avocats pour manquement aux devoirs de leur profession.
Le 24 mai 1999, les avocats du requérant formèrent opposition devant la cour de sûreté de l'Etat contre le procès-verbal d'audience du 20 mai 1999.
Le 17 juin 1999, les avocats du requérant adressèrent un courrier au procureur de la République aux termes duquel ils se plaignaient de n'avoir pu accéder au palais de justice et à la salle d'audience où comparaissait leur client. Le même jour, la cour de sûreté de l'Etat prononça la libération provisoire du requérant.
A compter du 20 juillet 1999, la cour de sûreté de l'Etat siégea en une chambre composée uniquement de juges civils. Ce jour, elle accusa réception du nouveau rapport d'expertise et le versa au dossier. Constatant des contradictions entre les conclusions de ce rapport et celui établie antérieurement, les avocats du requérant demandèrent un supplément d'information, lequel fut refusé.
Les 10 août et 9 septembre 1999, le requérant réitéra sa demanda tendant à un supplément d'information.
Le 4 octobre 1999, le procureur de la République déposa ses réquisitions sur le fond. Il demanda la condamnation du requérant en application de l'article
168 § 2 du code pénal et de l'article 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme pour appartenance à l'organisation armée illégale DHKP/C.
Les 5 et 21 octobre, 4 novembre et 7 décembre 1999, la cour de sûreté de l'Etat renvoya l'affaire dans l'attente du mémoire en défense des accusés.
Le 21 décembre 1999, le requérant présenta son mémoire en défense dans lequel il réfuta les accusations portées à son encontre. Il contesta en outre la légalité de la perquisition effectuée à son domicile et à son cabinet d'avocat, et fit valoir que les documents ainsi saisis ne sauraient être pris en compte comme éléments de preuve du fait de l'illégalité dont leur saisie était entachée. Se fondant sur l'article 6 de la Convention, il argua également le défaut d'équité de la procédure, en raison de la soumission de fausses preuves, de la présence d'un magistrat militaire dans la composition de la cour de sûreté de l'Etat au stade de l'instruction et du refus de récusation des magistrats y siégeant alors qu'il existait une cause de suspicion légitime à leur encontre. Il soutint enfin que ses droits de la défense avaient été bafoués.
Le 30 décembre 1999, la cour de sûreté de l'Etat reconnut le requérant coupable d'appartenance à une organisation armée illégale et le condamna à une peine de quinze ans d'emprisonnement en vertu de l'article 168 § 2 du code pénal et de l'article 5 de la loi n
o
3713.
Le 4 octobre 2000, le requérant se pourvut en cassation.
Le 26 octobre 2000, la Cour de cassation fit droit au pourvoi et infirma l'arrêt de première instance. La motivation de l'arrêt de la Cour de cassation peut se lire comme suit
:
«
Si les magistrats ne peuvent se décharger des devoirs qui leurs sont conférés par la Constitution et les lois, il n'est pas juste d'obliger un juge à examiner toute affaire. Les articles 21 et suivants du code de procédure pénale établissent des cas de récusation ou de désistement d'une affaire (...) Malgré les raisons justes, logiques et conformes au droit présentées par le Président et les membres (...) de la cour en charge de cette affaire pour justifier leur désistement, l'instance saisie de la question, (...) procéda à une erreur d'appréciation en refusant ce désistement. Le pourvoi présenté (...) apparaît donc à cet égard bien fondé.
»
Le 23 juillet 2002, la cour de sûreté de l'Etat, saisie sur renvoi de la Cour de cassation, demanda à la Direction de la Commission judiciaire près la cour de sûreté de l'Etat («
la Commission
») de trancher la question de la composition de l'instance devant connaître de l'affaire.
Le 29 juillet 2002, la Commission définit la liste des magistrats devant siéger au sein de la cour de sûreté de l'Etat en charge du litige.
Le 12 septembre 2002, le requérant se plaignit devant la cour de sûreté de l'Etat de l'irrégularité de la saisine de la Commission et demanda l'application des dispositions législatives relatives à la récusation d'office des magistrats.
Le 16 juin 2004 fut adoptée la loi n
o
5190 portant modification du code de procédure pénale et suppression des cours de sûreté de l'Etat. Cette loi prévoit de remplacer les cours de sûreté de l'Etat par des cours d'assises dont le ressort de compétence devra être défini par le Conseil supérieur de la magistrature.
Le 2 juillet 2004, le Conseil supérieur de la magistrature adopta une décision portant création de dix-huit cours d'assises dans huit départements, en lieu et place des cours de sûreté de l'Etat. Il institua ainsi une cour d'assises à Ankara, à la place des deux cours de sûreté de l'Etat y existant, et en définit le ressort de compétence, de même que les magistrats y siégeant.
