KARAKAS et BAYIR c. TURQUIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 74798/01 prezentate de Fatma KARAKAȘ și Derya BAYIR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrunește la 9 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäää Türmen Casadevell Maruste Pavlovschi Šikuta, judecători și grefier de secțiune al dlui O'Boyle, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 iunie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentele mele, Fatma Karakaș și Derya Bay Electroluxr, sunt resortisanți turci, născuți în 1972 și, respectiv, 1973, și își au reședința în Istanbul. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Bostanci, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurente, pot fi rezumate după cum urmează: la 15 martie 1996, ora 14:00, recurentele, studente la drept, au fost interpelate de poliție în fața primăriei din Istanbul, în timp ce ele au coborât în stația de autobuz. Polițiștii au efectuat un control al identității. La prezentarea cardului lor de studentă, acestea au fost conduse imediat la sediul Direcției de Securitate din Istanbul, suspectate de a fi participat la un eveniment ilegal organizat în fața facultății de farmacie în aceeași zi în jurul prânzului. La 16 martie 1996, ele au fost ascultate mai întâi de procurorul Republicii și apoi de judecătorul de pace de lângă Tribunalul Corecțional din Istanbul, în prezența unui avocat. În fața magistraților, ele au respins acuzațiile. În aceeași zi, judecătorul de pace a ordonat eliberarea lor. La 19 martie 1996, printr-un act de acuzare, Parchetul din Istanbul a inițiat o acțiune penală împotriva recurentelor și a altor 10 persoane în fața Tribunalului Corecțional din Istanbul pentru încălcarea legii nr. 2911 privind reuniunile și protestele publice. La 4 iulie 1996, recurentele s-au prezentat la prima audiere și au fost ascultate de judecător. În fața lui, ele au respins acuzațiile împotriva lor și au cerut achitarea lor. În timp ce această procedură era încă în curs de desfășurare, la 21 decembrie 2000 a fost promulgată legea nr. 4616. Aceasta prevede în special suspendarea hotărârii cu privire la anumite infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999. Având în vedere această nouă lege, printr-o hotărâre din 10 mai 2001, Tribunalul Corecțional din Istanbul a decis să suspende judecata fără a avea acces la fond pentru o perioadă de cinci ani. 4616, promulgată la 21 decembrie 2000, prevede, printre altele, suspendarea hotărârii cu privire la anumite infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999 și pentru care nu s-a pronunțat nicio hotărâre definitivă ; procedura care urmează să fie reluată în caz de permeabilitate a unor infracțiuni de aceeași natură sau reprimate de o pedeapsă privativă de libertate mai grea în termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi. Cu toate acestea, dacă niciuna dintre aceste infracțiuni nu este comisă în această perioadă, procedura se încheie (davanin Ortadan kaldirilmasi Legea n 4754, promulgată la 25 aprilie 2002, a modificat anumite articole din Legea nr. 4616, care se referă la perioada de suspendare de cinci ani la perioada de prescripție a încălcării care a condus la introducerea acțiunii. Legea prevede, de asemenea, că, în termen de trei luni de la intrarea sa în vigoare, și anume la 27 aprilie 2002, persoana pentru care a fost pronunțată o hotărâre de suspendare poate solicita continuarea procedurii și poate obține o hotărâre cu privire la temeinicia acuzațiilor împotriva sa. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele se plâng că cauza lor nu a fost ascultată într-un termen rezonabil și susțin în acest sens că procedura penală a durat mai mult de cinci ani înainte de a ajunge la o decizie de suspendare a hotărârii timp de cinci ani. 6 alin. (1) coroborate cu art. 13, ele se plâng de necunoașterea dreptului lor de a fi achitate de acuzațiile îndreptate împotriva lor și de absența unor căi de atac împotriva hotărârii de suspendare. Invocând art. 5 alin. (5) din Convenție, ele se plâng de absența unei căi de atac care să permită acordarea unei despăgubiri pentru că au fost reținute. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele se plâng că cauza lor nu a fost ascultată într-un termen rezonabil și că procedura penală a durat mai mult de cinci ani. În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe, în starea actuală a dosarului, cu privire la admisibilitatea plângerii recurentelor cu privire la durata procedurii și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenția combinată cu art. 13, recurentele se plâng de necunoașterea dreptului lor de a fi achitate de acuzațiile îndreptate împotriva lor din cauza aplicării Legii nr. 4616. Prin acest motiv, recurentele susțin în esență că ar fi trebuit să beneficieze de un proces și să obțină o hotărâre de condamnare sau de relaxare în mod corespunzător. Curtea ia notă de faptul că recurentele aveau la dispoziție posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 4754, astfel încât instanța să decidă cu privire la justificarea acuzațiilor; căi de atac pe care se pare că nu le-au folosit. Curtea amintește că art. 6 nu garantează un drept la obținerea unui rezultat determinat în urma unui proces penal sau, prin urmare, la pronunțarea unei hotărâri exprese de condamnare sau de achitare a acuzațiilor formulate. Prin urmare, faptul că urmărirea penală împotriva recurentelor nu s-a încheiat printr-o astfel de decizie expresă nu constituie o încălcare a prezumției de nevinovăție (Withey Regatul Unit (dec.), n 59493/00, CEDO 2003 X). Presupunând chiar că recurentele au epuizat calea de atac de care dispuneau, această parte a plângerii este în orice caz vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 5 alineatul (5) din convenție, recurentele se plâng de absența unei căi de atac efective care să permită despăgubirea pentru luarea în custodie publică. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia dreptul la despăgubiri în sensul articolului 5 alineatul (5) presupune în prealabil că o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 a fost stabilită fie de un organ intern, fie de organismele Convenției (Buchet c. Franța, n 33591/96, § 50, 20 martie 2001). Având în vedere lipsa unei constatări a încălcării, recurentele nu au dreptul la despăgubiri în sensul articolului 5 alineatul (5) din convenție. În consecință, acest motiv este incompatibil cu dispozițiile convenției și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea plângerii recurentelor pe baza duratei procedurii penale Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Modululer Președintele

