A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59997/00 prezentate de Müslüm GÜNDÜZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P.
Costa președintele Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mes Fura-Sandström Jočienė, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 august 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Müslüm Gündüz, este un resortisant turc, născut în 1941 și rezident la Elaz Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: în 1993, reclamantul a fondat o comunitate religioasă (care se numește sectă islamistă), numită Aczmendi La 21 decembrie 1995, printr-o decizie confirmată în casare, tribunalul corecțional din Elazć pronunțând dizolvarea acestei secte și închiderea antenelor sale locale, în conformitate cu Legea nr. 677 privind dizolvarea grupărilor sectare.
La 28 decembrie 1996, reclamantul a fost arestat. La 3 februarie 1997, într-un rechizitoriu suplimentar unei acțiuni intentate în fața Curții de Securitate a statului Ankara împotriva membrilor grupării în litigiu, procurorul Republicii Ankara l-a acuzat pe reclamant că a fondat și a condus o organizație care intenționa să distrugă regimul republican laic. 3713 privind lupta împotriva terorismului, precum și legătura acestei acțiuni cu cauza pendinte în fața Curții de Securitate a statului Ankara. La 8 mai 1997, sesizată cu problema, Curtea de Casație consideră că nu era necesar să se procedeze la o astfel de reunire. Cazul a fost atribuit astfel Curții de Securitate a statului Malatya ( La 8 iunie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a auzit pe reclamant în apărarea sa.
Acesta a negat faptele care i-au fost reproșate și a declarat că nu este conducătorul mișcării sectare Aczmendi. . El susține că declarațiile sale, în favoarea unei schimbări a regimului în favoarea instituției sharia, transmise de mass-media, intră în domeniul de aplicare al libertății de gândire și de critică. La sfârșitul acestei ședințe, Curtea l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani și două luni și la o amendă de 2 830 333 333 de lire turcești (TRL) [aproximativ 5 100 de euro], în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Legea nr 3713, pentru că a întemeiat o organizație al cărei scop era să aducă atingere principiilor fundamentale ale republicii laice. În special, Comisia a considerat că, având în vedere documentele din dosar, activitățile reproșate părții interesate depășeau cadrul de exercitare a libertății de gândire, așa cum este definit în Convenție, ca urmare a unei evaluări globale a activităților sectei, a reportajelor dlui.
Gündüz către presa scrisă și audiovizuală care susține instituirea unui regim bazat pe charia prin toate mijloacele, inclusiv prin recurgerea la violență, încheie Atât prin declarațiile reclamantului care pot fi calificate drept propagandă și care conțin o amenințare apropiată, cât și din cauza comportamentului discipolilor săi față de principiile Republicii și insistenței acestora de a purta o îmbrăcăminte pe care Republica o respinge (...), a acțiunilor lor contrare principiilor Republicii, astfel cum sunt definite de Constituție și având ca obiectiv schimbarea ordinii politice, juridice, sociale și laice, a obiectivului lor de a pune în pericol existența Republicii prin acțiunile lor, a obiectivului lor principal de a institui un stat bazat pe sharia, [se pare] organizația a devenit o organizație care utilizează metode precum amenințările, presiunile și violența.
Acuzatul Müslüm Gündüz este fondatorul și conducătorul acestei organizații definite ca fiind teroristă în art. 1 din Legea nr. 3713... Ulterior, reclamantul s-a ocupat de casarea acestei hotărâri în scopul infirmării acesteia. În memoriul său în recurs, el a susținut lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului, din cauza prezenței unui magistrat militar în cadrul său. El s-a prevazut, de asemenea, de protecția libertății de gândire și de exprimare, așa cum este prevăzută în articolele 9 și 10 din Convenție. El a negat faptele care i-au fost reproșate, a contestat natura elementelor de probă aflate în discuție împotriva sa și a susținut că declarațiile sale nu puteau intra în calificarea de activități teroriste.