L'affaire du requérant est toujours pendante devant les instances nationales.
B.
Le droit interne pertinent
L'article 168 § 2 du code pénal dispose
:
«
Quiconque, en vue de commettre les infractions énoncées aux articles 125 (...), constitue une bande ou une organisation armée ou se charge de la direction et du commandement ou d'une responsabilité particulière dans une telle bande ou organisation, sera condamné à une peine minimum de quinze ans d'emprisonnement.
Les divers membres de la bande ou de l'organisation seront condamnés à une peine de dix à quinze ans d'emprisonnement.
»
L'article 21 § 1 du code de procédure pénale définit la liste des cas où un magistrat ne peut exercer ses fonctions
:
«
Tout juge peut être récusé pour les causes ci-après
:
1.
Si le juge a subi un préjudice du fait de l'infraction (...)
»
L'article 16 § 2 de la loi n
o
2845, telle que modifiée par la loi n
o
4229, instituant les cours de sûreté de l'Etat et réglementant les procédures suivies devant elles, disposait
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue pour des infractions relevant de la compétence exclusive des cours de sûreté de l'Etat (...) doit être déférée devant un juge (...) au plus tard dans les quarante-huit heures. (...) en cas de délit collectif (...) le procureur de la République peut ordonner la prolongation de cette garde à vue jusqu'à quatre jours. Si l'interrogatoire n'est pas achevé pendant cette période, cette durée peut être portée à sept jours sur demande du procureur de la République et sur décision d'un juge.
»
Le 16 juin 2004 fut adoptée la loi n
o
5190 portant modification du code de procédure pénale et suppression des cours de sûreté de l'Etat. Aux termes de son article 3, la loi n
o
2845 fut abrogée.
L'article 394 a) de cette loi se lit comme suit
:
«
Les affaires relatives aux infractions ci-dessous seront examinées par les cours d'assises instituées sur proposition du ministère de la Justice et désignation du Conseil supérieur de la magistrature, de façon à avoir un ressort de compétence couvrant plus d'un département
:
1.
infractions énoncées aux articles 125 à 139, 146 à 157, 168, 169, 171 et 172 de la loi pénale n
o
765
2.
(...)
3.
infractions énoncées dans la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme
4.
(...)
(...) sur proposition du ministère de la Justice, le Conseil supérieur de la magistrature décide de la création dans un même lieu de plus d'une cour d'assises compétente pour connaître des infractions énoncées au premier paragraphe.
»
L'article 1 transitoire de cette loi dispose
:
«
A la date d'entrée en vigueur de cette loi, est mis fin aux compétences et aux fonctions des cours de sûreté de l'Etat et des procureurs de la République près les cours de sûreté de l'Etat (...)
»
L'article 2 transitoire se lit comme suit
:
«
Les procès et poursuites en cours devant les cours de sûreté de l'Etat et les procureurs de la République près les cours de sûreté de l'Etat, dont les fonctions et compétences prennent fin à la date d'entrée en vigueur de cette loi (...), en fonction de leur nature et des prescriptions de la loi, seront transférées en l'état, aux cours d'assises compétentes et procureurs de la République des départements où se trouvent ces cours.
»
En vertu de l'article 58 de la loi régissant la profession d'avocat, une perquisition ne peut être effectuée au cabinet d'un avocat ou à son domicile qu'avec l'autorisation d'un juge, sous la direction du procureur de la République et en présence d'un représentant du barreau.
L'article 94 du code de procédure pénale prévoit la perquisition au domicile d'une personne soupçonnée de commettre une infraction. L'article
97 dispose que la décision de procéder à une perquisition est prise par le juge. Toutefois, dans le cas où un retard serait préjudiciable, les procureurs de la République ou les policiers chargés d'exécuter les ordres peuvent procéder à une perquisition. Lorsque la perquisition sera effectuée en l'absence du juge ou du procureur de la République, elle devra avoir lieu en présence de deux membres de l'autorité communale ou de deux voisins. Au titre de l'article 98, la personne dont le domicile est perquisitionné peut assister à l'opération. Si elle est absente, la perquisition doit avoir lieu en présence, soit de son représentant, d'un parent, d'un résidant ou bien d'un voisin.
Selon l'article 125 de la Constitution, tout acte ou décision de l'administration est susceptible d'un contrôle juridictionnel.
Plus particulièrement, en vertu de l'article 13 de la loi n
o
2577 sur la procédure administrative, toute victime d'un dommage résultant d'un acte de l'administration peut demander réparation à cette dernière dans le délai d'un an à compter de la date de l'acte allégué. En cas de rejet de tout ou partie de la demande ou si aucune réponse n'a été obtenue dans un délai de soixante jours, la victime peut engager une procédure administrative.