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

74798/01

présentée par Fatma KARAKAȘ et Derya BAYIR

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 9 novembre 2004 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

R.

Türmen

,

J.

Casadevall

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi

,

J.

Šikuta,

juges

,

et de M. M.

O'Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 juin 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes, M

mes

Fatma Karakaș et Derya Bayır, sont des ressortissantes turques, nées respectivement en 1972 et en 1973, et résidant à Istanbul. Elles sont représentées devant la Cour par M

e

H.

Bostanci, avocat à Istanbul.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

Le 15 mars 1996 à 14 heures, les requérantes, étudiantes en faculté de droit, furent interpellées par la police devant la mairie d'Istanbul alors qu'elles descendaient à l'arrêt de bus. Les policiers procédèrent à un contrôle d'identité. Sur présentation de leur carte d'étudiante, elles furent immédiatement conduites dans les locaux de la direction de la sûreté d'Istanbul, soupçonnées d'avoir participé à une manifestation illégale organisée devant la faculté de pharmacie le même jour aux alentours de midi.

Le 16 mars 1996, elles furent entendues d'abord par le procureur de la République puis par le juge de paix près le tribunal correctionnel d'Istanbul, en présence d'un avocat. Devant les magistrats, elles réfutèrent les accusations. Le même jour, le juge de paix ordonna leur mise en liberté.

Le 19 mars 1996, par un acte d'accusation, le parquet d'Istanbul entama une action pénale à l'encontre des requérantes et de dix autres personnes devant le tribunal correctionnel d'Istanbul pour infraction à la loi n

o

2911 relative aux réunions et manifestations publiques.

Le 4 juillet 1996, les requérantes se présentèrent à la première audience et furent entendues par le juge. Devant lui, elles réfutèrent les accusations à leur encontre et demandèrent leur acquittement.