La 2 februarie 2000, Curtea de Casație l-a decăzut pe reclamant din recursul său și a confirmat hotărârea de primă instanță după ce a revizuit valoarea amenzii la care fusese condamnat, astfel că aceaceasta a fost redusă la 2 000 000 000 TRL. Reclamantul a formulat o acțiune în rejudecare împotriva acestei hotărâri. La 28 aprilie 2000, procurorul Republicii lângă Curtea de Casație consideră că nu a fost necesară o astfel de revizuire, reclamantul nu prezintă niciun argument distinct față de cele prezentate în recurs. art. 1 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului definește terorismul în acești termeni.
Terorismul este orice act sau activitate desfășurată de membrul sau membrii unei organizații al căror scop este de a schimba caracteristicile Republicii, așa cum sunt definite în Constituție, ordinea politică, juridică, socială, laic, economică, de a aduce atingere unității poporului și a statului, de a pune în pericol existența statului și a Republicii turce, de a slăbi autoritatea statului, de a-l răsturna sau de a-l însuși, de a distruge drepturile și libertățile fundamentale, de a aduce atingere securității interne și externe a țării, ordinii sau sănătății publice, prin intermediul presiunea, constrângerea, violența, teama sau amenințarea (...). Cuvântul organizațional desemnează, de asemenea, formațiunile, asociațiile, grupările armate, bandele reglementate de Codul penal turc (...).
art. 7 din Legea nr. 3713 definește activitățile teroriste drept infracțiuni pedepsite cu închisoarea și amenzile. Se pedepsește cu o pedeapsă de cinci până la zece ani de închisoare și cu o amendă de 200 000 000 până la 500 000 de lire turcești [aproximativ 350 de euro până la 900 de euro], orice persoană care, indiferent de motiv, creează, organizează sau conduce activitățile organizațiilor definite în art. 1 din prezenta lege (...). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie o instanță imparțială și independentă care i-ar putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său.
Invocând articolele 9, 10 și 11 din Convenție, reclamantul susține că a fost condamnat din cauza convingerilor sale religioase și cu încălcarea principiului libertății de gândire, de exprimare și de asociere. Tribunalul imparțial și independent mai ales care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Recurentul susține că condamnarea sa penală constituie o încălcare a drepturilor sale la libertatea de gândire, de exprimare și de asociere, în temeiul articolelor 9, 10 și 11 din convenție.
Curtea arată că libertatea de asociere de care se bucură reclamantul se referă la un grup de fapt, dizolvat în temeiul dreptului intern la 21 decembrie 1995 și, în consecință, nu există nicio existență legală sau recunoaștere juridică. Prin urmare, presupunând că reclamantul se poate pretinde încă victimă a unei încălcări în temeiul articolului 11 din convenție, dizolvarea comunității a fost pronunțată la 21 decembrie 1995, în timp ce acest motiv a fost prezentat la 2 august 2000. Prin urmare, acesta se dovedește a fi întârziat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție.
În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe articolele 9 și 10 din convenție, Curtea constată că instanțele naționale au estimat, după o evaluare globală a activităților sectei în cauză, reportajele date de dl. Gündüz către presa scrisă și audiovizuală care susține instituirea unui sistem bazat pe charia prin toate mijloacele, inclusiv prin recurgerea la violență, pe care reclamantul și-a asumat-o în mod continuu, pentru a asigura extinderea digitală și geografică a organizației în litigiu. Pe baza acestor dovezi, acestea au concluzionat, fără a aduce atingere negațiilor reclamantului, că acesta a fondat această organizație, care era structurată în jurul unor concepte precum apologia chariei, negarea regimului democratic și opoziția față de laicitate.
În lumina celor de mai sus, Curtea constată că reclamantul nu a fost condamnat pentru că și-a exprimat opiniile sau a participat la o reuniune, ci pentru că a întemeiat o organizație ilegală, calificată în drept turcesc de 9 și 10 (a se vedea, printre altele, Kd. Turcia (dec.), n 48498/8, 8 iulie 2003, Aksaç c. Turcia (dec.), n 4959/98, 15 ianuarie 2004 și Sirin c. Turcia (dec.), n 47328/99, 27 aprilie 2004). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și 4 din convenție. examinarea plângerii reclamantului întemeiat pe lipsa de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Malatya Declară cererea inadmisibilă pentru surplus.
Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
de la requête n o 59997/00 présentée par Müslüm GÜNDÜZ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 9 novembre 2004 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , I. Cabral Barreto , R. Türmen , V. Butkevych , M. Ugrekhelidze , M mes E. Fura-Sandström , D. Jočienė, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 2 août 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Müslüm Gündüz, est un ressortissant turc, né en 1941 et résidant à Elazığ. Il est représenté devant la Cour par M es H. Solhan et A. Çiftçi, avocats à Ankara. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1993, le requérant fonda une communauté religieuse (qui se qualifie de secte islamiste), dénommée Aczmendi . Le 21 décembre 1995, par une décision confirmée en cassation, le tribunal correctionnel d'Elazığ prononça la dissolution de cette secte et la fermeture de ses antennes locales, en application de la loi n o 677 portant dissolution des groupements sectaires. Le 28 décembre 1996, le requérant fut arrêté. Le 3 février 1997, dans un réquisitoire supplétif à une action intentée devant la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara contre les membres du groupement litigieux, le procureur de la République d'Ankara inculpa le requérant pour avoir fondé et dirigé une organisation ayant pour objet de détruire le régime républicain laïc.
Il requit sa condamnation en vertu de l'article 7 § 1 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, ainsi que la jonction de cette action avec l'affaire pendante devant la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara. Le 8 mai 1997, saisie de la question, la Cour de cassation estima qu'il n'y avait pas lieu de procéder à une telle jonction. L'affaire fut ainsi attribuée à la cour de sûreté de l'Etat de Malatya (« la cour de sûreté de l'Etat »). Le 8 juin 1999, la cour de sûreté de l'Etat entendit le requérant en sa défense. Celui-ci nia les faits qui lui étaient reprochés et déclara ne pas être le dirigeant du mouvement sectaire Aczmendi . Il soutint que ses déclarations, en faveur d'un changement de régime au profit de l'institution de la charia, relayées par les médias, entraient dans le champ d'application de la liberté de pensée et de critique.
Dans son mémoire en défense, il se prévalut par ailleurs de la protection des articles 9 et 10 de la Convention. Au terme de cette audience, la cour le condamna à une peine d'emprisonnement de quatre ans et deux mois, et à une amende de 2 830 333 333 livres turques (TRL) [5 100 euros environ], en vertu de l'article 7 § 1 de la loi n o 3713, pour avoir fondé une organisation dont l'objet était de porter atteinte aux principes fondamentaux de la république laïque. Elle considéra notamment qu'au vu des pièces du dossier, les activités reprochées à l'intéressé dépassaient le cadre d'exercice de la liberté de pensée telle que définie par la Convention.
A la suite d'une évaluation globale des activités de la secte, des reportages de M. Gündüz à la presse écrite et audiovisuelle prônant l'instauration d'un régime fondé sur la charia par tous les moyens y compris le recours à la violence, elle conclut : « Tant de par les déclarations du requérant qui peuvent être qualifiées de propagande et qui renferment une menace proche, qu'en raison du comportement de ses disciples à l'égard des principes de la République et de leur insistance à porter une tenue vestimentaire que la République rejette (...), de leurs agissements contraires aux principes de la République tels que définis par la Constitution et tendant au changement de l'ordre politique, juridique, social et laïc, de leur objectif visant à mettre en danger l'existence de la République par leurs agissements, de leur objectif principal tendant à l'instauration d'un Etat fondé sur la charia, [il apparaît que] l'organisation devint une organisation utilisant des méthodes telles que des menaces, pressions et violences.
L'accusé Müslüm Gündüz est le fondateur et dirigeant de cette organisation définie comme terroriste par l'article 1 de la loi n o 3713 (...) » Par la suite, le requérant se pourvut en cassation aux fins d'infirmation de cet arrêt. Dans son mémoire en pourvoi, il allégua le manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, en raison de la présence d'un magistrat militaire en son sein. Il se prévalut également de la protection de la liberté de pensée et d'expression, telle qu'énoncée aux articles 9 et 10 de la Convention. Il nia les faits qui lui étaient reprochés, contesta la nature des éléments de preuves à charge retenus à son encontre et soutint que ses déclarations ne pouvaient entrer dans la qualification d'activités terroristes.