1.
Invoquant l'article 3 de la Convention, le requérant déclare avoir subi des mauvais traitements au cours de sa garde à vue, tels des menaces, insultes, maintien dans une petite pièce froide, sans couverture, absence d'examen médical malgré un état de santé précaire, mains entravées et yeux bandés pendant la durée de son interrogatoire.
2.
Le requérant estime que la décision du procureur de la République du 11
janvier 1999 ordonnant la prolongation de sa garde à vue jusqu'au 13
janvier 1999 était illégale dans la mesure où elle portait la durée de sa garde à vue au-delà de quatre jours, sans décision d'un juge, en violation des règles de droit interne. Il se plaint en outre de la durée de cette garde à vue, laquelle a débuté, selon lui, le 8 janvier 1999 à 15
h
30 (approximativement) pour se terminer le 13 janvier 1999 à 14 heures, soit près de quatre jours, vingt et une heure et trente minutes plus tard. Il invoque à cet égard l'article 5 §§ 1 et 3 de la Convention.
3.
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant prétend avoir subi à maints égards, pendant les poursuites pénales engagées contre lui, un déni de procès équitable et des atteintes aux droits de la défense.
a)
D'abord, invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, il se plaint du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat du fait de la présence d'un magistrat militaire pendant une partie de la procédure.
b)
En outre, il estime que le refus de révocation des magistrats siégeant au sein de la cour de sûreté de l'Etat, alors même qu'il existait à leur encontre une cause de suspicion légitime, porte atteinte à son droit à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.
c)
Le requérant soutient également qu'au cours de sa détention, il a usé de son droit au silence et refusé de s'alimenter en signe de protestation. Or, cette attitude a été retranscrite dans les procès-verbaux établis au cours de sa garde à vue comme caractéristique d'un comportement activiste. Il s'agit là, à ses yeux, d'un constat de culpabilité préalable portant atteinte au principe de présomption d'innocence. Il invoque en ce sens l'article 6 § 2 (combiné avec l'article 7 ou lu isolément) de la Convention.
d)
Enfin, invoquant l'article 6 § 3 de la Convention, le requérant se plaint du non-respect par les juridictions nationales des droits de la défense en raison tant du versement des procès-verbaux cités ci-dessus au dossier que de leur prise en compte en tant qu'éléments à charge. Il soutient en outre n'avoir pu s'entretenir avec ses avocats durant sa garde à vue et bénéficier de leur assistance lorsqu'il a comparu pour déposer devant le procureur de la République et le juge assesseur. Il rappelle également que les juridictions nationales ont refusé de procéder à l'audition des témoins et à l'examen des preuves présentées à décharge.
4.
Enfin, le requérant estime que la perquisition effectuée à son domicile et à son cabinet d'avocat était dépourvue de base légale et méconnaissait en ce sens les prescriptions de l'article 8 de la Convention.
1.
Le requérant allègue une violation de l'article 5 §§ 1 et 3 de la Convention.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Le requérant estime que les conditions de sa garde à vue constituent, compte tenu notamment de son état de santé précaire, un mauvais traitement au sens de l'article 3 de la Convention.
En ce qui concerne l'absence alléguée de soins médicaux appropriés lors de la garde à vue, la Cour observe d'emblée que le requérant a informé les autorités compétentes de son état de santé et que la Chambre des médecins d'Ankara a recommandé au procureur de la République de veiller, compte tenu des antécédents médicaux de l'intéressé, à ce qu'il bénéficie d'un suivi médical quotidien et comparaisse au plus tôt devant un juge. Or, si la Cour rappelle qu'elle a déjà considéré comme faisant partie des garanties fondamentales des personnes en détention le droit de demander un examen par un médecin de son choix (
Algür c. Turquie
[GC], n
o
32574/96, §
44, 22
octobre 2002), elle relève en l'espèce qu'aucun élément du dossier ne permet de déduire que le requérant n'a pas été soumis à un contrôle médical au cours de sa garde à vue ni même qu'il s'est vu refuser l'autorisation de voir un médecin. Au demeurant, l'absence d'un quelconque «
commencement de preuve
», tel notamment un certificat médical, ne permet pas à la Cour d'établir dans quelle mesure l'état de santé du requérant a pu être altéré par les conditions de sa garde à vue.
Quant aux autres conditions dénoncées par le requérant, la Cour note que celui-ci se borne de manière générale à affirmer avoir été placé dans une petite pièce froide, avoir été insulté et menacé et avoir eu les yeux bandés et les mains entravées lors de son interrogatoire. Or, elle ne peut que s'étonner que le requérant, compte tenu de sa profession (avocat), n'ait pas cherché à porter ce grief à la connaissance des autorités internes
; par exemple, en déposant une plainte contre les responsables pour déclencher une enquête devant les instances nationales.
