SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL FINAZZI c. ITALIA (solicitarea nr. 62152/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 noiembrie 2004 DEFINITIVF 30/03/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Finazzi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L.
Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Kovler Steiner, judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului S. Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 octombrie 2004, renunțare la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 62152/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, M. Gian Mario Finazzi ( În urma deportării dlui V. Zagrebelsky, judecător ales în temeiul articolului 28 din Convenție, guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo ca judecător ad-hoc pentru locul său în funcție (art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură).
La 22 ianuarie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. DE FAPT, recurentul s-a născut în 1947 și își are reședința în Bergamo. Procedura principală la 12 ianuarie 1985, reclamantul l-a numit pe domnul G. și compania de asigurări n. în fața Tribunalului din Bergamo, pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciile rezultate dintr-un accident de circulație, pe care l-a evaluat la 24 681 309 de lire italiene [12 746,83 EUR]. La 17 octombrie 1985 și 27 februarie 1986, reclamantul a depus memorii și documente.
La 8 mai 1986, judecătorul a stabilit prezentarea concluziilor la 13 noiembrie 1986. Prin intermediul unei hotărâri definitive din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 5 august 1988, judecătorul a redeschis judecata și a trimis cauza la 3 noiembrie 1988. Din cele zece audieri stabilite între 6 aprilie 1989 și 29 septembrie 1994, trei au vizat o expertiză, două audieri ale martorilor și ale părților, una depunerea documentelor, una a fost trimisă în scris și două la cererea părților și una referitoare la prezentarea concluziilor. La data de 13 martie 1997, tribunalul a fost inițiat la data de 24 iunie 1999 și data a fost înaintată la data de 29 mai 1997. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 23 august 1997, tribunalul i-a dat în parte dreptul reclamantului.
Această decizie nu a dobândit încă autoritatea de lucru judecată la data de 2 aprilie 1998. Procedura Pinto 10. La 21 martie 2002, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto") pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Reclamantul a solicitat instanței să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și să condamne guvernul italian la despăgubirea prejudiciilor suferite. 11. Printr-o decizie din 11 aprilie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 18 aprilie 2002, instanța de apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp. Ea a acordat 1 500 EUR în echitate ca compensație a prejudiciului moral și 1 084,56 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată.
Această decizie a câștigat autoritatea de lucru judecat cel târziu la 3 iunie 2003. Sumele au fost plătite de administrație la 23 mai 2003. 12. Printr-o scrisoare din 4 august 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a solicitat Curții să reia examinarea cererii sale. 13. Reclamantul nu a indicat să fie prevăzut în casare. PE Guvernul ridică neobosirea căilor de atac interne, întrucât reclamantul nu este prevăzut în casare. Succesul altor reclamanți care au încercat această cale de atac demonstrează eficiența acțiunii. El dorește ca aceasta să fie dovedită de cele patru hotărâri ale Curții de Casație în Parlamentul Pleison.
15. Curtea ia notă de faptul că, în decizia sa privind admisibilitatea din 22 ianuarie 2004, excepția statului privind existența unei căi de atac interne a fost deja respinsă că jurisprudența Curții de Casație menționată de guvern datează din 26 ianuarie 2004, în timp ce decizia instanței de apel din Veneția a devenit definitivă până la 3 iunie 2003 cel târziu 16. Curtea amintește, de asemenea, că a considerat că este rezonabil să se reamintească faptul că revizia jurisprudenței Curții de Casație, în special hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai putea fi ignorată de public începând cu 26 iulie 2004 și că aceaceasta este de la această dată că trebuie să fie solicitată de la culpele pe care le utilizează această acțiune în sensul articolului 35 1 din convenție ( Di Sante c. Italia (dec.), n 56079/00, 24 iunie 2004). Termenul pentru casiunea care a expirat înainte de 26 iulie 2004, Curtea apreciază că, în aceste circumstanțe, reclamantul era exonerat de obligația de a epuiza căile de atac.
17. Curtea consideră că guvernul își întemeiază excepția pe argumente care nu sunt de natură să pună în discuție decizia sa privind admisibilitatea. Prin urmare, excepția trebuie respinsă. II. PE VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIE 18. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 19. În ianuarie 2004, Comisia a estimat că suma de 1 500 EUR, ca reparație a prejudiciului nepatrimonial în temeiul Legii Pinto, nu a reparat în mod corespunzător și suficient încălcarea invocată de solicitant.
21. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 ianuarie 1985 și s-a încheiat la 23 ianuarie 1985. August 1997. Prin urmare, Curtea a durat mai mult de 12 ani și șapte luni pentru o instanță.
22. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligaiei de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 23. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
25. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN L Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 10 noiembrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
AFFAIRE FINAZZI c. ITALIE (Requête n o 62152/00) ARRÊT STRASBOURG 10 novembre 2004 DÉFINITIF 30/03/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Finazzi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , A. Kovler , M me E. Steiner , MM. K. Hajiyev, juges , L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. S. Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 octobre 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 62152/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Gian Mario Finazzi (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 3 avril 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M e R Mazzariol, avocat à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia et ses coagents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli. A la suite du déport de M. V. Zagrebelsky, juge élu au titre de l’Italie (article 28), le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo comme juge ad hoc pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
3.Le 22 janvier 2004, la Cour a déclaré la requête recevable. EN FAIT
4.Le requérant est né en 1947 et réside à Bergame. 1. La procédure principale
5.Le 12 janvier 1985, le requérant assigna M. G. et la compagnie d’assurances N. devant le tribunal de Bergame, afin d’obtenir réparation des dommages résultant d’un accident de la circulation, qu’il évaluait à 24 681 309 lires italiennes [12 746,83 euros EUR].
6.La mise en état de l’affaire commença le 28 mars 1985 et le juge déclara M. G. défaillant. Les 17 octobre 1985 et 27 février 1986, le requérant déposa des mémoires et des documents. Le 8 mai 1986, le juge fixa la présentation des conclusions au 13 novembre 1986. L’audience de plaidoiries eut lieu le 14 avril 1988.
7.Par un jugement non définitif du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 5 août 1988, le juge rouvrit l’instruction et renvoya l’affaire au 3 novembre 1988.
8.Des dix audiences fixées entre le 6 avril 1989 et le 29 septembre 1994, trois concernèrent une expertise, deux l’audition de témoins et des parties, une le dépôt de documents, une fut renvoyée d’office et deux à la demande des parties et une concerna la présentation des conclusions. L’audience de plaidoiries fixée au 13 mars 1997, fut d’abord renvoyée d’office au 24 juin 1999 puis la date fut avancée au 29 mai 1997.
9.Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 23 août 1997, le tribunal fit en partie droit au requérant. Cette décision n’avait pas encore acquis l’autorité de la chose jugée à la date du 2 avril 1998. 2. La procédure « Pinto »
10.Le 21 mars 2002, le requérant saisit la cour d’appel de Venise au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto » afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Le requérant demanda à la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner le gouvernement italien au dédommagement des préjudices subis.
11.Par une décision du 11 avril 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 18 avril 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle accorda 1 500 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 1 084,56 EUR pour frais et dépens. Cette décision acquit l’autorité de la chose jugée au plus tard le 3 juin 2003. Les sommes furent versées par l’administration le 23 mai 2003.
12.Par une lettre du 4 août 2003, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et demanda que la Cour reprenne l’examen de sa requête.
13.Le requérant n’a pas indiqué s’être pourvu en cassation. EN DROIT I.
14. Le Gouvernement soulève le non-épuisement des voies de recours internes puisque le requérant ne s’est pas pourvu en cassation. Le succès d’autres requérants ayant tenté cette voie de recours démontre l’effectivité du recours. Il en veut pour preuve les quatre arrêts de la Cour de cassation en Assemblée Plénière.
15.La Cour note que l’exception du Gouvernement concernant l’existence d’une voie de recours interne a déjà été rejetée dans sa décision sur la recevabilité du 22 janvier 2004. Elle relève ensuite que la jurisprudence de la Cour de cassation citée par le Gouvernement date du 26 janvier 2004, alors que la décision de la cour d’appel de Venise était devenue définitive au plus tard le 3 juin 2003.
16.La Cour rappelle en outre qu’elle a jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence de la Cour de cassation, et notamment l’arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004 et que c’est à partir de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004). Le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, la Cour estime que dans ces circonstances le requérant était dispensé de l’obligation d’épuiser les voies de recours.
17.La Cour considère que le Gouvernement fonde son exception sur des arguments qui ne sont pas de nature à remettre en cause sa décision sur la recevabilité. Par conséquent, l’exception doit être rejetée. II.
18. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
19.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
20.La Cour rappelle que dans sa décision sur la recevabilité du 22 janvier 2004, elle a estimé qu’en octroyant la somme de 1 500 EUR, à titre de réparation du dommage non patrimonial en application de la loi Pinto, la cour d’appel n’avait pas réparé de manière appropriée et suffisante la violation alléguée par le requérant.
21.La période à considérer a débuté le 12 janvier 1985 et s’est terminée le 23 août 1997. Elle a donc duré plus de douze ans et sept mois, pour une instance.
22.La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
23.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. III.
24. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
25.Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette , l’exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 novembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président