ERCIYEZ contre la TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

29.01.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ERCIYEZ contre la TURQUIE (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 37953/97 prezentată de Seyhan ERC ElectroluxYEZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 29 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Palm Makarczyk Strážnická domnii Fischbach Casadevell judecători Gölcüklü judecător ad-hoc, domnul Boyle grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 26 august 1997 și înregistrată la 30 septembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie în fața Curții, reclamantul, dl Seyhan Erciez, este un cetățean turc, născut în 1964 și rezident în Edirna. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Saragezen, avocat la Edirna. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decretul din 10 decembrie 1996, Consiliul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a decis să rezilieze reclamantul armatei, subofițer al armatei terestre, pentru acte de inciplină și conduită imorală, în conformitate cu art. 50 litera (c) din Legea privind personalul militar. La 6 ianuarie 1997, reclamantul a solicitat în fața Înaltei Curți Administrative Militare ( Askeri Yüksek Mahkemesi ) l decembrie 1996 pe motiv că, în conformitate cu art. 125 din Constituție, deciziile Consiliului Superior Militar sunt definitive și nu pot fi supuse unui control judiciar. Dreptul intern relevant la art. 125 din Constituție Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației. Actele președintelui Republicii care intră sub incidența competenței sale și deciziile Consiliului Superior Militar nu intră sub incidența controlului judiciar. La art. 129 alineatul (2), la art. 129 alineatul (3) și la art. 3 alineatul (4) din Constituția turcă prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi aplicată funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului respectării dreptului la apărare; de asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și mustrările, sunt supuse controlului judiciar; dispozițiile privind militarii sunt rezervate. La art. 50 litera (c) din Legea nr. 926 privind personalul militar Revocarea pentru acte de inciplină și conduita imorală în afara serviciului, ofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată nepotrivită ca urmare a unor incipline și de conduită imorală fac obiectul Legii privind fondul de pensii turcesc. Autoritățile competente să inițieze procedura, să examineze dosarele de rating, să le monitorizeze, să tragă concluzii din acestea și să efectueze orice alte acte, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin Regulamentul privind ratingul ofițerilor. Ofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, în fața Consiliului Superior Militar, sunt revocați din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar. La art. 94 litera (b) din Legea nr. 926 privind personalul militar (b) Revocare pentru acte de inciciplină și conduită imorală Fără a aduce atingere serviciului, subofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată inadecvată ca urmare a unor indisciplinare și de conduită imorală fac obiectul legii privind fondul de pensii turcesc. Autoritățile competente să inițieze procedura, să examineze dosarele de rating, să le monitorizeze, să tragă concluzii din acestea și să efectueze orice alte acte, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin Regulamentul privind ratingul subofițerilor. Subofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, în fața Consiliului Superior Militar, sunt expulzați din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar. La art. 99 din Regulamentul privind ratingul ofițerilor Fără a aduce atingere obligației de serviciu, procedura de retragere se va aplica tuturor celor a căror menținere în cadrul forțelor armate este considerată inadecvată ca urmare a indisciplinației sau a conduitei lor imorale, bazată pe unul dintre motivele menționate mai jos, așa cum se menționează în unul sau mai multe documente referitoare la ultimul grad al laiului. (a) - (d) (...) (e) atunci când comportamentul și ălea au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, fundamentaliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor astfel de opinii. În conformitate cu art. 53 litera (e) din Regulamentul privind ratingul subofițerilor , procedura de retragere va fi aplicată tuturor subofițerilor ale căror comportamente și responsabilități au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, fundamentaliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor astfel de opinii. GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a intentat nici o acțiune efectivă pentru a ataca decizia luată de Consiliul Superior Militar în fața instanțelor interne. În acest sens, el precizează că art. 125 din Constituția turcă prevede că deciziile Consiliului Superior Militar nu sunt supuse controlului judiciar. Acesta susține, de asemenea, că a suferit pierderi pecuniare și daune morale din cauza acestui act administrativ. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus de nici o acțiune efectivă pentru a ataca decizia luată de Consiliul Superior Militar în fața instanțelor interne și susține, de asemenea, că a suferit o pierdere pecuniară din cauza pensionării sale anticipate. Curtea va examina obiecțiile reclamantului în la fel ca art. 6, 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenția privind existența unei acuzații în materie penală Curtea arată că, în speță, reclamantul a fost revocat din oficiu de către un organism militar pentru acte de inciciplină în temeiul articolului 50 litera (c) din Legea privind personalul militar. În această privință, aceasta amintește că a trebuit deja să se pronunțe cu privire la o problemă similară în două cauze referitoare la disciplina militară (hotărârea Engel și alte cauze c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22) și menținerea ordinii în contextul închisorii (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80). Deși recunoaște dreptul statelor de a distinge dreptul penal și dreptul disciplinar, Curtea are competența de a se asigura că granița astfel trasată nu aduce atingere obiectului și scopului art. 6. În speță, Comisia va utiliza criteriile referitoare la acest punct al jurisprudenței sale constante (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alte hotărâri citate anterior, p. 34-35, §§ 81-82 și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50) : În primul rând, este important să se stabilească dacă textul care definește încălcarea în cauză rezultă sau nu din dreptul penal în conformitate cu tehnica juridică a statului pârât ; este necesar să se examineze apoi, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, în sensul obișnuit al termenilor săi și al dreptului statelor contractante, natura lacului, precum și natura și gradul de gravitate al sancțiunii pe care o poate suferi . În acest caz, conform legislației turce, actele de indulgență și conduita imorală a reclamantului cad fără îndoială sub incidența unor texte care aparțin dreptului disciplinar. În ceea ce privește natura sancțiunii, Curtea reamintește că - sancțiunile Disciplinari au, în general, scopul de a asigura respectarea de către membrii grupurilor de particulari a normelor de comportament specifice acestora din urmă (a se vedea Hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, Seria A n Acest sistem implică, prin natura sa, posibilitatea de a conferi anumitor drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări care nu pot fi impuse civililor (hotărârea Engel și altele menționate anterior, p. 24, alineatul 57). Statele pot adopta, pentru armatele lor, reglementări disciplinare care interzic un anumit comportament, în special o atitudine care contravine ordinii stabilite care răspunde nevoilor serviciului militar (a se vedea Hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Rec., 1997-IV, p. 10, § 28). Curtea arată că, în speță, sancțiunea de revocare aplicată reclamantului se situează în domeniul disciplinei impuse în forțele armate și nu se adresează decât unui grup determinat cu un statut special. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocare nu poate fi considerată o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000 Erbek c. Turcia (dec.), nr. 38923/97, 4.7.2000 Duran c. Turcia (dec.), nr. 38925/97, 4.7.2000 Durgun c. Turcia (dec.), nr. 40551/98, 4.7.2000 Denden și alții c. Turcia (dec.), nr. 40754/98, 4.7.2000). a Curtea se referă în acest sens la Hotărârea Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([GC], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a constatat Prin urmare, Curtea decide că sunt singurele care intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din Convenție litigiile cu privire la agenții publici ale căror locuri de muncă sunt caracteristice activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a autorităii publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice. Un exemplu evident al acestor activități este reprezentat de forțele armate și de poliție. Prin urmare, art. 6 alin. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, art. 13 prevede o acțiune internă numai pentru plângerile pe care le poate considera a fi de natură să fie invocate în temeiul Convenției (a se vedea, printre altele, Hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31). Referindu-se la considerațiile sale de mai sus în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că art. 13 nu se aplică în speță. În consecință, această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea arată că această responsabilitate, așa cum a fost invocată, nu merită o examinare separată. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Michael O