Dans ces circonstances, la Cour ne peut conclure qu'à l'absence d'éléments qui, mis ensemble, puissent engendrer un soupçon raisonnable que les conditions de la garde à vue du requérant aient atteint le seuil de gravité qui conditionne l'applicabilité de l'article 3 de la Convention. Dès lors, il y a lieu de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant prétend avoir subi à maints égards, pendant les poursuites pénales engagées contre lui, un déni de procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial, des atteintes aux droits de la défense, ainsi qu'à la présomption d'innocence.
a)
Quant à l'équité de la procédure et l'atteinte aux droits de la défense (article
6 §§ 1 et 3), la Cour note que le requérant se plaint pour l'essentiel de la composition de la cour de sûreté de l'Etat amenée à trancher le litige, et notamment du refus de récusation de certains magistrats y siégeant. En outre, il conteste l'examen des preuves effectué par les juges nationaux.
A cet égard, la Cour observe que le requérant a contesté la liste des magistrats chargés de statuer sur le litige. Cette contestation demeure à ce jour pendante devant les juridictions internes, de même que l'ensemble de la procédure pénale diligentée à son encontre.
Il s'ensuit qu'au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ces griefs apparaît prématurée. Le requérant ne saurait donc, en l'état, se plaindre à cet égard d'une quelconque violation des dispositions de l'article 6 de la Convention. Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s'il estime toujours, à l'issue de la procédure pénale engagée contre lui, qu'il est victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée en application de l'article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
b)
Quant à l'atteinte alléguée à la présomption d'innocence (article 6 §
2 combiné avec l'article 7 ou lu isolément), la Cour rappelle que ce principe consacré figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par l'article
6 § 1. Il se trouve méconnu si une déclaration officielle concernant un prévenu reflète le sentiment qu'il est coupable, alors que sa culpabilité n'a pas été préalablement légalement établie. Il suffit, même en l'absence de constat formel, d'une motivation donnant à penser que le magistrat considère l'intéressé comme coupable (
Daktaras c. Lituanie
, n
o
42095/98, §
‑
X).
Or, en l'espèce, la Cour souligne que le procès-verbal de garde à vue constitue un simple exposé écrit des faits survenus au cours de la garde à vue du requérant, et l'avis des agents verbalisateurs, aux termes duquel le requérant est présenté comme ayant adopté un comportement activiste, n'emporte aucunement qualification d'une quelconque infraction.
Par ailleurs, il n'y a pas lieu de spéculer sur la question de savoir si le document en question peut être considéré comme une preuve de nature à lier les juges ou à affecter l'équité de la procédure, étant donné que la procédure demeure toujours pendante devant les juridictions internes.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l'article 8 de la Convention, le requérant allègue l'illégalité de la perquisition effectuée à son domicile et à son cabinet d'avocat.
La Cour rappelle d'emblée qu'aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention, tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, p. 19, § 36 et
Fressoz et Roire c. France
[GC], n
o
‑
I). Cela signifie que le grief dont on entend saisir la Cour doit d'abord être soulevé, au moins en substance et dans les conditions prescrites par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (
Saïdi c. France,
arrêt du 20
septembre 1993, série A n
o
261-C, p. 54, § 38 et
Gasus Dosier - und Fördertechnik c. Pays-Bas
, arrêt du 23 février 1995, série A n
o
306-B, p.
45, §
48).
Or, en l'espèce, elle observe qu'à supposer même que la perquisition en question s'était effectivement déroulée en l'absence d'une autorisation judiciaire contrairement à la législation régissant la matière, le requérant disposait des voies de recours pénales ou civiles pour rechercher la responsabilité des auteurs d'un tel acte. De tels recours auraient pu offrir la possibilité aux autorités internes d'examiner les conditions dans lesquelles s'étaient déroulées les perquisitions dénoncées et ainsi d'établir si était en cause une illégalité dommageable. A cet égard, la Cour n'est pas convaincue qu'en soulevant l'illégalité de la perquisition devant la cour de sûreté de l'Etat, à seule fin de contester la recevabilité des preuves à charge recueillies, le requérant a suffisamment porté son grief à la connaissance des autorités internes et ce, notamment, eu égard à sa profession (avocat).
A la lumière des éléments fournis par le requérant, il n'apparaît pas que celui-ci avait épuisé, conformément à l'article
35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes. Dès lors, la requête doit être rejetée sur ce point, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs du requérant tirés de la prolongation et de la durée de sa garde à vue
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président