Alors que cette procédure était encore pendante, le 21 décembre 2000 fut promulguée la loi n

o

Eu égard à cette nouvelle loi, par un jugement du 10 mai 2001, le tribunal correctionnel d'Istanbul décida de surseoir au jugement sans accéder au fond, pour une durée de cinq ans.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

La loi n

o

4616, promulguée le 21 décembre 2000, prévoit, entre autres, le sursis au jugement quant à certaines infractions commises avant le 23

avril

1999 et pour lesquelles aucune décision définitive n'a été rendue

; la procédure devant être reprise en cas de perpétration d'infractions de même nature ou réprimées par une peine privative de liberté plus lourde dans les cinq ans suivant l'entrée en vigueur de la présente loi. Si toutefois aucune de ces infractions n'est commise pendant cette période, la procédure prend fin (

davanin ortadan kaldirilmasi

).

La loi n

o

4754, promulguée le 25 avril 2002, a amendé certains articles de la loi n

o

GRIEFS

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent que leur cause n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Elles exposent à cet égard que la procédure pénale a duré plus de cinq ans avant d'aboutir à une décision de surseoir au jugement pendant cinq ans.

Invoquant également l'article

6 § 1 combiné avec l'article 13, elles se plaignent de la méconnaissance de leur droit d'être acquittées des accusations dirigées à leur encontre et de l'absence de voies de recours contre le jugement de sursis.

Invoquant l'article 5 § 5 de la Convention, elles se plaignent de l'absence d'une voie de recours permettant une indemnisation pour avoir été placées en garde à vue.

EN DROIT

1.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent que leur cause n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Elles exposent à cet égard que la procédure pénale a duré plus de cinq ans.

En état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer, en l'état actuel du dossier, sur la recevabilité du grief des requérantes concernant la durée de la procédure et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.

2.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention combiné avec l'article

13, les requérantes se plaignent de la méconnaissance de leur droit d'être acquittées des accusations dirigées à leur encontre en raison de l'application de la loi n

o

4616.

Par ce grief, les requérantes affirment en substance qu'elles auraient dû bénéficier d'un procès et obtenir un jugement de condamnation ou de relaxe en bonne et due forme.

La Cour note que les requérantes avaient à leur disposition la possibilité de demander la réouverture de la procédure dans les trois mois suivant l'entrée en vigueur de la loi n

o

4754 afin que la juridiction statue sur le bien-fondé des accusations

; voie de recours qu'elles n'ont apparemment pas utilisée.

La Cour rappelle que l'article 6 ne garantit pas un droit à l'obtention d'un résultat déterminé à l'issue d'un procès pénal, ni, par conséquent, au prononcé d'une décision expresse de condamnation ou d'acquittement sur les accusations formulées. Dès lors, le fait que les poursuites pénales dirigées contre les requérantes ne se sont pas conclues par une telle décision expresse ne constitue pas une atteinte à la présomption d'innocence (

Withey

c.

Royaume-Uni

(déc.), n

o

59493/00, CEDH 2003

‑

X).

A supposer même que les requérantes aient épuisé la voie de recours dont elles disposaient, cette partie du grief est en tout état de cause manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

3.

Invoquant l'article 5 § 5 de la Convention, les requérantes se plaignent de l'absence d'une voie de recours effective permettant une indemnisation pour avoir été placées en garde à vue.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle le droit à réparation au sens de l'article 5 § 5 suppose préalablement qu'une violation de l'un des autres paragraphes de l'article 5 ait été établie soit par un organe interne, soit par les organes de la Convention (

Bouchet c. France

, n

o

33591/96, §

50, 20

mars 2001).

Eu égard à l'absence d'un constat de violation, les requérantes n'ont aucun droit à réparation au sens de l'article 5 § 5 de la Convention.

Il s'ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l'article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Ajourne

l'examen du grief des requérantes tiré de la durée de la procédure pénale

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Michael

O'Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président