Le 2 février 2000, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi et confirma l'arrêt de première instance après avoir révisé le montant de l'amende à laquelle il avait été condamné. Celle-ci fut ainsi réduite à 2 000 000 000 TRL. Le requérant exerça un recours en révision contre cet arrêt. Le 28 avril 2000, le procureur de la République près la Cour de cassation estima qu'il n'y avait pas lieu de procéder à une telle révision, le requérant ne présentant aucun argument distinct de ceux soumis lors de son pourvoi.
B. Le droit interne pertinent L'article 1 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme définit le terrorisme en ces termes : « Le terrorisme est tout acte ou activité mené par le ou les membres d'une organisation dont l'objet est de changer les caractéristiques de la République telles que définies dans la Constitution, l'ordre politique, juridique, social, laïc, économique, de porter atteinte à l'unité du peuple et de l'Etat, de mettre en danger l'existence de l'Etat et de la République turcs, d'affaiblir l'autorité de l'Etat, de le renverser ou se l'approprier, de détruire les droits et libertés fondamentaux, de porter atteinte à la sécurité intérieure et extérieure du pays, à l'ordre ou la santé publics, au moyen de pression, contrainte, violence, peur ou menace (...).
Le mot organisation désigne également les formations, associations, groupements armés, bandes visés par le code pénal turc (...). » L'article 7 de la loi n o 3713 définit les activités terroristes comme étant des crimes punis de peines d'emprisonnement et d'amendes. Il est ainsi libellé : « Est puni d'une peine de cinq à dix ans d'emprisonnement et d'une amende de 200 000 000 à 500 000 000 livres turques [de 350 euros à 900 euros environ], toute personne qui, quelque soit son motif, crée, organise ou dirige les activités des organisations définies à l'article premier de la présente loi (...). » GRIEFS Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un « tribunal impartial et indépendant » qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.
Invoquant les articles 9, 10 et 11 de la Convention, le requérant soutient qu'il a été condamné en raison de ses croyances religieuses et en violation du principe de la liberté de pensée, d'expression et d'association. EN DROIT 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un « tribunal impartial et indépendant » qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
2. Le requérant soutient que sa condamnation pénale constitue une atteinte à ses droits à la liberté de pensée, d'expression et d'association, au regard des articles 9, 10 et 11 de la Convention. La Cour relève que la liberté d'association dont se prévaut le requérant a trait à un groupement de fait, dissous en vertu du droit national le 21 décembre 1995, et dépourvu en conséquence de toute existence légale ou reconnaissance juridique. Partant, à supposer que le requérant puisse toujours se prétendre victime d'une atteinte au regard de l'article 11 de la Convention, la dissolution de la communauté a été prononcée le 21 décembre 1995, alors que ce grief a été présenté le 2 août 2000. Celui-ci s'avère donc tardif et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 1 et 3 de la Convention.
Quant aux griefs tirés des articles 9 et 10 de la Convention, la Cour note que les juridictions nationales ont estimé, après une évaluation globale des activités de la secte en question, des reportages donnés par M. Gündüz à la presse écrite et audiovisuelle prônant l'instauration d'un régime fondé sur la charia par tous les moyens y compris le recours à la violence, que le requérant s'était livré, de manière continue, à des activités tendant à assurer l'expansion numérique et géographique de l'organisation litigieuse. Sur la base de ces preuves, elles conclurent, nonobstant les dénégations du requérant, que celui-ci avait fondé cette organisation, laquelle était structurée autour de concepts tels que l'apologie de la charia, la négation du régime démocratique et l'opposition à la laïcité.
A la lumière de ce qui précède, la Cour observe que le requérant n'a pas été condamné pour avoir exprimé ses opinions ou participé à une réunion, mais pour avoir fondé une organisation illégale, qualifiée en droit turc de « terroriste ». Partant, elle estime que la condamnation de l'intéressé ne saurait s'entendre comme une ingérence dans ses droits au regard des articles 9 et 10 (voir, entre autres, Kılıç c. Turquie (déc.), n o 48498/98, 8 juillet 2003, Aksaç c. Turquie (déc.), n o 41956/98, 15 janvier 2004 et Șirin c. Turquie (déc.), n o 47328/99, 27 avril 2004). Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Ajourne l'examen du grief du requérant tiré du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat de Malatya ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président